Poezia Pluguri de Lucian Blaga

PLUGURI



Prietene crescut la oraș
fără milă, ca florile în fereastră,
prietene care încă niciodată n-ai văzut
cîmp și soare jucînd subt peri înfloriți,
vreau să te iau de mînă,
vino, să-ți arăt brazdele veacului.





Pe dealuri, unde te-ntorci,
cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos
sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri :
mari paseri negre
ce-au coborît din cer pe pămînt.
Ca să nu le sperii -
trebuie să te apropii de ele cîntînd.



Vino - încet.

Poezia Pluguri de Lucian Blaga

PLUGURI



Prietene crescut la oraș
fără milă, ca florile în fereastră,
prietene care încă niciodată n-ai văzut
cîmp și soare jucînd subt peri înfloriți,
vreau să te iau de mînă,
vino, să-ți arăt brazdele veacului.





Pe dealuri, unde te-ntorci,
cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos
sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri :
mari paseri negre
ce-au coborît din cer pe pămînt.
Ca să nu le sperii -
trebuie să te apropii de ele cîntînd.



Vino - încet.

Poezia În Marea Trecere de Lucian Blaga

ÎN MAREA TRECERE



Soarele-n zenit ține cîntarul zilei.
Cerul se dăruiește apelor de jos.
Cu ochi cuminți, dobitoace în trecere
își privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adînci
peste o-ntreagă poveste.



Nimic nu vrea să fie altfel decît este.
Numai sîngele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrîn
după ciuta lui pierdută în moarte.



Poate a pierit subt stînci.
Poate s-a cufundat în pămînt.
În zadar i-aștept veștile,
numai peșteri răsună,
pîraie se cer în adînc.



Sînge fără răspuns,
o, de-ar fi liniște, cît de bine s-ar auzi
ciuta călcînd prin moarte.



Tot mai departe șovăi pe drum, -
și ca un ucigaș ce-atupă cu năframa
o gura învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Poezia În Marea Trecere de Lucian Blaga

ÎN MAREA TRECERE



Soarele-n zenit ține cîntarul zilei.
Cerul se dăruiește apelor de jos.
Cu ochi cuminți, dobitoace în trecere
își privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adînci
peste o-ntreagă poveste.



Nimic nu vrea să fie altfel decît este.
Numai sîngele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrîn
după ciuta lui pierdută în moarte.



Poate a pierit subt stînci.
Poate s-a cufundat în pămînt.
În zadar i-aștept veștile,
numai peșteri răsună,
pîraie se cer în adînc.



Sînge fără răspuns,
o, de-ar fi liniște, cît de bine s-ar auzi
ciuta călcînd prin moarte.



Tot mai departe șovăi pe drum, -
și ca un ucigaș ce-atupă cu năframa
o gura învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.