Fabula Înmormîntarea Leoaicei de La Fontaine

ÎNMORMÎNTAREA LEOAICEI


Murind soția unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuși, triști, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea și mai mare.
Și el, plîngîndu-și nenorocul,
le spuse locul și sorocul
solemnității funerare,
să vie toți, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rîndui ceremonia.
Vă-nchipuiți că toți s-au strîns
și Leul, dîndu-le exemplu,
vuiau pereții peșterii de plîns
( căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu ).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni. Curtea-i ca o țară
în care toți sînt veseli sau triști ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară, -
o trupă de fantoașe pe care-o joci pe sfoară !
Doar Cerbul din mulțimea lor nătîngă
n-a plîns pe loc. Ar fi putut să plîngă
cînd ea-i mîncase fiul și soția ?
Azi, moartea ei îi răcoarea mînia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a plîns cu ei la rînd
și l-a pîrît o cutră că l-a văzut rîzînd.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mînia unui rege e cumplită,
îndeosebi cînd regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
- ,,Cutezi să rîzi, jivină prăpădită,
cînd vezi că-n jur o lume-ntreagă plînge ?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosu-ți sînge
să-mi plîngăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare !...”
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios :
- ,,Măria Ta, durerea acum e de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis :
Prietene, să nu plîngi în zadar,
cînd va porni cortegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat ...”
Strigară toți : ,,Minune ! S-a-nvrednicit de har !”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și c-un dar...



Și-n vremea noastră se mai văd minuni :
te procopsești la Curte, se-nțelege,
cînd te pricepi să-l lingusești pe rege
și să-l încînți cu vise și minciuni.

Fabula Cîinele Care-i Duce Stăpînului Mîncare în Coș de La Fontaine

CÎINELE CARE-I DUCE STĂPÎNULUI MÎNCAREA ÎN COȘ



Greu reziști cînd mîndra-i cu ochii de văpaie
sau cînd cunoști ispita grămezilor de aur !
Sînt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur
ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie...



Mai cumpătat decît voia să fie,
cu toate că îl ispitea atît,
Grivei ducea stăpînului la vie
merindele într-un paner, la gît.
Aar trebui să ne cam ia mirarea
că mai curînd deprinzi cu cumpătarea
un dobitoc, - decît pe nu știu care,
căci omul nu-i în stare.
Ci într-o zi, cum își urma cărarea,
un cîine ciobănesc al nu știu cui
se repezi la el să-i ia mîncarea,
dar se izbi pe loc de colții lui.
Lăsîndu-și coșul jos, cu tot amarul,
Grivei sări la luptă cu tîlharul.
Dar cum veneau buluc potăi destule
din cele care-s veșnic nesătule
și sînt în stare pentr-o-mbucătură
să-ndure orice lovitură, -
Grivei fu nevoit să înțeleagă
că nu e chip să-nfrunte-o haită-ntreagă
și înhățînd o gură
de friptură, -
pofti chiar el fîrtații din jur, cu mic cu mare,
să se înfrupte-n tihnă din mîncare.
Și într-o clipă, care mai de care,
își puseră la lucru-n grabă fălcile
și sfîrtecară hălcile.



În cășunarea haitei pe coșul buclucaș,
eu văd icoana unui năpăstuit oraș
în care, cînd s-apropie urgia,
se pune la bătaie visteria.
Iar dacă se opune, de formă, vreun ins, -
cînd sar cu gura toți, se dă învins
cu mare ușurință, fără luptă,
și el e primul care mai aprins
din visterie se înfruptă.

Fabula Puterea Pildelor de La Fontaine

PUTEREA PILDELOR

( Domnului de Barillon. Ambasador al Franței
în Anglia, din 1672 - 1689 )


Se cade ca un Sol să se coboare
la tîlcul unor astfel de povestiri ușoare ?
Și versurile mele, din cînd în cînd solemne,
de-ar căuta, cumva, să vă îndemne
să le cetiți la fel ca orișicare,
nu le-ați găsi că sînt cam temerare ?
Cum știu că vă așteaptă cu nerăbdare trebile,
n-o să vă pierdeți vremea să deslușiți gîlcevile,
din fabule, iscate de-atîtea dobitoace.
Că le cetiți sau le lăsați în pace,
eu viu la Dumneavoastră c-o jalbă la proțap :
să faceți mai degrabă tot ce se poate face,
că ne trezim cu toată lumea-n cap !
O, n-au decît să vină vrăjmașii cu duiumul,
de unde-ar fi : s-ar ripisi ca fumul,
cu toate că și alții destui de mult ne-ncurcă.
Cu Anglia mi-i teamă să nu aveam de furcă !
Doar, după-atîtea lupte, e vremea și de tihnă.
Au Ludovic nu are nevoie de odihnă ?
Chiar Hercule de-atîtea războaie-ar fi sătul.
Mai vreți să aibă hidra un cap ? Tot nu-i destul ?
Deci dacă iscusita voastră minte
prin toate grăitoarele-i cuvinte
va izbuti să-nlăture pîrjolul,
c-o sută de mioare mă leg să-ntîmpin Solul !
Ca jertfă e, desigur, prea puțin
și știu că alte danii mai mari vi se cuvin,
dar, mult-puțin, îmi dau și eu obolul
și-o mică povestire vă închin.
Ați merita mai multe cădelnițări de slavă,
dar muzele mă-ndeamnă să tac și să mă-nclin
- ca să termin -
căci modestia voastră nu-ngăduie zăbavă...



