Fabula Zgîrcitul Care Și-a Pierdut Comoara de La Fontaine

ZGÎRCITUL CARE ȘI-A PIERDUT COMOARA


Ai doar cît poți
să folosești ce ai !
Sînt și netoți
de care, ca un scai,
se ține, îndîrjită, lăcomia.
La ce-ți mai folosește visteria,
cînd nu dai o lețcaie pentru trai ?
Zgîrcitul strînge banul peste ban,
dar rabdă mai dihai ca un golan...
Esop ni-l dă exemplu, pe unul, care-odată
ținea comoara veșnic îngropată
și ajunsese hîd și tras la față,
că nu strica un gologan la piață,
de parcă-i trebuiau în altă viață.
Se tînguia, sărmanul
mereu că ,,nu avea”.
Nu stăpînea el banul,
ci banu-l stăpînea !
Îngrijorat, ca prostul,
de-atîtea ori pe zi a dat ocol
bănetului, că un vecin, ghicindu-i rostul,
i-a mai lăsat și lui doar cuibul gol...
În zori, cînd nu-și găsește comoara - tragedie :
se zbate, urlă, geme, aleargă, se sfîșie,
din pragul dimineții pînă seara.
- ,,Dar ce-ai pierdut ?” l-întreabă un trecător. - ,,Comoara !
Mi-au luat-o ! O-ngropasem sub lada cu gunoi...”
Puteai s-o ții în casă, să iei din ea oricînd...”
- ,,Ce tot vorbești ? Să iau din ea ?... Nici gînd !
Așa ceva prin minte să nu-ți treacă !
Ce, banii vin ușor, cum vezi că pleacă !
Nu m-atingeam nici pentru lumînare...”
- ,,Atunci, de ce atîta supărare ?
Cum din comoară nu voiai să iei
ascultă, astăzi, sfatul meu, mai bine :
aruncă niște pietre-n locul ei,
că pietrele la fel de cald ți-or ține !”

Fabula Bătrînul și Copiii Săi de La Fontaine

BĂTRÎNUL ȘI COPIII SĂI



E șubredă puterea cînd nu-i unită snop.
Ce-nseamnă-un stop ? Nimica ! Dar un noian, potop !
Vă spun, acum, și pilda bătrînului Esop.
De-o deapăn, mi se pare, c-oleacă de zăbavă,
n-o fac, cum face Fedru, din vremurile-acestea.
Dar să curmăm zăbava și s-ascultăm povestea !
Cum se gîndea că moartea ca mîine-o să-l răpună,
bătrînul își adună feciorii să le spună :
- ,,Vedei mănunchiul ăsta puternic de săgeți
legate împreună ?... Ia rupeți-l, băieți !”
S-a străduit zadarnic feciorul cel mai mare
și-a spus : - ,,Să-ncerce alții ! Eu nu mă simt în stare.”
Se opinti, la rîndu-i din răsputeri, mezinul ;
se chinui și prîslea, dar în zadar fu chinul,
căci maldărul rămase întreg, nebiruit ;
o singură săgeată măcar nu s-a clintit.
- ,,Ce slăbănogi ! le spune bătrînul. Veți vedea
ce poate, la nevoie, și neputința mea...”
Credeau că se ascunde vreo glumă dedesupt ;
dar, desfăcînd mănunchiul, el rînd pe rînd le-a rupt.
- ,,Ați înțeles că pilda la dragoste vă-ndeamnă.
Trăiți în armonie ! Unirea, forță-nseamnă...”
Cît a zăcut, o vreme, nimic nu le-a mai spus.
Dar ajungînd bătrînul la capătul vieții,
și-a mai chemat o dată în preajma lui băieții :
-,,Mă duc în lumea-n care străbunii mei s-au dus.
Făgăduiți cu toții, așa cum se cuvine,
că veți trăi ca frații ! Eu plec. Vă las cu bine...”
În veci uniți feciori îi spun c-au să rămînă.
El mîinile le strînge, mișcat, în slaba-i mînă,
li, ca o pîlnie, se strînge în tăcere.
În urma lui rămase o avere
c-o droaie de buclucuri, de poliți și dobînzi,
dar ei, uniți, avură la început izbînzi.
Prietenia, însă, nu merse prea departe.
Rudenia-i unise ; averea îi desparte.
Ambiția, ispita și jindul, avocații
se întreceau, în taină, învrăjbească frații.
Încurcături și pîre, procese - lanț întreg !
Ajunși la împărțire, mai rău nu se-nțeleg.
Amenzile curg gîrlă. Vecini și creditori
le caută ponoase, se leagă de erori.
Iar frații, dezbinații, în cumpăna cea grea,
își irosesc averea, tragînd cînd hăis cînd cea.
Era tîrziu, firește, cînd le-a venit în minte
povața cu mănunchiul părintelui cuminte.

