Poezia Ție Mamă... de Alexandru Vlahuță

ȚIE MAMĂ...



E drept, sunt tare. Pe stîncoasa cale
Credinți, fășii din inimă-mi lăsat-am ;
Și totuși, cu mîndrie,
Pășesc spre luminoasa auroră.


Am înfruntat loviri de pretutindeni,
Învidii lașe, uri întunecate.
Durerilor opus-am
Răbdarea a o sută de vieți !


Și, suferind, în veci n-am scos un geamăt ;
Nimic nu-mi pleacă fruntea, nici gîndirea.
În adevăr, sunt tare :
Eu sunt stejarul neclintit de vînturi.


În cîntu-mi tremură iubirea sfîntă
De oameni și de lucruri, creatoare,
Eternă ca sămînța,
Ca sărutarea soarelui, fecundă.


O, mamă, binecuvîntează-mă !
Tu singură mă întărești în luptă,
Cînd mă îneacă plînsul,
De nu mai știu liman, nici mîngîiere ;


Cînd simt, ca într-un groaznic labirint,
Că mintea mea se zbate-n întuneric,
Și straja mea, virtutea -
Ce-mi dă curaj și forță - stă să moară.


Te chem, ș-atît de mîndră și de mare
Mi-apari, cu blînda, nobila ta frunte,
De ani încununată
Cu vițe albe și strălucitoare ;


Așa senină mi te-arăți în calmul
Dumnezeiesc al bătrîneții tale,
Tu, ce dureri cumplite
Ai înfruntat, stînd drept în fața morții ;


În ochii tăi i-atîta bunătate,
Ș-atîta-nțelepciune ai în față,
Și-n zîmbet și-n mișcare,
Că eu mă simt, prin tine, renăscută ;


Și trup din trupul tău mă-mbracă iarăși,
Putere din puterea ta, o, sfînto !
Resaltă-n mine mîndrul
Stejar sălbatec neclintit în vînturi.

Poezia Valuri de Alexandru Vlahuță

VALURI



Visînd împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
Și mare-i puterea s-o-ntindă pe-ntregu pămînt și pe mări,
Tărie de vifor pusese în sufletul oștilor lui,
Ca nici un vrășmaș să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă ;
Iar ochii de fiară flămîndă rotindu-și-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-n-grozite,
Vedea cum cetăți întărite, palate de piatră și domuri,
Cu vălva atîtor coroane, ca pleava se spulberă-n vînt.



Ș-a fost blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,
Că-n scrum și-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.
Scrîșnind luptătorii, în iureș, ca iarba sub coasă cădeau,
Năprasnic vîrtejul pieirii din țară în țară trecea -
În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăți năruite -
Și-n vuietul crîncen al morții, sub negrele stoluri de corbi,
Trufaș, împăratul călare, cu rînjet privindu-și isprava,
Prin rîuri de lacrimi și sînge, pe punte de leșuri trecea.



Dar iată că tocmai în ceasul cînd brațele sta să-și întindă,
Pămîntul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adîncul
Sălbăticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
,,O, nu, Ilderim, nu e încă pămîntul pustiu de viteji :
Timur îți stă-n față, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
Și ce s-a-nceput la Rovine, sfîrși-se-va la Angora !”
El zice, și una spre alta s-zvîrl întărtatele oarde,
Și rînduri de rînduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.



Trei zile-și țin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se mișcă-n bulucuri mulțimea, se rupe și iar se-mpreună,
Cînd pîlcuri sub pîlcuri de-a valma, și altele proaspete vin,
Iar hreamătul crește și scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iată că-n seara din urmă, strîngîndu-și în pinteni arapul,
Călare-și despică-n năvală Timur cu hangerul în mînă.



Sporește cu el vălmășagul - amestec de glasuri pripite...
Din lijlocul se aude un muget de fiară-njunghiată.
E prins Baiazid - și deodată se stîmpără clocotul luptei.
E prins Baiazid - și ostașii rămîn împietriți ca de-o vrajă.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri ?... Pămîntul pe-al lui și l-a stins !
Timur își privește vrăjmașul cu liniștea celui puternic.
O cușcă de fier i s-aduce.. În van, Ilderim, te mai zbuciumi,
Și hainele-ți rupi de pe tine, și fruntea ți-o sîngeri de gratii !
Acesta-i palatul în care de-acum îți rămîne să cugeți
Ce șubrede ș-amăgitoare sunt toate măririle lumii...



Așa l-au purtat prin orașe, prin țări pustiite de el.
L-au dus prin cetăți ce, cu groază, de numele lui pomeneau ;
Opreau la răspîntii, ș-un crainic vestea de isprăvile lui ;
Uimiți ascultau trecătorii, privind la momîia din cușcă -
O umbră de om ce scîncește și-și leagănă capul mereu.
,,Vedeți, zice crainicul iarăși, că este-o dreptate pe lume,
Că nici n-o grăbește durerea, cum nici n-o-ntîrzie minciuna,
Ci singură ea își alege și arma și ceasul plinirii !”

Poezia Noapte de Iarnă de Alexandru Vlahuță

NOAPTE DE IARNĂ




Vîntul șuieră în noapte, vaite bocesc prin ramuri,
Întețit omătu-n spulber bate zuruind în geamuri ;
Vălmășag de glasuri strigă prin văzduh. Eu la căldură,
Povestesc singurătății - luînd vorbelor măsură -
Cît de mici și cît de albe-s mîinie iubitei mele,
Și ce dulce mi-e robia cînd mă-nlănțuie cu ele.


Și cum stau așa-n migala rimelor, iată
Că în liniștea odăii simt, ca o suflare-nceată,
Lunecarea unei umbre... Un moșneag imi stă-nainte ;
Zgriburit de frig spre mine tinde mîinile lui sfinte,
Ca desprinse se pe cruce - mîini de trudă și-ndurare,
Mîini ce poartă semnul jertfei și-al durerii seculare -
Și-nțeleg, fără să-mi spuie, cine-i, și de ce-a venit...
Ca un vinovat, privirea în pămînt mi-o plec smerit,
Și-a tăcere-ascult cum ninsul picură topit din păru-i...
Veche temniț-a minciunii, sub ce adevăr te nărui !
Tot e nou. Pe-o lume nouă mîndru soarele răsare.
Preot săvîrșind o taină în altar moșneagul pare ;


Iară mîinile lui goale eu de daruri le văd pline.
Și pe cînd altă ființă simt că se deșteaptă-n mine,
Pe cînd gura mea-ncleștată un cuvînt nu poate spune,
Toate gîndurile mele se prefac în rugăciune...

Poezia Triumful Așteptării de Alexandru Vlahuță

TRIUMFUL AȘTEPTĂRII




Nebiruit e omul ce luptă cu credință !
El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i ;
Că dincolo de truda și jertfa clipei lui,
În taină, vremea țese la sfînta biruință ;
Că vuietele toate visează armonie,
Că... este o dreptate, și... trebuie să vie !


Talazuri năvălească-l ! vrăjmașă lumii ură
Întunece-i viața în beznă de minciuni !
Copiii lui închidă-l în casa de nebuni !
Lovească-l orice mînă ! hulească-l orice gură !...
El simte cum îi crește din inimă o floare
Cu-atît mai luminoasă, cu atît mai mult îl doare.


Te-ai întrebat vrodată din ce undire-nceată
De lacrimi tîinuite se naște un izvor ?
De mii de ani în piatră lovește răbdător,
Strop după strop, s-o spargă... Drum greu a fost... Dar... iată !
În valuri de lumină, chemat de dorul mării,
Un fluviu nou vestește Triumful Așteptării.