Fabula Nu e Nimic Fără Cusur de Anton Pann

NU E NIMIC FĂRĂ CUSUR



Un împărat oarecare
Prin grădina sa umblând
Pe răcoare în plimbare
Și un trandafir rupând,
Atât cumplit deodată
Degetul ș-au înghimpat,
Încât îl lepădă-ndată
De durere supărat,
Zicînd: ,,Ce nepotrivire
La acest frumos răsur,
Ar fi făr” de prețuire
Când n-ar avea cusur!”
Și cheamă cu grabă mare
Un grădinar iscusit,
Căruia cu întrebare
Într-acest chip i-a vorbit:
- Aș vrea să știu: nu se poate
A să altui-ntr-un fel
Și trandafirul, ca toate,
Ca să n-aibă ghimpi pe el?
El răspunse cum că știe
Ș-îl va face în scurt timp
După cererea-i să fie
Curat fără nici un ghimp.
Și lăsând jos altă treabă,
Altui un trandafir
Care ș-înflorind în grabă
A rupt dintr-însul un fir.
Și la palaturi ducându-l,
Împăratului l-a dat,
Care în mână luându-l,
Foarte mult l-a lăudat.
După acestea îl puse
La nasul său bucuros,
Dar câtă mirare-i fuse
Văzând că n-are miros!
Și îi făcu întrebare
Zicând - Asta e ciudat!
Dar de ce și miros n-are
Acum dacă s-a schimbat?
El răspunse: - Împărate,
Eu nicidecum nu mă mir,
Că pilde nenumărate
Ne dă acest trandafir.
Adică: în lume toate
Ca și trandafirul sunt,
Fără cusur nu se poate
Nici un lucru pe pământ.
Or ghimpi pe dânsul să n-aibă
Fără de nici un miros,
Or, ca întâi, ghimpi să aibă
Și să miroasă frumos.
Asemenea dar și omul
E zidit cu acest dar
S-aibă ca floarea sau pomul
Un dulce și un amar!...

Fabula Nu e Nimic Fără Cusur de Anton Pann

NU E NIMIC FĂRĂ CUSUR



Un împărat oarecare
Prin grădina sa umblând
Pe răcoare în plimbare
Și un trandafir rupând,
Atât cumplit deodată
Degetul ș-au înghimpat,
Încât îl lepădă-ndată
De durere supărat,
Zicînd: ,,Ce nepotrivire
La acest frumos răsur,
Ar fi făr” de prețuire
Când n-ar avea cusur!”
Și cheamă cu grabă mare
Un grădinar iscusit,
Căruia cu întrebare
Într-acest chip i-a vorbit:
- Aș vrea să știu: nu se poate
A să altui-ntr-un fel
Și trandafirul, ca toate,
Ca să n-aibă ghimpi pe el?
El răspunse cum că știe
Ș-îl va face în scurt timp
După cererea-i să fie
Curat fără nici un ghimp.
Și lăsând jos altă treabă,
Altui un trandafir
Care ș-înflorind în grabă
A rupt dintr-însul un fir.
Și la palaturi ducându-l,
Împăratului l-a dat,
Care în mână luându-l,
Foarte mult l-a lăudat.
După acestea îl puse
La nasul său bucuros,
Dar câtă mirare-i fuse
Văzând că n-are miros!
Și îi făcu întrebare
Zicând - Asta e ciudat!
Dar de ce și miros n-are
Acum dacă s-a schimbat?
El răspunse: - Împărate,
Eu nicidecum nu mă mir,
Că pilde nenumărate
Ne dă acest trandafir.
Adică: în lume toate
Ca și trandafirul sunt,
Fără cusur nu se poate
Nici un lucru pe pământ.
Or ghimpi pe dânsul să n-aibă
Fără de nici un miros,
Or, ca întâi, ghimpi să aibă
Și să miroasă frumos.
Asemenea dar și omul
E zidit cu acest dar
S-aibă ca floarea sau pomul
Un dulce și un amar!...