Fabula Tributul Dobitoacelor de La Fontaine

TRIBUTUL DOBITOACELOR


Umbla, cîndva, în lumea veche,
o veste, poate doar un zvon
că un viteaz fără pereche,
un oarecare Machedon,
nemaivoind să știe de popoare
și lighioane slobode sub soare,
a poruncit ca oameni și jivine
să vie să i se închine.
E lesne de-nțeles că Faima,
cum știe tot și spune tot,
a răspîndit în lume spaima,
o dată cu porunca semețului despot.
Și fiare, gîze, păsări, venite din bîrloage,
la sfat, în pustnicia cu rîpe și viroage,
găsiră că Maimuța, din toate,-i în stare
să ducă Machedonului temut
solie de smerită închinare
și tribut.
Ba, nu știu cine le-a propus,
să-i scrie tot ce-avea de spus.
Doar spre sfîrșit, e drept, s-au ciondănit,
că nu găseau tributul potrivit.
Cum n-aveau bani, s-au hotărît să-i ceară
de la un crai cu multe mine-n țară.
Catîrcea, Măgărilă și Murgilă
și-aleseră strădania
să-i ducă dînșii dania.
S-au dus. Mergea solia prin pulbere, de zor,
în frunte cu Maimuța, semeț ambasador,
cînd se treziră solii cu Leu-n calea lor !
Le cam venea, văzîndu-l nu știu cum,
dar unul nu-ndrăznea să i-o și spună.
- ,,De azi, le zise Leul, vom fi fîetați de drum.
Sînt bucuros că mergem împreună
și mi-ar părea, vă spun, grozav de bine
de-ați duce voi și banii de la mine.
Nu-i lucru anevoie,
de-i împărțim la toți.
Iar cînd va fi nevoie,
vă apăr eu de hoți...”
Să scapi cu una-două de un Leu
e lucru greu.
Primindu-l ca tovarăș de vreme rea sau bună,
au trebuit să-i cînte toți în strună.
L-ai ghiftuit din banii de tribut
cu tot ce-a vrut...
Ivindu-li-se-n cale o pajiște frumoasă,
cu zvonul ei șăgalnic de șipote subțiri,
au poposit drumeții în iarba mătăsoasă,
sub lina adiere a blînzilor zefiri.
Dar nici nu răsuflă sărmanele jivine,
cînd Leul li se plînse că nu se simte bine.
- ,,Mi-e tare rău și nu mai merg cu voi.
Simt cum mă scurmă parcă-n măruntaie,
o vîlvătaie.
Rămîn să-mi caut leac prin cel zăvoi.
Iar voi, voi dați-mi banii și-apoi plecați în pace !”
Au desfăcut desagii, că nu aveau ce face.
Dar Leuul, cînd văzu, atît bănet,
le spuse cam așa, rîzînd șiret :
- ,,Priviți și voi și spuneți dacă nu-i
minune ! Banii mei au scos și pui !
Ce pot să fac ? Sînt și dator, socot,
să-i iau așa cum sînt : cu pui cu tot...”
I-a vămuit cu vîrf și îndesat
și mai nimic în saci nu le-a lăsat.
Iar ei, năuci cu-o-ncredere nătîngă,
s-au dus la Machedon să i se plîngă
de Leu, că le prădase visteria.
Dar au brodit mai rău ca Ieremia !
Cînd hoțu-i Leu năprasnic, e scos la judecată,
basma curată.

Doar corb la corb nu-și scoate ochii, niciodată...

Fabula Cămila și Scîndurile Plutitoare de La Fontaine

CĂMILA ȘI SCÎNDURILE PLUTITOARE


Văzînd, cîndva, întîia Cămilă printre dune,
se sperie întîiul drumeț ca de-o minune ;
al doilea s-apropie cu sfiiciune ;
și-al treilea căpăstru-i pune !
Deprinderea ne-nvață
cu toate în vieață.
Încet, încet, cu timpul, nu mai tremuri
de ce-ți părea-nspăimîntător, pe vremuri.



Pe țărmul mării celei mari,
stăteau de strajă trei pîndari,
ținînd nimic să nu le scape.
Cînd iată că zăresc pe ape
un punct ce tot venea în goană.
- ,,E o corabie dușmană !”
Se speriară de pomană.
Cînd mogîldeața fu aproape,
văzură niște scînduri sparte.

Așa par multe de departe !