Poezia Comoara de Ion Pillat

COMOARA



Pe Argeș lîngă luncă, un deal se-nalță-n chipul
Urciorului de-argilă al vechilor olari
Și pomenește zeii uitați de țară, cari
I-au plămădit făptura, și lutul, și nisipul.




Pe rotunjimea formei, din vale pînă-n cer,
Se suie împletindu-și lumina ce adie,
Frunți verzi de nuci și trupuri de arămită vie
Cu frunza zugrăvită ca pe un lăicer...




Și-n galbena lumină a toamnei argeșene,
Cu mere care zboară și berze care cad,
Am luat în palmă dealul : un ou încondeiat,
Ca să-l dezmierd mai bine cu somnoroase gene.




Și m-am zărit atuncea sub bolțile de vii,
Copil ducînd la gură un strugur de rugină -
Dar mă păli deodată durere-așa haină,
Că îmi scăpă din mîna comoara, și pieri.

Poezia Străinul de Ion Pillat

STRĂINUL


Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.



Cîmpia e albastră și-n zare norii ard.
Slipește Rîul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...



Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor tîrziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,



Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Rîul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupînd tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.

Poezia Capela de Ion Pillat

CAPELA



De de te-au dus, bunico, într-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou ?
Cînd lunca e un cîntec și dealul un ecou
Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece,



Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop,
Și cînd lumina calcă prin aurite ganguri
În crîngul plin cintezi, de mierle și de granguri...
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop ;



Albi, trendafirii-n floare întreabă toți de tine
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mîni ?
Grădina te dorește de-atîtea săptămîni !
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.



O oulbere de lună albește pe livezi -
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării ;
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.

Poezia Ochelarii Bunicii de Ion Pillat

OCHELARII BUNICII




Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.



Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.



La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?



Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu !
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.