Poezia Adormirea de Ion Pillat

ADORMIREA



Cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi și peste șure,
A ieșit cu luna plină heruvimul din pădure.


S-au speriat copii cu vite și-au țipat de spaima lui...
Liniștit o luă pe coastă, pe sub plopii drumului.


Au foșnit ca de furtună, fără vînt în frunză, plopii.
Luna tremură devale roate mari în iazul popii.


S-a oprit la casa veche unde drumu-și face cruce,
Creștinește la răspîntie și-ntîrzie pîn' se duce.


A bătut în lemnul porții de stejar, de două ori :
Singură se trase poarta și primi pe călător.


Cîinele urlă o dată lung, apoi doar mîrîi -
Heruvimul pentr-atîta însă pasul nu-și grăbi.


Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucru la fereastră.
O trezi în raza lunii, lin, aripa lui albastră.


Strînse iia începută, toate grijile le strînse,
Strînse zilele trăite, cu șirag de lacrimi plînse.


La icoane ea aprinse cuvios o lumînare,
Pînă-n temelii de suflet o cuprinse pace mare.


Se-nchină lui Sîn Nicoară, lui Sîn Ion, ei cel mai drag,
Se găti ca pentru noapte cu cămașa cea mai albă,


Netezi cearceaful bine, să nu facă nici o cută
Pînza inului curată ca și viața ei trecută,


Se culcă sfioasă-n patu-i strîmt, ca pe o năsălie,
Și-adormi rugînd pe Domnul lîngă fiul ei să fie.