Poezia Balcanul Și Carpatul de Vasile Alecsandri

BALCANUL ȘI CARPATUL



Balcanul și carpatul, la Dunarea mareață,
Ca doi giganți naprasnici stau astăzi față-n față
Ș-aprinși de dor de luptă, cu ochii se măsoară,
Cu glasul s-amenință, cu gîndul se doboară,
Zicînd : ,,nu pot să-ncapă doi paloși într-o teacă !
E scris din noi doi unul în pulbere să treacă !”




Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură,
Nu știe să-ngrădească sălbatica lui gură
Și zice cu trufie : ,,Carpatule vecine,
De nu pleca-vei fruntea, amar va fi de tine,
Căci răpezi-voi grabnic din plaiurile-mi nalte
Torente-necătoare deprinse ca să salte
Din maluri peste maluri, din munte peste munte,
Să bată-a tale coaste, s-acopere-a ta frunte,
Să facă într-o clipă ca să dispari din lume
Cu-a tale stînci și codri, cu-ai tăi copii și mume !”




Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie,
Mișcînd coama-i de codri, ca leul în mănie,
Și-n clocot lung răspunde : ,,Balcane,-a ta trufie
Arată că tu astăzi căzut ești în pruncie.
Nevoie ai de-o cîrjă ruina-ți s-o suporte,
Căci ești, acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.
Ai fost odinioară gigant prin înălțime,
Amar prin fanatismu-ți, puternic prin cruzime !
Ai revărsat pe lume și groază și rușine
Și te-ai scaldat în sînge pîn' ce-ai dat pept cu mine.
De-atunci au trecut seculi !... Strivita omenire
S-au deșteptat, și numai tu stai în adormire,
Ademenit de visuri nebune și trufașe,
Făr-a pătrunde norii care te țin în fașe !
Orb urieș ! cu cîrja tu genele-ți ridică
Și vezi l-a tale poale cît umbra-ți e de mică !
Ești șters din cartea lumei, tu, care din vechime
Stai rezemat în somnu-ți de-o putredă marime !
Și vrei să ții în lanțuri popoarele creștine ?
Și vrei, Balcane gîrbov, eu să mă-nchin la tine ?
Dar n-auzi cum te rîde și Dunărea, și Marea ?
Deviza ta-i sclavia, ș-a mea - neatîrnarea !”
Cum zic, doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte,
Se-nalță pînă-n ceruri și scot țipete crunte.
De pe Balcani e unul și din Carpați e altul...
Mult răpide le-i zborul, mult crîncen le-i asaltul,
Căci se izbesc ca fulgeri la luptă-ugigătoare !...
Întinsele lor aripi se bat lucind la soare,
Ș-a lor cumplite gheare și pliscuri oțelite
Își dau loviri de moarte și răni fac cumplite.
Deodată cade unul din vulturii dușmani :
E vulturul prădalnic din barbarii Balcani,
Și-n patru părți a lumei zbor smulsele lui pene !...

..........................................................................................


Și cîntă libertatea pe maluri dunărene.


Mircești 14 mai 1877

Poezia Balcanul Și Carpatul de Vasile Alecsandri

BALCANUL ȘI CARPATUL



Balcanul și carpatul, la Dunarea mareață,
Ca doi giganți naprasnici stau astăzi față-n față
Ș-aprinși de dor de luptă, cu ochii se măsoară,
Cu glasul s-amenință, cu gîndul se doboară,
Zicînd : ,,nu pot să-ncapă doi paloși într-o teacă !
E scris din noi doi unul în pulbere să treacă !”




Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură,
Nu știe să-ngrădească sălbatica lui gură
Și zice cu trufie : ,,Carpatule vecine,
De nu pleca-vei fruntea, amar va fi de tine,
Căci răpezi-voi grabnic din plaiurile-mi nalte
Torente-necătoare deprinse ca să salte
Din maluri peste maluri, din munte peste munte,
Să bată-a tale coaste, s-acopere-a ta frunte,
Să facă într-o clipă ca să dispari din lume
Cu-a tale stînci și codri, cu-ai tăi copii și mume !”




Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie,
Mișcînd coama-i de codri, ca leul în mănie,
Și-n clocot lung răspunde : ,,Balcane,-a ta trufie
Arată că tu astăzi căzut ești în pruncie.
Nevoie ai de-o cîrjă ruina-ți s-o suporte,
Căci ești, acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.
Ai fost odinioară gigant prin înălțime,
Amar prin fanatismu-ți, puternic prin cruzime !
Ai revărsat pe lume și groază și rușine
Și te-ai scaldat în sînge pîn' ce-ai dat pept cu mine.
De-atunci au trecut seculi !... Strivita omenire
S-au deșteptat, și numai tu stai în adormire,
Ademenit de visuri nebune și trufașe,
Făr-a pătrunde norii care te țin în fașe !
Orb urieș ! cu cîrja tu genele-ți ridică
Și vezi l-a tale poale cît umbra-ți e de mică !
Ești șters din cartea lumei, tu, care din vechime
Stai rezemat în somnu-ți de-o putredă marime !
Și vrei să ții în lanțuri popoarele creștine ?
Și vrei, Balcane gîrbov, eu să mă-nchin la tine ?
Dar n-auzi cum te rîde și Dunărea, și Marea ?
Deviza ta-i sclavia, ș-a mea - neatîrnarea !”
Cum zic, doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte,
Se-nalță pînă-n ceruri și scot țipete crunte.
De pe Balcani e unul și din Carpați e altul...
Mult răpide le-i zborul, mult crîncen le-i asaltul,
Căci se izbesc ca fulgeri la luptă-ugigătoare !...
Întinsele lor aripi se bat lucind la soare,
Ș-a lor cumplite gheare și pliscuri oțelite
Își dau loviri de moarte și răni fac cumplite.
Deodată cade unul din vulturii dușmani :
E vulturul prădalnic din barbarii Balcani,
Și-n patru părți a lumei zbor smulsele lui pene !...

..........................................................................................


Și cîntă libertatea pe maluri dunărene.


Mircești 14 mai 1877

Poezia Stroe Plopan ( Baladă Populară ) de Vasile Alecsandri

STROE PLOPAN ( BALADĂ POPULARĂ )




Sus, pe muchea dealului,
Merge-n voia calului
Un bujor de capitan
Care poartă buzdugan.
El aruncă ochi de sus
Cînd spre valea din apus,
Cînd spre șesul înflorit
Despre mîndrul răsărit,
Și tot cată ca să vadă
N-ar zări cumva o pradă
Ici în zare, colo-n zare,
Pe sub cer, în depărtare ?




Ciocîrlia sus cînta,
Iar voinicul cuvînta :
,,Căci nu am aripa ta,
Ciocîrlie nevăzută,
Păsărică-n cer perdută !
Căci nu am și zborul tău
Să mă-nalț în cer și eu
Ca să văd din dos de zare
De nu vin oarde tatare
Să răpească și să fure
Fete mari cu ochi de mure
Și copii mărunți de ani,
Copilași de cei balani ?”




Cum mergea și cum graia,
Iată, mări, că zarea
Jor, devale, de sub deal,
Lîngă apă, sus, pe mal,
Un foc mare strălucind,
Pintre sălcii pîlpîind,
Și-mprejurul focului,
Trei tatari stînd locului
Și frigînd un miel furat,
Într-o furcă aninat.
Caii lor pașteau deoparte,
Iar la umbră, nu departe,
Se bocea o mîndră fată,
De o salcie legată ;
Se bocea biata copilă
De umplea crîngul de milă,
Dar pagînii o priveau,
Și privind-o crunt rîdeau
Și ziceau în limba lor :
,,Mult plătește ist odor,
Căci e puică de bun soi,
Și-i ca trestia la boi,
Și-i ca luna la obraz,
Numai bună de-un viteaz,
Ghirai hanul pentru ea
Ne-a da scule cîte-om vrea,
Și caftane de sultani,
Și cinzeci de pungi de bani !”




Cît Plopan mi-i auzea,
Calul iute-și răpezea :
,,Buna ziua, măi tatari,
Pradători de fete mari !
Spuneți mie fără teamă,
Fără teamă dați-mi seamă :
Ori ve-i roaba de schimbare,
Ori ve-i roaba de vînzare ?
De-i pe schimb, eu mult v-oi da.
Căci cu zile v-oi lăsa.
De-i pe plată, eu sînt gata
De la voi să cumpăr fata,
Nu cu aur, nici caftan,
Ci cu dări de buzdugan.”
Tătărimea iar rîdea ;
Din trei, unul răspundea :
,,Auziți-ați, auzit,
Pe românul îndrăcit ?
Cică-i prins de mare dor
Ca să meargă plutitor,
Cînd pe apă-ntins la soare,
Cînd sub apa curgătoare,
Pînă-n Dunărea cea lată,
Pînă-în mare tulburată ?”
Bine vorba nu sfîrșea,
Vai de lume !-amar de ea !
Buzduganul se-nvîrtea,
Ca un vultur s-abătea,
Pe pagîni îi și turtea !