Fabula Șoarecile de Anton Pann

ȘOARECILE


Un șoarece mare, anume Gherlan,
Peste toată gloata fiind căpitan,
Atât să mândrise, precum povestesc,
Încât își uitase neamul șoricesc.
Și vrând să se-nsoare, el nu gândea alt
Decât să ia fata de neam înalt.
Cugetând aceasta și tot cercetând,
Pe bătrânii șoareci mereu întrebând,
Află că mai mare dintre câte sunt
E soarele singur slăvit pe pământ.
Și precum se vede frumos, strălucit,
Și fată întocmai are negreșit.
Auzind, Gherlanul nu stă nicidecum,
Ci cît mai în grabă s-au gătit de drum,
Luă oaste multă, întocmai alai,
Poruncind să poarte zaherea malai.
Pleacă către soare, împompat astfel,
Șoareci ca lăcuste zbura după el.
Mergând zi și noapte, sfera au pătruns,
Și la naltul soare s-au văzut ajuns.
Soarele îndată pe mândrul Gherlan
L-au priimit tocma ca p-un căpitan.
I-a vorbit cu cinste și l-a întrebat:
Să vie dînsul cum s-a întâmplat?
Gherlanul atuncea compliment făcând,
Către el răspunse în astfel zicând:
- Luminate soare al naltului cer,
De-ți fac supărare, iertăciune-mi cer,
Eu sunt, cum știi bine, marele Gherlan,
Care peste șoareci sunt azi căpitan,
Și am bogăție, trăiesc fericit,
Numai despre una sunt nemulțămit.
Că nu găsesc fată după placul meu,
Cu neam de potrivă-mi să mă-nsor și eu,
Doresc să am socru de neam mai de sus,
Puternic în lume, la alți nespus.
D-aceea la tine dintr-atât loc viu,
Că toți de mai mare pe tine te știu.
Soarele răspunse la al său cuvânt:
- O, mare Gherlane! precum ziseși, sunt
Înalt și puternic, de toți mă slăvesc,
De nimeni n-am frică, precum voi trăiesc,
Dar cum se ivește un nor cât de mic,
Eu atunci îndată tot cheful îmi stric.
Căci să pune-n dreptu-mi, fără a-i păsa,
Și mă-ntunecează cu puterea sa.
Mă face să nu poci vedea pre pământ,
Lui fără de voie-mi ca un supus sunt.
Auzind Gherlanul pe soare astfel
Cum că se supune de un nor și el,
De a-i cere fata nici nu pomeni,
Ci-ndată să-ntoarse și la nuor veni.
Pe care nuorul dacă l-a văzut
Și îi făcu cinste cum i s-a căzut,
L-a-ntrebat zicându-i: ce s-a întâmplat
Să vie la dânsul din loc depărtat?
Gherlanul îi zice: - O, slăvie nuor!
Am venit la tine că voi să mă-nsor,
Și caut copilă de neam mai de sus,
