Poezia Odă La Statuia Lui Ștefan Cel Mare de Vasile Alecsandri

ODĂ LA STATUIA LUI ȘTEFAN CEL MARE




Tu ești ! tu, Ștefan ! tu, străbune !
De patru seculi adormit.
De patru seculi, o ! minune !
În veci de noi nedespărțit.
Tu ești, pe zmeul tău călare,
Cum te-am visat, cum te-am dorit.
Ah ! iată-te ! lumea tresare,
Erou, domn, oaspe înzeit !



Cînd ni se duce gîndul la timpurile-acele
De trai fără odihnă țesut cu zile rele,
În care plugul morței trăgea pe-al țării sîn
Lungi brazde roditoare de mult amar și chin ;
În patru orizonuri cuprinși cu nori de sînge
Zărim cerescu-ți paloș ce dușmanii înfrînge
Și te videm pe tine, învingător viteaz,
De pază, treaz la soare și-n noapte încă treaz !




Mulți seculi lîncezit-am sub a peirei ceață !
Dar te-am avut pe tine, fecund izvor de viață,
Simbol al barbației în neamul tău ascuns !
Ș-a fost destul !... în ceruri un soare-i de ajuns !




Zadarnic zboară norii și fulgerii detună
Pe fruntea maiestoasă a munților Carpați.
În zarea limpezită dup-oricare furtună,
Ca tine pintre seculi, ei par mai înălțați.




O ! de-ți era statura cît inima de mare,
Ai fi întins o umbră din munți și pînă-n mare,
Tu, ce-ai putut cu brațul în veci neobosit
Să aperi Occidentul de cruntul Răsărit ;
Tu, ce prin curcubeul de fapte colosale
Legat-ai revărsatul cu-apusul vieții tale ;
Tu, aclamat la Roma cu glas triumfător :
,,Mare-al creștinătăței erou liberator !”




O ! Ștefane, românul crește
Văzîndu-te azi lîngă el.
Azi țara mîndră te priimește,
Purtînd coroană de oțel.
Tu, ce viteaz ai apărat-o,
Privește-o !... demnă-i s-o privești.
Independentă ai lăsat-o,
Independentă o găsești !



1 iunie 1883

Poezia Epistola Generalului Florescu de Vasile Alecsandri

EPISTOLA GENERALULUI FLORESCU



Amice, vrei să afli ce fac și cum trăiesc
În cuibul singuratic în care mă găsesc,
Departe de-ale lumei petreceri variate,
Cu intrigi de tot soiul amar înveninate ?
Mă-ntrebi cum iau parte la lupte zgomotoase,
Politice numite... dar nepoliticoase ?




Cum eu, odinioară de lume iubitor,
Eu, pasere pribeagă, eu, vecinic călător,
Mi-am strîns acum aripa de cale ostenită
Și stau în nemișcare ca apa-n loc oprită ?
Aceasta-i o enigmă ce vrei ca s-o esplic ?
Prea bine !... Cer cuvîntul, dup-obicei, și zic :




,,Ce fac ?” - Pe scena lumei privesc cum se lipește
Invidia dușmană de tot ce strălucește
Și-l roade ca un vierme ascuns sub un stejar,
Cercînd ca să-l răstoarne cu-al său venin amar.




,,Cum viețuiesc ?” - Ca omul ce fapte mari visează
Și scumpe suvenire de prin trecut vîneazăm
Ca să-și mîngîie mintea de proasta comedie
Ce-o joacă interesul și trista mișelie.




Iubeam odată lupta... dar lupta cea leală
Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală,
În care luptătorii cu inima-ndrăzneață
Prin arme fără pată se atacau în față,
Numind orice lovire piezișă : felonie,
Și oarba clevetire : băloasă infamie !




Acum, în loc de arme curate, lucitoare,
Eu văd că se preferă hulirea mînjitoare.
Oricine stă-n arenă de tină are parte...
Eu, nedeprins cu tina, mă țin de ea departe
Ș-aștept să văd sub trăsnet hodoasa pocitură
Care-a sădit în țară invidie și ură.





Pe cînd eram noi tineri, Florescule, amice,
Pe cînd orice sperare murea, născînd, aice,
Avut-am un vis mare, o nobilă dorință,
De-a scoate România din trista-i umilință
Prin jertfe, prin virtute, prin strînsă înfrățire...
Toți într-un gînd, cu toții uniți într-o simțire,
În batalionul sacru voioși ne luam rîndul,
Și fiecare-n parte-i c-un dor își hrănea gîndul :
Eu, să deștept prin cînturi mărirea strămoșească,
Tu, să renvii pe lume armata-i vitejească.
- Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie,
Avînt semeț și falnic de falnică junie ! -




Atunci al nostru suflet, prin nori luîndu-și zborul,
Cu aripa-i ușoară lovea chiar viitorul,
Și orice stavili nalte, fantasme-ngrozitoare,
Pereau în ochii noștri ca negurile-n soare.




Și iată că prin muncă și ani de stăruință,
A dat și flori și roadă puternica-ți credință.
Din sînul țării noastre o mîndră oaste-apare,
Menită ca să-ntreacă a lumei așteptare,
Prin fapte fglorioase din timpi de altădată...
Ea zboară-n foc și iese cu fruntea-ncoronată.




