Poezia Reminiscențe de Marin Sorescu

REMINISCENȚE




Ne uităm la nori
Și spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriați cînd vedem lupul
În cartea de zoologie.



Alteori ne apucă un dor de munte
Atît de puternic, încît
Vedem cum începe să crească iarbă grasă
Pe birouri.



Sînt gînduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi sîntem
Ciobanul care și-a pierdut oile
În subconștient.

Poezia Reminiscențe de Marin Sorescu

REMINISCENȚE




Ne uităm la nori
Și spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriați cînd vedem lupul
În cartea de zoologie.



Alteori ne apucă un dor de munte
Atît de puternic, încît
Vedem cum începe să crească iarbă grasă
Pe birouri.



Sînt gînduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi sîntem
Ciobanul care și-a pierdut oile
În subconștient.

Poezia Don Quijote Și Sancho Panza de Marin Soresc

DON QUIJOTE ȘI SANCHO PANZA



E Sancho Panza, nobil scutier,
Preabunul și-ncercatul meu cuier.
El dimineața-ntinde-o mînă,
Din somn mă scoate ca din lînă.



Atent m-ajută să mă-mbrac
Întîi c-o platoșă de-oțel, apoi cu una de bumbac :
Să par pe dinafară slab și moale,
Și să induc morile în eroare.



Mă sui apoi pe ziuă ca pe o Rosinantă.
De iureșul meu drumul se face pantă.
Și ca pe-o lance cu-ascuțiș fierbinte
Azvîrl cu mine înainte.



Odată m-am înfipt cu capu-n soare
Și, agățîndu-mi gravitația de picioare,
Pămîntul m-a întors din nou la sine ;
Chiar cînd greșesc
Pămîntul nu se leapădă de mine.



- Vezi, Sancho Panza, nobil scutier,
Tu n-ai luptat și-ai devenit cuier,
Dar inima din mine n-o să moară
Cît mai există-o Moară !

Poezia Don Quijote Și Sancho Panza de Marin Soresc

DON QUIJOTE ȘI SANCHO PANZA



E Sancho Panza, nobil scutier,
Preabunul și-ncercatul meu cuier.
El dimineața-ntinde-o mînă,
Din somn mă scoate ca din lînă.



Atent m-ajută să mă-mbrac
Întîi c-o platoșă de-oțel, apoi cu una de bumbac :
Să par pe dinafară slab și moale,
Și să induc morile în eroare.



Mă sui apoi pe ziuă ca pe o Rosinantă.
De iureșul meu drumul se face pantă.
Și ca pe-o lance cu-ascuțiș fierbinte
Azvîrl cu mine înainte.



Odată m-am înfipt cu capu-n soare
Și, agățîndu-mi gravitația de picioare,
Pămîntul m-a întors din nou la sine ;
Chiar cînd greșesc
Pămîntul nu se leapădă de mine.



- Vezi, Sancho Panza, nobil scutier,
Tu n-ai luptat și-ai devenit cuier,
Dar inima din mine n-o să moară
Cît mai există-o Moară !