Să nu fie-n lume nimunui supus.
Tu dar mai puternic decât alții ești,
Că și chiar pe soare poți să-l biruiești.
Cum te pui în dreptu-i, îl întunecezi,
Pe loc îl acoperi ș-îl nimicnicezi.
- O, mare Gherlane! norul a răspuns.
Ceea ce se vede nu e de ajuns.
Drept, eu sunt puternic, după cum ziseși,
De sting și pe soare cu aburii-mi deși,
Eu trebuie-ndată să fug d-unde sunt.
Suflă, mă gonește să nu-i stau în drum,
Și mă răsipește tocma ca p-un fum.
Auzind Gherlanul și că nuorul chiar
Altuia mai mare este supus iar,
Să pogorî-ndată la mare vânt,
Care atunci groaznic sufla pe pământ.
Pimindu-l vântul într-al său palat
Și d-a lui venire fiind întrebat,
Începu Gherlanul și la dînsul iar
Să-i zică întocma ca și la nor chiar,
Îl făcu că este puternic în duh,
Încât răsipește nuorii din văzduh.
Vântul îi răspunse: - Așa este, sunt
Tare și puternic, dup-al tău cuvânt.
Eu răsipesc nuorii în aer când zbor,
Cutremur pământul, copaciuri dobor;
Dar e o cetate, lângă ea c-un plop,
Ce este zidită mai de la potop,
Fiind pustiită de niște tirani,
O bat și eu de sunt două mii de ani,
Și nu am ce-i face, nu o poci da jos
Puterea-mi supune, deși sunt vârtos.
Auzind Gherlanul și pe vânt astfel,
Fără de zăbavă pleacă de la el,
Zicând întru sine mai bine să ia
Pe fata cetății, că-i mai tare ea.
Mergând dar a dânsa, fu iar primit
Ca și pân-acuma, întocmai cinstit,
Apoi între vorbe la-ntrebări fu pus:
Ce vânt? ce-ntâmplare aci l-au adus?
El cu plecăciune pe loc a răspuns
Și s-a spus tot dorul, nimic n-a ascuns.
Mai zicând cetății că ea, c-un cuvânt,
Esta care n-are habar nici de vînt.
Căruia cetate răspunzând a zis:
- Într-adevăr, vântul de loc nu m-a-nvins,
Și d-acu nainte nu-mi pasă de el,
Că pe lângă mine e un mititel,
Dar să încuibară pe supt temrlii
O groază de șoareci, vro câteva mii,
Ș-atât mă găuriră tot săpând de rând,
Încât dintr-aceasta crez că caz curând.
Auzind, Gherlanul zise: - Așadar
Toat-a mea umblare a fost în zadar.
Cum văz eu, șoarecii într-adevăr sunt
Neamul cel puternic pre pământ.
O, cât făr” de minte și prost am fost eu!
Să nu iau eu fată chiar din neamul meu!
Ci mă duc la soare, la nuor, și la vânt,
Și la cetăți slabe, pe tăți să-i descânt!