O ! ce mîndrie mare simțit-ai tu, ca mine !...
Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine
Văzînd feciorii noștri pășind măreț nainte
Și tu... uitat deoparte, tu, bunul lor părinte !




Noi toți, din depărtare, pe-al morței cîmp de pradă,
Cătam a zări-n soare iuțindu-și pasul,
Dorea, cerea, prin tunuri, ca să-și audă glasul,
Căci astă vie, jună, eroică armată,
Sub Cuza și sub Carol, prin tine-a fost creată
Și ție cu dreptate se cuvenea onorul
Fruntaș de-a fi în luptă, tu, organizatorul !




Netrebnic, tu, netrebnic !... De cînd, o ! Doamne,-n lume
Lumina zilei poartă al nopței negru nume ?
De cînd netrebnic este acel ce cu iubire
Consacră-o viață-ntreagă l-a patriei mărire ?
De cînd netrebnic omul cu inimă măreață,
Ce-n lupta pentru țară oferă braț și viață ?
De cînd netrebnic șeful ce, oricum bate vîntul,
Își apără stindardul și-și ține jurămîntul ?




Amice, fii în pace, alină-a ta durere...
În tot oșteanul astăzi tu vezi o mîngîiere,
Căci astăzi tot românul cunoaște, simte-n sine
Că arma strămoșească s-au ascuțit prin tine...
Și cînd privești stindardul cu ochi plini de uimire,
Stindardul viu tresare cu-o mîndră fîlfîire !...


4 ianuarie 1876

Poezia Hora de la Grivița de Vasile Alecsandri

HORA DE LA GRIVIȚA



Fata lui Gazi-Osman,
Grivița, poartă-un colan,
Un colan tot de oțel...
Gioacă fulgerii pe el.
Alelei ! de l-aș lua,
Înapoi nu l-aș mai da !




Mîndra-n cale mi-ai ieșit,
Doru-n mine-au răsădit
Și de-o lună pîn-acum
Răsădit mă ține-n drum
Fa, colanul ți-oi lua
Și-napoi nu l-oi mai da !




Puică scumpă de viteaz,
Nu m-aduce la necaz,
Că-ntr-o zi m-oi da prin foc
Și te-oi prinde de mijloc,
Iar colanul ți-oi lua
Și-napoi nu l-oi mai da !




Tu ești viță de păgîn,
Eu sînt viță de român !
Bună ești de sărutat,
Dar și eu bun de luptat !
Eu colanul ți-oi lua,
Înapoi nu l-oi mai da !




 Fa, deschide-mi sînul tău,
Cît îs blînd la graiul meu,
Nu mă face să te-aștept
Și să dau cu tine pept.
Pept cu tine de voi da,
Zău, colanul ți-oi lua...


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::



Tot așa mări,-am grăit !
Într-o zi m-am răpezit
Ș-am pus mîna pe colan
Și pe fata lui Osman.
Așelei ! Griviță, fa,
Înapoi nu te-oi mai da !



1 februarie 1878

Poezia Căpitanul Romano de Vasile Alecsandri

CĂPITANUL ROMANO



Se dase trei asalturi redutei neînvinse,
Tustrele îndrăznețe și crunte, dar respinse.
Și cîmpu-ntreg de sînge acoperit era,
Și, cuib grozav de moarte, reduta fulgera.
În șanțuri trupuri multe grămadă, răsturnate,
Și altele străpunse, pe dîmburi acățate,
Formau un crud spectacol ce lumei arata
Cum știe pedestrașul în foc a se lupta.



Romano căpitanul de trei ori cu ai săi,
De trei cri ajunsese la șanțuri cel întăi,
Ș-acum, retras deoparte, strîngea coloana-i ruptă,
Cu ea să se arunce de-a patra oară-n luptă.



Deodată... cine-ar crede !...  un aspru colonel,
Ieșind de nu știu unde, pășește drept la el
Și-i zice : ,,Căpitane nu-mi place-a ta purtare,
Stai tot în urmă !”



,,Cine ?... răcnesc în tulburare
Ostași lui Romano, arși, rumeni pe obraz.
El ! căpitanul nostru ? !... din toți cel mai viteaz !”
,,Tăcere, copii !” strigă Romano la mulțime,
Apoi spre colonel c-un aer de mărime
Se-ntoarce, îl măsoară c-un ochi plin de dispreț
Și-i zice : ,,Colonele, de ești și îndrăzneț
Pre cît nedrept și aspru, te-ndemn să vii cu mine
Să vezi de știu la moarte să merg cum se cuvine...
Copii !... Zor înainte l-ai patrule asalt.”
,,Ura !...” răspund ostașii... el pe calu-i nalt
Pornește înainte, deprins a merge-n frunte,
Și zboară... dar un glonte, un sol al morții crunte,
Îi vine drept în cale și-i se oprește-n pept.



Atunce căpitanul, pe cal stînd încă drept,
Răcnește : ,,Colonele !... departe ești !... și tu unde ?...”
Apoi, zdrobit, el cade și moare lin, zîmbind,
Căci vede în redută voinicii lui sărind.



1 februarie 1878