Fabula Câinele de Anton Pann

CÂINELE

Câinele pe gerul tare,
Când ningea zăpada mare,
Să-ncovrigase cu totul,
Vîrându-și sub coadă botul,
Ș-într-a lui tremurătură,
Clănțănindu-i dinții-n gură
Zicea: ,,O, cât e de bine vara!
Că doarme omul afară
Și de nici un frig nu-i pasă,
Fuge de purici din casă.
Dar acum casă-i e dragă,
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Și pe mine-n vânt mă scoate,
Să-i păzesc din curte toate.
Dar vezi cap sec și la mine!
C-astă-vara fuse bine,
Și era destule oase
Prin curte de mine roase.
N-am strâns să le fac grămadă,
Ci au rămas sub zăpadă.
Numai cu ce-mi da din masă
Puteam să-mi zidesc o casă,
Că după cum mi să pare
Nu trebuie așa mare,
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Mai să-mpreună cu noada.
Dar lasă, d-acu nainte
Patima mă-nvață minte,
Cum va sosi vara-ndată,
Precum a fost odată,
S-apuc să strâng oasele goale,
Tot ciolane de rasoale.
Și când le roz, să-mi zic mie:
Mă! vezi, fă iconomie,
nu roade peste măsură,
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Știi că la iarnă îți pasă.
Apoi după ce-mi voi face,
Vie gerul cât îi place.”
Așa câinele sirmanul
Făcându-și, cum am zis, planul,
Dacă sosi primăvara,
După aceea și vara,
Începe oase s-adune,
Merge, la un loc le pune,
Nu le roade așa tare,
Le ține supt pază mare,
P-alți câini să le ia nu lasă,
Că-i trebuie să-și facă casă.
După ce-a strâns puțuntele,
S-a întins pe lângă ele,
Ș-începu să se privească
Ca s-apuce să să zidească,
Dar uitându-se-n lungime,
La toat-a lui întregime,
Și nădușindu-l căldura,
Zise: ,,U! căscând gura,
Und-așa oase mulțime
După toat-a mea-ntregime?
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Că iarna trecută-mi pare
Nu era frig așa tare.
Cum va fi fost nu țiu minte,
Voi vedea d-acu nainte.”
Ș-aceasta zicând în sine,
S-a pus să le roază bine.



Mulți când dau peste nevoie
Să frâng și să încovoie
Zicând: ,,De azi înainte,
Asta mă învață minte”.
Apoi răul dacă trece
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gîndește,
D-următor nu să ferește.

Fabula Câinele de Anton Pann

CÂINELE

Câinele pe gerul tare,
Când ningea zăpada mare,
Să-ncovrigase cu totul,
Vîrându-și sub coadă botul,
Ș-într-a lui tremurătură,
Clănțănindu-i dinții-n gură
Zicea: ,,O, cât e de bine vara!
Că doarme omul afară
Și de nici un frig nu-i pasă,
Fuge de purici din casă.
Dar acum casă-i e dragă,
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Și pe mine-n vânt mă scoate,
Să-i păzesc din curte toate.
Dar vezi cap sec și la mine!
C-astă-vara fuse bine,
Și era destule oase
Prin curte de mine roase.
N-am strâns să le fac grămadă,
Ci au rămas sub zăpadă.
Numai cu ce-mi da din masă
Puteam să-mi zidesc o casă,
Că după cum mi să pare
Nu trebuie așa mare,
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Mai să-mpreună cu noada.
Dar lasă, d-acu nainte
Patima mă-nvață minte,
Cum va sosi vara-ndată,
Precum a fost odată,
S-apuc să strâng oasele goale,
Tot ciolane de rasoale.
Și când le roz, să-mi zic mie:
Mă! vezi, fă iconomie,
nu roade peste măsură,
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Știi că la iarnă îți pasă.
Apoi după ce-mi voi face,
Vie gerul cât îi place.”
Așa câinele sirmanul
Făcându-și, cum am zis, planul,
Dacă sosi primăvara,
După aceea și vara,
Începe oase s-adune,
Merge, la un loc le pune,
Nu le roade așa tare,
Le ține supt pază mare,
P-alți câini să le ia nu lasă,
Că-i trebuie să-și facă casă.
După ce-a strâns puțuntele,
S-a întins pe lângă ele,
Ș-începu să se privească
Ca s-apuce să să zidească,
Dar uitându-se-n lungime,
La toat-a lui întregime,
Și nădușindu-l căldura,
Zise: ,,U! căscând gura,
Und-așa oase mulțime
După toat-a mea-ntregime?
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Că iarna trecută-mi pare
Nu era frig așa tare.
Cum va fi fost nu țiu minte,
Voi vedea d-acu nainte.”
Ș-aceasta zicând în sine,
S-a pus să le roază bine.



