Poezia Noaptea Albă de Vasile Alecsandri

NOAPTEA ALBĂ



Noaptea-i albă, luminoasă,
Ceru-i boltă de opal.
Toată zarea-i scînteioasă,
Tot izvoru-i de cristal,
Căci pe lume-acum domină
Spaima vechilor stejari,
Sora morței cea mezină,
Iarna cu-orizonturi mari.




Astfel gerul e de tare
Cît îngheață-n orice loc
Și a gurii răsuflare,
Și cenușa de sub foc.
El lipește ochi cu gene,
Pe drumeț îl face orb,
Și în cuiburi, chiar sub pene,
Crapă ouăle de corb.




Cîmpul lung și lat albește
Ca un strat de mărgărit.
Alba lună sus lucește
Ca icoană de argint
Și apare nemișcată
În abis nemărginit
Ca pe marea înghețată
Un vas mare troienit.




Miezul nopței !... totul tace !
Lumea pare un mormînt,
Unde mort și rece zace
Leșul marelui pămînt,
Și sub bolta cea senină
Mii de stele cu foc viu
Varsă-o jalnică lumină
Pe gigantul său secriu !...




Ies pe cîmp... Sub pași răsună
Cîmpul sec și înghețat.
Un păr mare stă drept lună,
Cu corbi negri încărcat.
Totu-i mort !... Sunat-au oare
Pe al cerului cadran
Ora stingerei de soare
În al morței ocean ?




Numai eu să fiu pe lume
Rămas singur trăitor,
Ca-n pustiiuri fără nume
Un nemernic călător ?
Dar ce văd ? ce se strecoară
Colo-n zare cînd și cînd ?
E o sanie ușoară
Prin lumină lunecînd.




Săniuța e durată
Dintr-un lemn ușor de plop
Și se duce înhămată
Cu un iepure ce-i schiop.
Iar într-însa cine este ?
Om să fie, sau un ciot ?
E vestitul din poveste
Statu-Palmă-Barbă-Cot !




Iepurașu-n trei picioare
Saltă, fuge ușurel,
Pe zăpada lucitoare
Săpînd urme după el,
Pe cînd barba argintie
A uncheșului străbun
Se tîrie pe cîmpie
Ca o coadă de păun.




Unde pleacă, unde zboară ?...
Iată-l vine spre Siret
Și pe deal mi se coboară
Ca un bulgăr de omăt.
El în lunc-acum pătrunde
Să descopere cu drag
Primăvara ce s-ascunde
Înlăuntrul unui fag.




Iepurașul se răpede
Naintînd din salt în salt
Pîn' ce-ajunge, pîn' ce vede
În desime fagul nalt ;
Iar uncheșul cu-o bărdiță
Bare-n trunchiul sunător :
,,Unde ești tu, copiliță ?”
El întreabă, plin de dor.




Lunca-ntreagă se răsună !
Din copaci, din văgăuni,
Mii de veveriți la lună
Ies, aleargă pe aluni,
Și din fagul nalt și falnic,
Vechi al luncii împărat,
Iese-n glas plăpînd și jalnic,
Care blînd a cuvîntat :




,,Cine vine ? Cine bate
La locașu-mi friguros ?
Ești tu, Prier, al meu frate ?
Ești iubitul Făt-Frumos ?”
,,Eu sînt, dulce primăvară,
Statu-Palmă-Barbă-Cot.
Din locașul tău afară
Am venit ca să te scot.”




,,Și ce vrei să faci cu mine ?
Ce gînd ai ? Ce dor lumesc ?”
,,Vreu în dragoste cu tine
Să măn dau, să-ntineresc !”
Abie zice și deodată
Glasul fetei a muțit,
Iar în lunca deșteptată
Hohot lung au clocotit.




Și vrăjitul fag 'ntinde
Un braț lung, cuprins de ger,
Pe uncheș de barbă-l prinde
Și-l ridică pe sub cer.
Statu-Palmă țipă, zbiară,
Al se zbuciumă turbat,
Dar din iarnă pîn'în vară
Sus rămîne spînzurat.




Vîntul bate !... colo-n aer
Statu-Palmă clătinat
Umple lunca de-un lung vaier,
De-un lung vaier necurmat,
Și drumețu-și face cruce,
Căci se crede urmărit
De-ale codrilor năluce
Prin văzduhul oțelit.


Mircești decembrie 1875