Fabula Șoarecile de Anton Pann

ȘOARECILE


Un șoarece mare, anume Gherlan,
Peste toată gloata fiind căpitan,
Atât să mândrise, precum povestesc,
Încât își uitase neamul șoricesc.
Și vrând să se-nsoare, el nu gândea alt
Decât să ia fata de neam înalt.
Cugetând aceasta și tot cercetând,
Pe bătrânii șoareci mereu întrebând,
Află că mai mare dintre câte sunt
E soarele singur slăvit pe pământ.
Și precum se vede frumos, strălucit,
Și fată întocmai are negreșit.
Auzind, Gherlanul nu stă nicidecum,
Ci cît mai în grabă s-au gătit de drum,
Luă oaste multă, întocmai alai,
Poruncind să poarte zaherea malai.
Pleacă către soare, împompat astfel,
Șoareci ca lăcuste zbura după el.
Mergând zi și noapte, sfera au pătruns,
Și la naltul soare s-au văzut ajuns.
Soarele îndată pe mândrul Gherlan
L-au priimit tocma ca p-un căpitan.
I-a vorbit cu cinste și l-a întrebat:
Să vie dînsul cum s-a întâmplat?
Gherlanul atuncea compliment făcând,
Către el răspunse în astfel zicând:
- Luminate soare al naltului cer,
De-ți fac supărare, iertăciune-mi cer,
Eu sunt, cum știi bine, marele Gherlan,
Care peste șoareci sunt azi căpitan,
Și am bogăție, trăiesc fericit,
Numai despre una sunt nemulțămit.
Că nu găsesc fată după placul meu,
Cu neam de potrivă-mi să mă-nsor și eu,
Doresc să am socru de neam mai de sus,
Puternic în lume, la alți nespus.
D-aceea la tine dintr-atât loc viu,
Că toți de mai mare pe tine te știu.
Soarele răspunse la al său cuvânt:
- O, mare Gherlane! precum ziseși, sunt
Înalt și puternic, de toți mă slăvesc,
De nimeni n-am frică, precum voi trăiesc,
Dar cum se ivește un nor cât de mic,
Eu atunci îndată tot cheful îmi stric.
Căci să pune-n dreptu-mi, fără a-i păsa,
Și mă-ntunecează cu puterea sa.
Mă face să nu poci vedea pre pământ,
Lui fără de voie-mi ca un supus sunt.
Auzind Gherlanul pe soare astfel
Cum că se supune de un nor și el,
De a-i cere fata nici nu pomeni,
Ci-ndată să-ntoarse și la nuor veni.
Pe care nuorul dacă l-a văzut
Și îi făcu cinste cum i s-a căzut,
L-a-ntrebat zicându-i: ce s-a întâmplat
Să vie la dânsul din loc depărtat?
Gherlanul îi zice: - O, slăvie nuor!
Am venit la tine că voi să mă-nsor,
Și caut copilă de neam mai de sus,
Să nu fie-n lume nimunui supus.
Tu dar mai puternic decât alții ești,
Că și chiar pe soare poți să-l biruiești.
Cum te pui în dreptu-i, îl întunecezi,
Pe loc îl acoperi ș-îl nimicnicezi.
- O, mare Gherlane! norul a răspuns.
Ceea ce se vede nu e de ajuns.
Drept, eu sunt puternic, după cum ziseși,
De sting și pe soare cu aburii-mi deși,
Eu trebuie-ndată să fug d-unde sunt.
Suflă, mă gonește să nu-i stau în drum,
Și mă răsipește tocma ca p-un fum.
Auzind Gherlanul și că nuorul chiar
Altuia mai mare este supus iar,
Să pogorî-ndată la mare vânt,
Care atunci groaznic sufla pe pământ.
Pimindu-l vântul într-al său palat
Și d-a lui venire fiind întrebat,
Începu Gherlanul și la dînsul iar
Să-i zică întocma ca și la nor chiar,
Îl făcu că este puternic în duh,
Încât răsipește nuorii din văzduh.
Vântul îi răspunse: - Așa este, sunt
Tare și puternic, dup-al tău cuvânt.
Eu răsipesc nuorii în aer când zbor,
Cutremur pământul, copaciuri dobor;
Dar e o cetate, lângă ea c-un plop,
Ce este zidită mai de la potop,
Fiind pustiită de niște tirani,
O bat și eu de sunt două mii de ani,
Și nu am ce-i face, nu o poci da jos
Puterea-mi supune, deși sunt vârtos.
Auzind Gherlanul și pe vânt astfel,
Fără de zăbavă pleacă de la el,
Zicând întru sine mai bine să ia
Pe fata cetății, că-i mai tare ea.
Mergând dar a dânsa, fu iar primit
Ca și pân-acuma, întocmai cinstit,
Apoi între vorbe la-ntrebări fu pus:
Ce vânt? ce-ntâmplare aci l-au adus?
El cu plecăciune pe loc a răspuns
Și s-a spus tot dorul, nimic n-a ascuns.
Mai zicând cetății că ea, c-un cuvânt,
Esta care n-are habar nici de vînt.
Căruia cetate răspunzând a zis:
- Într-adevăr, vântul de loc nu m-a-nvins,
Și d-acu nainte nu-mi pasă de el,
Că pe lângă mine e un mititel,
Dar să încuibară pe supt temrlii
O groază de șoareci, vro câteva mii,
Ș-atât mă găuriră tot săpând de rând,
Încât dintr-aceasta crez că caz curând.
Auzind, Gherlanul zise: - Așadar
Toat-a mea umblare a fost în zadar.
Cum văz eu, șoarecii într-adevăr sunt
Neamul cel puternic pre pământ.
O, cât făr” de minte și prost am fost eu!
Să nu iau eu fată chiar din neamul meu!
Ci mă duc la soare, la nuor, și la vânt,
Și la cetăți slabe, pe tăți să-i descânt!