Poezia Înălțarea de Ion Pillat

ÎNĂLȚAREA



Pe miriști, cer de toamnă a năvălit în vară.
Lumina lasă aur pe coarnele de plug,
Pe boii suri ca praful, pe fierul de pe jug,
Pe brazdele de umbră, din care, albă, zboară



O barză plutitoare, purtînd amurg în cioc
Cătunelor pitite sub dealuri de sineală...
Plugarul stă cu talpa înfiptă-n îndoială :
Comoară e ? Căci vede o limbă ca de foc



Sporindu-și jărăgaiul pe țarini și, albastră,
Suind precum se suie din hornuri, iarna, fum.
Cădelnițară crinii cățuie de parfum
Și s-a deschis în ceruri, prin nori de-argint, fereastră



Și, zugrăviți ca-n lemnul din vechi troițe, iată,
Pe duhul sfînt, pe tatăl, pe fiul - cîte trei,
Și iată pe Maria urcîndu-se la ei
Pe scara unei raze ca dînsa de curată.




Țăranu-și face cruce cu dreapta și se-nchină
Smerit cum se cuvine icoanelor. Apoi
Pornește brazdă dreaptă c-un plug cu patru boi,
Pe cînd ușor se pierde Maria în lumină.

Poezia Adormirea de Ion Pillat

ADORMIREA



Cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi și peste șure,
A ieșit cu luna plină heruvimul din pădure.


S-au speriat copii cu vite și-au țipat de spaima lui...
Liniștit o luă pe coastă, pe sub plopii drumului.


Au foșnit ca de furtună, fără vînt în frunză, plopii.
Luna tremură devale roate mari în iazul popii.


S-a oprit la casa veche unde drumu-și face cruce,
Creștinește la răspîntie și-ntîrzie pîn' se duce.


A bătut în lemnul porții de stejar, de două ori :
Singură se trase poarta și primi pe călător.


Cîinele urlă o dată lung, apoi doar mîrîi -
Heruvimul pentr-atîta însă pasul nu-și grăbi.


Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucru la fereastră.
O trezi în raza lunii, lin, aripa lui albastră.


Strînse iia începută, toate grijile le strînse,
Strînse zilele trăite, cu șirag de lacrimi plînse.


La icoane ea aprinse cuvios o lumînare,
Pînă-n temelii de suflet o cuprinse pace mare.


Se-nchină lui Sîn Nicoară, lui Sîn Ion, ei cel mai drag,
Se găti ca pentru noapte cu cămașa cea mai albă,


Netezi cearceaful bine, să nu facă nici o cută
Pînza inului curată ca și viața ei trecută,


Se culcă sfioasă-n patu-i strîmt, ca pe o năsălie,
Și-adormi rugînd pe Domnul lîngă fiul ei să fie.

Poezia Bocetul de Ion Pillat

BOCETUL


Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Haide, maică, să vorbim
La poartă de țintirim,
Căci de-acum nu mai vorbim !
Tu ești, ori e vîntu-n spini ?
Bate vînt de miaxănoapte,
Dragul mamei, zi-mi în șoapte.
Bate vînt de miazăzi,
Zi-i, măicuță, pîn-e zi.
Zi-i ca-n vremuri, zi-i mereu,
Fiul meu, copilul meu !



Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Ce drum negru ți-ai ales,
Nici pe deal, și nici pe șes,
Căci, vezi, maică, te-au trimes,
Fără șea și fără cal,
Pe sub șes și pe sub deal !
Pe șuierul vîntului,
În fundul pămîntului,
Și sub paza Sfîntului -
Somnul greu să-l dormi mereu,
Fiul meu, copilul meu !




Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Moartea, moartea rea mai este,
Vine hoața iepurește,
Pune mîna jos pe masă
Și ne face larg prin casă,
Pune mîna sus pe grindă
Și ne face larg prin tindă,
Pune mîna și pe scară
Și ne face larg pe-afară -
Goale sînt poienele,
Împînzite genele,
Sub pămînt e somnul greu,
Fiul meu, copilul meu !



Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Nici o moarte nu-i amară
Ca moartea de primăvară,
Pe-nfrunzitul codrului,
Pe cîntatul cucului,
Pe ieșitul plugului
Cînd vin berze albe-n țară
Cu senin de primăvară
Și cînd rîndunele zboară !...
Scoală-te din somnul greu.
Fiul meu, copilul meu !




Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Roagă-te la săpători,
Groapa să ți-o facă-n flori,
Ușa groapei de mătasă,
Ca să vii și pe acasă,
Căci te duci pe altă lume
Unde-i satul fără nume,
Unde nu cunoști pe nime !
Dragul mamei să vezi bine,
Căci ți-e drumul lung și greu,
Ca și somnul tău de greu,
Fiul meu, copilul meu !

Poezia Jalea de Ion Pillat

JALEA




Stă pe prispă maica sfîntă,
Singură la casa ei,
Singură cu grija ei...
Gînduri sure o-nvestmîntă.
Trece-n zbor o rîndunică,
Cruce neagră pe sub tei.



- ,,Rîndunică, soră mică,
Rătăcită prin grădină,
Unde-i fiul meu iubit ?„
- ,,Maică, neagră se ridică,
Subțirică-n luna plină,
Cruce grea de lemn cioplit,



Și pe cruce, prins în cuie,
Fără grai, fără suflare,
Stă Isus cu doi tîlhari”...
Maicii Sfinte bine nu-i e,
Se-mpietrește chinul mare
Pe obrazul ei de var.



- ,,Rîndunică, stai o clipă,
Lasă norii, sus ca neaua,
Fruntea mea și fruntea lui,
Mîngîie-le din aripă”...
Dar se duce rînduneaua
În adîncul cerului.
Maică stă cu jalea-n casă.
Bate biata la mătănii
Sfinților și mari, și mici,
Cînd o frunză i se lasă,
Vie, peste floarea mînii,
Dintr-o tufă de aglici.



- ,,Soră mică, broască verde,
Ce-avui drag, azi mi se pierde.
Lasă-mă necazului,
Du-te iar în iarba verde,
Du-te, soră, de îți vede
De brotacii iazului !”



- ,,Biată maică-ndurerată,
Tot cu lacrime pe gene,
Fiul tău nu-l mai jeli.
Nouă fii avui odată,
Huzureau toți prin poiene,
Roată mare cînd veni.




Roată grea, hodorogită,
Ferecată, forfecată,
Rupse trupul lor pe drum.
Și din nouă, numai unul
Mi-l lăsă - șchiopîndu-l - drumul,
Unul îmi trăiește-acum.




Vino, Tomo, Tominoace,
Vin' la mama, să te-nfașe,
Vin', frumosul meu, încoace !”...
Și din ierbi, din busuioace,
Iese un broscoi urît -
Dar zărindu-i felul hîd,




Ochilor holbați de broască,
Maica le zîmbi, și, iacă,
A-nflorit în rîs o cracă
De măr alb cu promoroacă -
Doar la umbra spinului
Plînge floarea inului.