Fabula Înmormîntarea Leoaicei de La Fontaine

ÎNMORMÎNTAREA LEOAICEI


Murind soția unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuși, triști, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea și mai mare.
Și el, plîngîndu-și nenorocul,
le spuse locul și sorocul
solemnității funerare,
să vie toți, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rîndui ceremonia.
Vă-nchipuiți că toți s-au strîns
și Leul, dîndu-le exemplu,
vuiau pereții peșterii de plîns
( căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu ).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni. Curtea-i ca o țară
în care toți sînt veseli sau triști ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară, -
o trupă de fantoașe pe care-o joci pe sfoară !
Doar Cerbul din mulțimea lor nătîngă
n-a plîns pe loc. Ar fi putut să plîngă
cînd ea-i mîncase fiul și soția ?
Azi, moartea ei îi răcoarea mînia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a plîns cu ei la rînd
și l-a pîrît o cutră că l-a văzut rîzînd.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mînia unui rege e cumplită,
îndeosebi cînd regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
- ,,Cutezi să rîzi, jivină prăpădită,
cînd vezi că-n jur o lume-ntreagă plînge ?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosu-ți sînge
să-mi plîngăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare !...”
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios :
- ,,Măria Ta, durerea acum e de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis :
Prietene, să nu plîngi în zadar,
cînd va porni cortegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat ...”
Strigară toți : ,,Minune ! S-a-nvrednicit de har !”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și c-un dar...



Și-n vremea noastră se mai văd minuni :
te procopsești la Curte, se-nțelege,
cînd te pricepi să-l lingusești pe rege
și să-l încînți cu vise și minciuni.

Fabula Înmormîntarea Leoaicei de La Fontaine

ÎNMORMÎNTAREA LEOAICEI


Murind soția unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuși, triști, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea și mai mare.
Și el, plîngîndu-și nenorocul,
le spuse locul și sorocul
solemnității funerare,
să vie toți, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rîndui ceremonia.
Vă-nchipuiți că toți s-au strîns
și Leul, dîndu-le exemplu,
vuiau pereții peșterii de plîns
( căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu ).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni. Curtea-i ca o țară
în care toți sînt veseli sau triști ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară, -
o trupă de fantoașe pe care-o joci pe sfoară !
Doar Cerbul din mulțimea lor nătîngă
n-a plîns pe loc. Ar fi putut să plîngă
cînd ea-i mîncase fiul și soția ?
Azi, moartea ei îi răcoarea mînia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a plîns cu ei la rînd
și l-a pîrît o cutră că l-a văzut rîzînd.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mînia unui rege e cumplită,
îndeosebi cînd regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
- ,,Cutezi să rîzi, jivină prăpădită,
cînd vezi că-n jur o lume-ntreagă plînge ?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosu-ți sînge
să-mi plîngăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare !...”
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios :
- ,,Măria Ta, durerea acum e de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis :
Prietene, să nu plîngi în zadar,
cînd va porni cortegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat ...”
Strigară toți : ,,Minune ! S-a-nvrednicit de har !”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și c-un dar...



Și-n vremea noastră se mai văd minuni :
te procopsești la Curte, se-nțelege,
cînd te pricepi să-l lingusești pe rege
și să-l încînți cu vise și minciuni.

Fabula Cîinele Care-i Duce Stăpînului Mîncare în Coș de La Fontaine

CÎINELE CARE-I DUCE STĂPÎNULUI MÎNCAREA ÎN COȘ



Greu reziști cînd mîndra-i cu ochii de văpaie
sau cînd cunoști ispita grămezilor de aur !
Sînt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur
ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie...



Mai cumpătat decît voia să fie,
cu toate că îl ispitea atît,
Grivei ducea stăpînului la vie
merindele într-un paner, la gît.
Aar trebui să ne cam ia mirarea
că mai curînd deprinzi cu cumpătarea
un dobitoc, - decît pe nu știu care,
căci omul nu-i în stare.
Ci într-o zi, cum își urma cărarea,
un cîine ciobănesc al nu știu cui
se repezi la el să-i ia mîncarea,
dar se izbi pe loc de colții lui.
Lăsîndu-și coșul jos, cu tot amarul,
Grivei sări la luptă cu tîlharul.
Dar cum veneau buluc potăi destule
din cele care-s veșnic nesătule
și sînt în stare pentr-o-mbucătură
să-ndure orice lovitură, -
Grivei fu nevoit să înțeleagă
că nu e chip să-nfrunte-o haită-ntreagă
și înhățînd o gură
de friptură, -
pofti chiar el fîrtații din jur, cu mic cu mare,
să se înfrupte-n tihnă din mîncare.
Și într-o clipă, care mai de care,
își puseră la lucru-n grabă fălcile
și sfîrtecară hălcile.



În cășunarea haitei pe coșul buclucaș,
eu văd icoana unui năpăstuit oraș
în care, cînd s-apropie urgia,
se pune la bătaie visteria.
Iar dacă se opune, de formă, vreun ins, -
cînd sar cu gura toți, se dă învins
cu mare ușurință, fără luptă,
și el e primul care mai aprins
din visterie se înfruptă.

Fabula Cîinele Care-i Duce Stăpînului Mîncare în Coș de La Fontaine

CÎINELE CARE-I DUCE STĂPÎNULUI MÎNCAREA ÎN COȘ



Greu reziști cînd mîndra-i cu ochii de văpaie
sau cînd cunoști ispita grămezilor de aur !
Sînt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur
ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie...



Mai cumpătat decît voia să fie,
cu toate că îl ispitea atît,
Grivei ducea stăpînului la vie
merindele într-un paner, la gît.
Aar trebui să ne cam ia mirarea
că mai curînd deprinzi cu cumpătarea
un dobitoc, - decît pe nu știu care,
căci omul nu-i în stare.
Ci într-o zi, cum își urma cărarea,
un cîine ciobănesc al nu știu cui
se repezi la el să-i ia mîncarea,
dar se izbi pe loc de colții lui.
Lăsîndu-și coșul jos, cu tot amarul,
Grivei sări la luptă cu tîlharul.
Dar cum veneau buluc potăi destule
din cele care-s veșnic nesătule
și sînt în stare pentr-o-mbucătură
să-ndure orice lovitură, -
Grivei fu nevoit să înțeleagă
că nu e chip să-nfrunte-o haită-ntreagă
și înhățînd o gură
de friptură, -
pofti chiar el fîrtații din jur, cu mic cu mare,
să se înfrupte-n tihnă din mîncare.
Și într-o clipă, care mai de care,
își puseră la lucru-n grabă fălcile
și sfîrtecară hălcile.



În cășunarea haitei pe coșul buclucaș,
eu văd icoana unui năpăstuit oraș
în care, cînd s-apropie urgia,
se pune la bătaie visteria.
Iar dacă se opune, de formă, vreun ins, -
cînd sar cu gura toți, se dă învins
cu mare ușurință, fără luptă,
și el e primul care mai aprins
din visterie se înfruptă.