Un Orator știind, odinioară.
primejdia ce paște-ntreaga țară,
a îndemnat poporul Atenei - cam zurliu -
s-o apere la vreme, cît nu e prea tîrziu.
Dar predică, sărmanul, pesemne, în pustiu !




Văzînd atunci că, totuși, nu-i este cu putință
să afle ascultare, vorbi cu elocință
și, prin figuri desprinse din tipic,
le invocă străbunii și nepoții,
dar nu putu mulțimea s-o miște cu nimic :
nepăsători, priveau în jur cu toți...
Mai chibzui o clipă și iarăși le vorbi .
- ,,Zeița lanurilor, Ceres, călătorea-ntr-o bună zi,
c-o Rîndunică,
sprintenă
și c-un Țipar,
- Țipar sprințar !
Și cum mergeau așa, tustrei, de zor,
un rîu grozav au întîlnit în calea lor.
Fiind la-not destul de priceput,
într-un minut Țiparul l-a trecut.
La rîndul ei, firește mai cu spor,
și Rîndunica l-a trecut în zbor...
Cum Oratorul a tăcut,
l-au întrebai cu toții-n cor :
- ,,Dar Ceres, oare, ce-a făcut ?
- ,,S-a mîniat cumplit, firește,
văzînd că și un basm vă ispitește,
dar că uitați, deși atîta țip,
primejdia ce-n taină vă pîndește
și nu-ntrebați ce-o fi făcînd Filip !...”
Mulțimea, rușinată de mustrare,
i-a dat de data asta ascultare.


Și noi om fi ca ei, și tu și eu,
că ne vrăjesc poveștile mereu.
Da, e bătrînă lumea ; dar, dacă te gîndești,
și astăzi o încînți tot cu povești !

Fabula Cîrpaciul și Bogătașul de La Fontaine

CÎRPACIUL ȘI BOGĂTAȘUL


Tot petecea, Cîrpaciul, perechi după perechi,
cîntînd din zori de zi și pînă-n noapte,
mai mulțumit decît erau cei Șapte
mari înțelepți, din vremurile vechi.
Vecinul său, Bancherul, un om de aur plin,
cînta puțin, dormea și mai puțin
și-n zori, cînd izbutea să ațipească,
îl deștepta Cîrpaciul cu cîntecele sale.
Zău, ce păcat că Pronia cerească
n-a rînduit și somnul, să-l cumperi cu parale,
cum cumperi zarzavatul în tîrg, la precupeț !
Trimise, deci, să-l cheme la el pe cîntăreț
și-l întreabă, știindu-l om sărman :
- ,,Bădie Stroe, cît cîștigi pe an ?”
- ,,Pe an ? răspunse dînsul dînd din umăr.
Eu nu-s deprins, Boierule, să număr
zi peste zi, de-a valma, într-un vraf
să-mi socotesc venitul pe an, ca un zaraf.
Eu drămuiesc cîștigul de astăzi pînă mîine
și tare fericit m-aș socoti
de-aș scoate totdeauna măcar o biată pîine.”
- ,,Ia spune-atunci cam cît cîștigi pe zi !”
- ,,Păi, uneori mai bine și alteori mai rău.
Nu curge, - tot mai pică ! Destul de bine, zău,
să poată viețui și un sărman,
de n-ar mai fi, cum bine știi că sînt,
atîtea praznice pe an
și Popa să scornească într-un cîte-un sfînt...”
A rîs și bogătașul de neprihana lui
și l-a căpătuit cu bani destui.
- ,,Păstrează-ți suta asta de galbeni, bade Stroe,
să-i ai la vro nevoie !”
Înmărmurit, Cîrpaciul, crezînd că are bani
cît nu scot aurarii în zeci și zeci de ani,
în pivniță și-ngroapă cu grijă visteria
și veselia.
Cum bani și voioșie arar vezi împreună,
adio cînt, și rîs, și voie bună !
De la un timp nici somnul nu se lipea de pleoape
și grijile îndată au început să-l sape.
Ca un zgîrcit, cu teamă, sau ca un idolatru,
mai toată ziulica ședea cu ochii-n patru,
iar noaptea, la un zgomot stîrnit de vreo pisică,
era cuprins de frică
ca nu cumva să-i fure pisica visteria...
Cum ajunsese, bietul, o umbră, un strogi,
văzîndu-și pîn' la urmă Cîrpaciul neghiobia,
Boierului îi dete bănetul înapoi
și-și regăsi odihna și toată voioșia.