Mulți când dau peste nevoie
Să frâng și să încovoie
Zicând: ,,De azi înainte,
Asta mă învață minte”.
Apoi răul dacă trece
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gîndește,
D-următor nu să ferește.

Fabula Feciorul Moștenitor de Anton Pann

FECIORUL MOȘTENITOR


Unul avînd opt feciori,
Tot mari, ajunși negustori,
În pat bolnav cum ședea
Și sufletul vrea să-și dea,
Fără să lase înscris,
Numai atâta a zis:
- Al meu mult-puțin rămas
La un fecior tot îl las.
Da n-a numit, la Coman, Vâlcan,
La Stan, la Bran, or la Nan.
După ce dar l-a-ngropat,
De ceartă s-a apucat,
Vrând fiecare fecior
Să fie moștenitor;
Trăgea tot în partea sa
Ș-altor nimic nu lăsa.
Dacă văd că nu să-mpac,
Ci mai mult gâlceavă fac,
La judecată să duc
Și să arate apuc
Că de către răposat
Diată nu s-a lăsat.
Ci-a zis: ,,Tot al meu rămas
La unul din voi îl las”.
Judecata a răspuns:
- Aici e sicret ascuns,
Ci mergeți de odihniți
Și dimineață veniți
Toți cu câte un ciomag
( să vază cui a fost drag ).
Deci a doua zi viind
Și în mâini bâte țiind,
Județul cum i-a văzut
Să ardică din șezut
Și își dă al său cuvînt,
Zicând: - Aideți la mormânt.
Dacă au ajuns aci,
Să-l dezgroape porunci,
Și dând cu bâtele-n el,
Să-l întrebe-ntr-acest fel:
,,Taică! pe care fecior
Ai lăsat moștenitor?”
Ei porunca ascultând
Și precum a zis făcând,
Unul privea și plângea
Ceilalți când îl ciomăgea.
Judecătorul văzând
S-a răstit la el zicând:
- Pentru ce și tu nu dai?
Ce te uiți așa și stai?
El răspunse: - Ce fel eu
Poci să bat pe tatăl meu?
Nu dau în el d-aș ști chiar
Că nu iau nimic măcar.
Județul strigă atunci:
- Ajunge, nu-i mai dați munci.
Iată, mortul a vorbit
Ș-a spus cin' l-a fost iubit,
Acest dar al său fecior
Va fi și moștenitor.

Fabula Feciorul Moștenitor de Anton Pann

FECIORUL MOȘTENITOR


Unul avînd opt feciori,
Tot mari, ajunși negustori,
În pat bolnav cum ședea
Și sufletul vrea să-și dea,
Fără să lase înscris,
Numai atâta a zis:
- Al meu mult-puțin rămas
La un fecior tot îl las.
Da n-a numit, la Coman, Vâlcan,
La Stan, la Bran, or la Nan.
După ce dar l-a-ngropat,
De ceartă s-a apucat,
Vrând fiecare fecior
Să fie moștenitor;
Trăgea tot în partea sa
Ș-altor nimic nu lăsa.
Dacă văd că nu să-mpac,
Ci mai mult gâlceavă fac,
La judecată să duc
Și să arate apuc
Că de către răposat
Diată nu s-a lăsat.
Ci-a zis: ,,Tot al meu rămas
La unul din voi îl las”.
Judecata a răspuns:
- Aici e sicret ascuns,
Ci mergeți de odihniți
Și dimineață veniți
Toți cu câte un ciomag
( să vază cui a fost drag ).
Deci a doua zi viind
Și în mâini bâte țiind,
Județul cum i-a văzut
Să ardică din șezut
Și își dă al său cuvînt,
Zicând: - Aideți la mormânt.
Dacă au ajuns aci,
Să-l dezgroape porunci,
Și dând cu bâtele-n el,
Să-l întrebe-ntr-acest fel:
,,Taică! pe care fecior
Ai lăsat moștenitor?”
Ei porunca ascultând
Și precum a zis făcând,
Unul privea și plângea
Ceilalți când îl ciomăgea.
Judecătorul văzând
S-a răstit la el zicând:
- Pentru ce și tu nu dai?
Ce te uiți așa și stai?
El răspunse: - Ce fel eu
Poci să bat pe tatăl meu?
Nu dau în el d-aș ști chiar
Că nu iau nimic măcar.
Județul strigă atunci:
- Ajunge, nu-i mai dați munci.
Iată, mortul a vorbit
Ș-a spus cin' l-a fost iubit,
Acest dar al său fecior
Va fi și moștenitor.