Apoi mîndrul căpitan,
Care-i zic Stroe Plopan,
La copila se ducea
Și cu drag așa-i graia :
,,Cine-mparte, parte-și face,
Cum i-e dorul, cum îi place,
La tatari am împărțit
Buzduganu-mi oțelit.
Ție, dragă fată mare,
Îți fac parte de scăpare,
Iară partea ce-mi fac mie
Ești tu, draga mea soție.”





Copilița ce zicea ?
Știu că nu se mai bocea.
Păru-n față-și aducea,
Cu voinicul se ducea.
Fie calea lor ușoară,
Cu foc lin la inimioară,
Cum e scris, cum e menit,
Cînd e timpul de iubit.


1 iulie 1876

Poezia Stroe Plopan ( Baladă Populară ) de Vasile Alecsandri

STROE PLOPAN ( BALADĂ POPULARĂ )




Sus, pe muchea dealului,
Merge-n voia calului
Un bujor de capitan
Care poartă buzdugan.
El aruncă ochi de sus
Cînd spre valea din apus,
Cînd spre șesul înflorit
Despre mîndrul răsărit,
Și tot cată ca să vadă
N-ar zări cumva o pradă
Ici în zare, colo-n zare,
Pe sub cer, în depărtare ?




Ciocîrlia sus cînta,
Iar voinicul cuvînta :
,,Căci nu am aripa ta,
Ciocîrlie nevăzută,
Păsărică-n cer perdută !
Căci nu am și zborul tău
Să mă-nalț în cer și eu
Ca să văd din dos de zare
De nu vin oarde tatare
Să răpească și să fure
Fete mari cu ochi de mure
Și copii mărunți de ani,
Copilași de cei balani ?”




Cum mergea și cum graia,
Iată, mări, că zarea
Jor, devale, de sub deal,
Lîngă apă, sus, pe mal,
Un foc mare strălucind,
Pintre sălcii pîlpîind,
Și-mprejurul focului,
Trei tatari stînd locului
Și frigînd un miel furat,
Într-o furcă aninat.
Caii lor pașteau deoparte,
Iar la umbră, nu departe,
Se bocea o mîndră fată,
De o salcie legată ;
Se bocea biata copilă
De umplea crîngul de milă,
Dar pagînii o priveau,
Și privind-o crunt rîdeau
Și ziceau în limba lor :
,,Mult plătește ist odor,
Căci e puică de bun soi,
Și-i ca trestia la boi,
Și-i ca luna la obraz,
Numai bună de-un viteaz,
Ghirai hanul pentru ea
Ne-a da scule cîte-om vrea,
Și caftane de sultani,
Și cinzeci de pungi de bani !”




Cît Plopan mi-i auzea,
Calul iute-și răpezea :
,,Buna ziua, măi tatari,
Pradători de fete mari !
Spuneți mie fără teamă,
Fără teamă dați-mi seamă :
Ori ve-i roaba de schimbare,
Ori ve-i roaba de vînzare ?
De-i pe schimb, eu mult v-oi da.
Căci cu zile v-oi lăsa.
De-i pe plată, eu sînt gata
De la voi să cumpăr fata,
Nu cu aur, nici caftan,
Ci cu dări de buzdugan.”
Tătărimea iar rîdea ;
Din trei, unul răspundea :
,,Auziți-ați, auzit,
Pe românul îndrăcit ?
Cică-i prins de mare dor
Ca să meargă plutitor,
Cînd pe apă-ntins la soare,
Cînd sub apa curgătoare,
Pînă-n Dunărea cea lată,
Pînă-în mare tulburată ?”
Bine vorba nu sfîrșea,
Vai de lume !-amar de ea !
Buzduganul se-nvîrtea,
Ca un vultur s-abătea,
Pe pagîni îi și turtea !





Apoi mîndrul căpitan,
Care-i zic Stroe Plopan,
La copila se ducea
Și cu drag așa-i graia :
,,Cine-mparte, parte-și face,
Cum i-e dorul, cum îi place,
La tatari am împărțit
Buzduganu-mi oțelit.
Ție, dragă fată mare,
Îți fac parte de scăpare,
Iară partea ce-mi fac mie
Ești tu, draga mea soție.”





Copilița ce zicea ?
Știu că nu se mai bocea.
Păru-n față-și aducea,
Cu voinicul se ducea.
Fie calea lor ușoară,
Cu foc lin la inimioară,
Cum e scris, cum e menit,
Cînd e timpul de iubit.


1 iulie 1876