Fabula Zîzania de La fontaine

ZÎZANIA


Furtună vei culege, cînd vrajbă-n cale sameni !
Stîrnind, cum știm, gîlceava dintr-un măr,
Zînzania-nvrăjbise-ntr-adevăr
toți zeii, care, aprigi, o izgonisc la oameni.
Ei o primesc, nătîngii ( să nu le zic mai rău ! )
cu toată șleahta sa :
cu frățiorul ei, Ba-nu, - Ba-da,
și cu tătîne-său, Al-meu, - Al-tău...
Cum nu-i plăcea vieața de sihastră,
ea a venit în emisfera noastră,
nu printre cei sălbatici, ce nu știu, bunăoară,
de preot și notar, cînd se însoară.
( Și-ar fi găsit, ca printre noi și zei,
așa ușor de lucru printre ei ?...)
Iar Faima, săritoare, o și vestea, degrabă,
pe unde e de lucru și de încurcă-treabă.
Zînzania, jucîndu-și strașnic rolul,
dintr-o scînteie, aprindea pîrjolul
și pacea n-o lăsa să se întreme.
Dar Faima, care-și da mereu strădania
s-o afle, se plîngea, de la o vreme,
că tare anevoie
găsește ea prin lume, din loc în loc, Zînzania,
ca s-o trimită unde e nevoie.
De ce să nu-și aleagă și ea sălășluință
în care s-o găsești cu ușurință ?
Cum maicile n-aveau, pe vremea-aceea,
un schit al lor, de sfadă sau de sfat,
Zîzania, iubind grozav femei,
la Hanul Căsniciei s-a-ncuibat...

Fabula Țăranul și Năpîrca de La Fontaine

ȚĂRANUL ȘI NĂPÎRCA


Pornind să dea tîrcoale odată prin livadă,
un Gospodar milos cum altul nu-i,
dar cam nechibzuit de felul lui,
zărise pe-o grămadă de zăpadă
o viespe lungită, neclintită,
pesemne rebegită.
Ar fi murit,
- nici vorbă nu încape -
de-o mai lăsa puțin. Dar el, smintit,
s-a hotărît cu orice risc s-o scape,
dintr-un frumos imbold de omenie.
Esop ne povestește c-a dus-o în cojoc
și-atît a tot pripit-o, acasă, lîngă foc,
c-a izbutit, cu timpul, s-o învie.
Năpîrca, dezmorțită, așa, cu-ncetișorul,
a și sărit pe loc
să-și muște binefăcătorul.
Țăranul, dacă vede zorul,
o schimbă-n grabă, cu toporul,
din două lovituri, în trei năpîrci...


Firește că-i frumos
să fii milos ;
dar vezi întîi cu cine te încurci.
De altfel, stînd și judecînd
- oricît le-ar fi de strașnică izbînda, -
ne-om bucura văzînd,
cum rînd pe rînd,
își vor primi nemernicii osînda.

Fabula Catîrul Care-și Laudă Obîrșia de La Fontaine

CATÎRUL CARE-ȘI LAUDĂ OBÎRȘIA



Abia putînd în piele să-și încapă,
Catîrul unui preot oarecare
se laudă că e de viță mare,
mămica lui fiind Cucoana Iapă.
Firește că atîta glorie
se cade scrisă în istorie...
- ,,În la un doctor ? Ce lucru de ocară !...”
Dar se trezi, cu timpul, bătrîn, pe la o moară !
Nemaiavînd, - de-aci-nainte -
răgaz să-și plîngă tot amarul, -
i se ivi în minte
tătîne-său, Măgarul...


Și răul prinde bine, cîteodată,
cînd ne redă pierduta judecată !

Fabula Găina cu Ouăle de Aur de La Fontaine

GĂINA CU OUĂLE DE AUR


Zgîrcenia-i mai rea ca un despot.
Agîrcitul lăcomindu-se, netotul,
să-nhațe tot, -
va pierde totul.
Dar nu e oare el de vină ?...



Avea odată unul o găină
ce zilnic îi oua un ou de aur.
Dar, în lăcomia lui haină,
năzuind să afle un tezaur, -
o tăie...
Nălucă vistieria !
așa îi sărăcește lăcomia
pe cei ce-și uită, proștii, omenia...