Poezia Plopul de Ion Pillat

PLOPUL




Născut din țarină spre cer se-avîntă
Ca un izvor de ramuri și de foi...
Și doru-l mînă, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormîntă.



Vioară e - și-n vîntul serii cîntă.
Ce suflet plînge în buștean greoi ?
Ce gînd de aur piere prin noroi,
Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă ?



Cînd va suna a morții grea secure,
Atuncea doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie



Plutind senin pe-al cerurilor larg...
Sînt Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.

Poezia Plopul de Ion Pillat

PLOPUL




Născut din țarină spre cer se-avîntă
Ca un izvor de ramuri și de foi...
Și doru-l mînă, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormîntă.



Vioară e - și-n vîntul serii cîntă.
Ce suflet plînge în buștean greoi ?
Ce gînd de aur piere prin noroi,
Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă ?



Cînd va suna a morții grea secure,
Atuncea doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie



Plutind senin pe-al cerurilor larg...
Sînt Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.

Poezia Oblonul de Ion Pillat

OBLONUL



Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar,
Cînd lampa din odaia copilului ieșise,
Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise,
Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar,



Cînd, singur pe al nopții necunoscut hotar,
Simțeam - cu ce durere ! - că tot mă părăsise
Și adormeam departe de ce avusem, mi se
Umpleau de lacrimi ochii și pieptul de amar.



Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineață,
Căci, deschizînd oblonul, părinții mei c-un semn
Îmi dăruiau o lume de-azur și de verdeață.



Azi mă gîndesc la noapte coșciugullui de lemn,
La tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie
Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie.

Poezia Oblonul de Ion Pillat

OBLONUL



Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar,
Cînd lampa din odaia copilului ieșise,
Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise,
Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar,



Cînd, singur pe al nopții necunoscut hotar,
Simțeam - cu ce durere ! - că tot mă părăsise
Și adormeam departe de ce avusem, mi se
Umpleau de lacrimi ochii și pieptul de amar.



Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineață,
Căci, deschizînd oblonul, părinții mei c-un semn
Îmi dăruiau o lume de-azur și de verdeață.



Azi mă gîndesc la noapte coșciugullui de lemn,
La tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie
Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie.