Poezia Capela de Ion Pillat

CAPELA



De de te-au dus, bunico, într-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou ?
Cînd lunca e un cîntec și dealul un ecou
Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece,



Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop,
Și cînd lumina calcă prin aurite ganguri
În crîngul plin cintezi, de mierle și de granguri...
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop ;



Albi, trendafirii-n floare întreabă toți de tine
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mîni ?
Grădina te dorește de-atîtea săptămîni !
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.



O oulbere de lună albește pe livezi -
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării ;
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.

Poezia Capela de Ion Pillat

CAPELA



De de te-au dus, bunico, într-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou ?
Cînd lunca e un cîntec și dealul un ecou
Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece,



Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop,
Și cînd lumina calcă prin aurite ganguri
În crîngul plin cintezi, de mierle și de granguri...
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop ;



Albi, trendafirii-n floare întreabă toți de tine
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mîni ?
Grădina te dorește de-atîtea săptămîni !
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.



O oulbere de lună albește pe livezi -
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării ;
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.

Poezia Ochelarii Bunicii de Ion Pillat

OCHELARII BUNICII




Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.



Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.



La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?



Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu !
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.

Poezia Ochelarii Bunicii de Ion Pillat

OCHELARII BUNICII




Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.



Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.



La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?



Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu !
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.