Poezia Amintire de Lucian Blaga

AMINTIRE





Unde esși astăzi, nu știu.
Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pămînt
privirile tale erau albastre și-nalte de tot.
Zvon legendar se ridica din brazi.
Ochiul atot înțelegător era iezerul sfînt.
În mine se mai vorbește și astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se plreling.
Ar trebui să taiu iarba,
ar trebui să taiu iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristețe mă-ncing.

Poezia Amintire de Lucian Blaga

AMINTIRE





Unde esși astăzi, nu știu.
Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pămînt
privirile tale erau albastre și-nalte de tot.
Zvon legendar se ridica din brazi.
Ochiul atot înțelegător era iezerul sfînt.
În mine se mai vorbește și astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se plreling.
Ar trebui să taiu iarba,
ar trebui să taiu iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristețe mă-ncing.

Poezia De Mînă Cu Marele Orb de Lucian Blaga

DE MÎNĂ CE MARELE ORB


( Variantă )


Îl duc de mînă prin păduri.
Prin țară lăsăm în urma noastră ghicitori.
Din cînd în cînd ne odihnim în drum.
Din vînăta și mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.




Zic : Tată, mersul sorilor e bun.
El tace - pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace - fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.




Subt bolta aspră de stejar
țînțari îi fac o aureolă peste cap.
Și iar plecăm.
De ce a tresărit ?
Tată orb, fii liniștit, în jur nu e nimic.
Dar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.




Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
și blînde mînca țărna
unde am călcat și unde-am stat.

Poezia De Mînă Cu Marele Orb de Lucian Blaga

DE MÎNĂ CE MARELE ORB


( Variantă )


Îl duc de mînă prin păduri.
Prin țară lăsăm în urma noastră ghicitori.
Din cînd în cînd ne odihnim în drum.
Din vînăta și mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.




Zic : Tată, mersul sorilor e bun.
El tace - pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace - fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.




Subt bolta aspră de stejar
țînțari îi fac o aureolă peste cap.
Și iar plecăm.
De ce a tresărit ?
Tată orb, fii liniștit, în jur nu e nimic.
Dar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.




Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
și blînde mînca țărna
unde am călcat și unde-am stat.