Poezia Vîntul de la Miazăzi de Vasile Alecsandri

VÎNTUL DE LA MIAZĂZI



Vîntul de la miazăzi
Cu zăpada se hrănește.
Într-o noapte și-ntr-o zi
El pe dealuri o topește,
Și cînd suflă și cînd trece
Peste gheașă ce se moaie,
Iarna tristă, iarna rece
Varsă lacrimi, lungi șiroaie.



El plecat-au dintr-un loc
Unde iarba, cînd răsare,
Sub o arțiță de foc
Se usucă și dispare,
Și pe unde ard în soare
Lungi pustiuri năsipite,
Și se văd, rătăcitoare,
Caravane ostenite.



Vîntul iute, vîntul cald
Aripioara-și răcorește
În mări late de smarald
Pe al căror val plutește,
Și cu gura-i însetată
Vine-aice de înghite
Mana iernii așezată
Pe cîmpiile albite.



El tot suflă nencetat
Păn' ce vede-n răsărire
Pe pămîntul disghețat
Colțul ierbii viu, subțire :
Apoi merge de desface
Cu-o suflare mai gingașă
Mugurașii unde zace
Frunza verde drăgălașă.




Bun sosit, iubite vînr !...
Animați de-o nouă viață,
Gîndăceii din pămînt
La lumină ies în față,
Și păraiele umflate,
Mici torente spumegoase,
De pe culme, de prin sate
Curg în văile-aburoase ;




Și pe cîmpul încă ud,
Și pe crengile pădurii
Se încearcă un prelud
De concerte-ale naturii,
Și prin aerul cu soare
Trece-o vie prevestire
De sosirea de cucoare
Și de-a mieilor sosire.




Însă vîntul răcorit
Din zbor iată se oprește ;
Ca drumețul ostenit
El acum se odihnește,
Și, rîzînd, privește-n zare
Iarna goală, iarna slută
Cum se duce-n fuga mare
Și se face nevăzută.




Dar cum stă pe-a luncii prag,
Iat-aude-un glas de jale
Care iese dintr-un fag
Nalt, cu brațe colosale ;
Și deasupra-i înc-aude
Plîns amar de desperare,
Gemete, blăstemuri crude
Care dau înfiorare.




Glasul blînd și rugător
Zice : ,,Doamne ! Cine oare,
Ce viteaz îndurător
M-a scăpa din închisoare ?
Ah ! din fagul meu afară
Celui ce mi-a da scăpare
Eu, frumoasa primăvară,
I-aș plăti cu-o sărutare.”




Vîntul iute se scula...
Peste fag cu fruntea lată
El începe a sufla,
A sufla ca niciodată.
În curînd a lui suflare
Coaja fagului despica,
Și la ochii lui apare
Un luceafăr de fetică.




Mîndră, albă, scump odor,
Cu zîmbire-atrăgătoare
Și duioasă ca un dor
De simțire iubitoare.
La plăcuta sa ivire
Ies albinele cu miere,
Și sub vesela-i ochire
Lumea saltă-n renviere.




Ea rămîne în extaz
La a soarelui lumină.
Pe-nfloritul ei obraz
Luce-o rouă briliantină,
Și pe frunte-i se îndoaie
O ghirlandă înverzită,
Și pe gură-i se desfoaie
Dulce roză-mbobocită.




Cum o vede, fericit,
Vîntul brațele-și deschide,
Și pe sînul său uimit
Copilița vesel rîde ;
Cînd deodată sus în aer
Printre frunza ce-l ascunde
Se aude iar un vaier
Care sufletul pătrunde.




Cine țip-așa de tot ?
Cine sus, în arbor, geme ?
E sărmanul Barba-Cot,
Spînzurat de multă vreme !
Searbed, țeapăn, sloi de gheață,
De-astă-iarnă-n părăsire,
Ah ! de-abie mai are viață,
De-abie umbră de simțire !...




Primăvara face-un semn...
Pe loc vîntul se ridică
Și l-al fetei viu îndemn
Peste fag el suflă, pică.
Iată-o creangă spre copilă
Că se pleacă și se-ntinde,
Pe moșneagul trist, cu milă,
De pe creangă ea-l desprinde.




Statu-Palmă a scăpat !
De sub tufe chiar îndată
Iepurașul schiopătat,
Ieșind iute, lui s-arată ;
Iar uncheșul cu rușine
Zice-n limba bătrînească :
,,Cine-a fi nebun ca mine,
Tot ca mine să pățească !”




Și pe iepure sărind,
El se duce-n depărtare,
Dar suspină tot gîndind
La frumoasa fată mare.
Și a vîntului mireasă,
Lunecînd pe iarba verde,
Cu-al ei mire-n lunca deasă
Ca un vis frumos se perde !


Mircești martie 1876