Poezia Visai De O Cetate Ion Pillat

VISAI DE O CETATE



Visai de o cetate pe margine de mări...
Trec peste ea cocorii zburînd spre alte țări.


Pe cer pier nori tîrîndu-și penumbra de pămînt...
Fug legănînd corăbii catargele în vînt.


Intrai tăcut într-însa, umblai în lung și-n lat...
Se înălța doar murmur de ape, depărtat.


Urcai pe scări de piatră în turle pînă-n nori...
Se auzea doar freamăt de aripi de cocori.


Dormea pe veci cetatea : un straniu mauzoleu...
Și, cum priveam, simțint-am că mortul eram eu.

Poezia Lanterna Magică de Ion Pillat

LANTERNA MAGICĂ



Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd și-a deschis pupila ei bălaie



Lanterna magică, privind pieziș,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste -
Și glasuri de copii în luminiș
De rîs curat, țîșniră fără veste.



Acolo unde-a fost doar scrumul șters,
Răsare-o lume veche și ciudată.
Scufiței Roșii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.



Spre casa albă și cu nalbă-n prag
În care o așteaptă blînd bunica -
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.



Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie...
Prin vremi Scufița Roșie a plecat
Și lupul sur mai stă pe cărăruie.

Poezia Sfîtșit de Toamnă de Ion Pillat

SFÎRȘIT DE TOAMNĂ



Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge,
Nu mai visa zadarnic : e prea tîrziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă ? Cu pete mari de sînge
Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum -
Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge.




Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tîmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfîntă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are !
Tăcut o șterge veacul, dar tot mai blîndă pare
Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut.

Poezia Întoarcere de Ion Pillat

ÎNTOARCERE



Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete,
Pătrunde pe podele, pe pat și pe perete,
Așa cum altădată încet s-a așternut
Cînd odihneam aicea sub albul așternut.
Iatacul e același și-n tihna lui adie,
În bîzîit de muște, bătrîna melodie,
Și ornicul rostește clipita de demult -
Da, toate sînt aceleași : le văd și le ascult.
Și zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă
Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă,
Cu ochii mei, cu ochii dintîi - și simt pe piept
Cum giulgiul amintirii se lasă - și, deștept,
Privesc cum îl atîrnă drept coviltir pe toate.
Pe zid mai e hîrtia cu flori încondeiate,
Și pușca ruginită mi-o văd pe un dulap.
I-e frică iar - o clipă - copilului, de-un cap
De cerb cu ochi de sticlă și coarne rămurate...



Adorm în paza unor descîntece curate.