Poezia În Marea Trecere de Lucian Blaga

ÎN MAREA TRECERE



Soarele-n zenit ține cîntarul zilei.
Cerul se dăruiește apelor de jos.
Cu ochi cuminți, dobitoace în trecere
își privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adînci
peste o-ntreagă poveste.



Nimic nu vrea să fie altfel decît este.
Numai sîngele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrîn
după ciuta lui pierdută în moarte.



Poate a pierit subt stînci.
Poate s-a cufundat în pămînt.
În zadar i-aștept veștile,
numai peșteri răsună,
pîraie se cer în adînc.



Sînge fără răspuns,
o, de-ar fi liniște, cît de bine s-ar auzi
ciuta călcînd prin moarte.



Tot mai departe șovăi pe drum, -
și ca un ucigaș ce-atupă cu năframa
o gura învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.