Poezia Ție Mamă... de Alexandru Vlahuță

ȚIE MAMĂ...



E drept, sunt tare. Pe stîncoasa cale
Credinți, fășii din inimă-mi lăsat-am ;
Și totuși, cu mîndrie,
Pășesc spre luminoasa auroră.


Am înfruntat loviri de pretutindeni,
Învidii lașe, uri întunecate.
Durerilor opus-am
Răbdarea a o sută de vieți !


Și, suferind, în veci n-am scos un geamăt ;
Nimic nu-mi pleacă fruntea, nici gîndirea.
În adevăr, sunt tare :
Eu sunt stejarul neclintit de vînturi.


În cîntu-mi tremură iubirea sfîntă
De oameni și de lucruri, creatoare,
Eternă ca sămînța,
Ca sărutarea soarelui, fecundă.


O, mamă, binecuvîntează-mă !
Tu singură mă întărești în luptă,
Cînd mă îneacă plînsul,
De nu mai știu liman, nici mîngîiere ;


Cînd simt, ca într-un groaznic labirint,
Că mintea mea se zbate-n întuneric,
Și straja mea, virtutea -
Ce-mi dă curaj și forță - stă să moară.


Te chem, ș-atît de mîndră și de mare
Mi-apari, cu blînda, nobila ta frunte,
De ani încununată
Cu vițe albe și strălucitoare ;


Așa senină mi te-arăți în calmul
Dumnezeiesc al bătrîneții tale,
Tu, ce dureri cumplite
Ai înfruntat, stînd drept în fața morții ;


În ochii tăi i-atîta bunătate,
Ș-atîta-nțelepciune ai în față,
Și-n zîmbet și-n mișcare,
Că eu mă simt, prin tine, renăscută ;


Și trup din trupul tău mă-mbracă iarăși,
Putere din puterea ta, o, sfînto !
Resaltă-n mine mîndrul
Stejar sălbatec neclintit în vînturi.

Poezia Ție Mamă... de Alexandru Vlahuță

ȚIE MAMĂ...



E drept, sunt tare. Pe stîncoasa cale
Credinți, fășii din inimă-mi lăsat-am ;
Și totuși, cu mîndrie,
Pășesc spre luminoasa auroră.


Am înfruntat loviri de pretutindeni,
Învidii lașe, uri întunecate.
Durerilor opus-am
Răbdarea a o sută de vieți !


Și, suferind, în veci n-am scos un geamăt ;
Nimic nu-mi pleacă fruntea, nici gîndirea.
În adevăr, sunt tare :
Eu sunt stejarul neclintit de vînturi.


În cîntu-mi tremură iubirea sfîntă
De oameni și de lucruri, creatoare,
Eternă ca sămînța,
Ca sărutarea soarelui, fecundă.


O, mamă, binecuvîntează-mă !
Tu singură mă întărești în luptă,
Cînd mă îneacă plînsul,
De nu mai știu liman, nici mîngîiere ;


Cînd simt, ca într-un groaznic labirint,
Că mintea mea se zbate-n întuneric,
Și straja mea, virtutea -
Ce-mi dă curaj și forță - stă să moară.


Te chem, ș-atît de mîndră și de mare
Mi-apari, cu blînda, nobila ta frunte,
De ani încununată
Cu vițe albe și strălucitoare ;


Așa senină mi te-arăți în calmul
Dumnezeiesc al bătrîneții tale,
Tu, ce dureri cumplite
Ai înfruntat, stînd drept în fața morții ;


În ochii tăi i-atîta bunătate,
Ș-atîta-nțelepciune ai în față,
Și-n zîmbet și-n mișcare,
Că eu mă simt, prin tine, renăscută ;


Și trup din trupul tău mă-mbracă iarăși,
Putere din puterea ta, o, sfînto !
Resaltă-n mine mîndrul
Stejar sălbatec neclintit în vînturi.

Poezia Valuri de Alexandru Vlahuță

VALURI



Visînd împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
Și mare-i puterea s-o-ntindă pe-ntregu pămînt și pe mări,
Tărie de vifor pusese în sufletul oștilor lui,
Ca nici un vrășmaș să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă ;
Iar ochii de fiară flămîndă rotindu-și-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-n-grozite,
Vedea cum cetăți întărite, palate de piatră și domuri,
Cu vălva atîtor coroane, ca pleava se spulberă-n vînt.



Ș-a fost blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,
Că-n scrum și-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.
Scrîșnind luptătorii, în iureș, ca iarba sub coasă cădeau,
Năprasnic vîrtejul pieirii din țară în țară trecea -
În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăți năruite -
Și-n vuietul crîncen al morții, sub negrele stoluri de corbi,
Trufaș, împăratul călare, cu rînjet privindu-și isprava,
Prin rîuri de lacrimi și sînge, pe punte de leșuri trecea.



Dar iată că tocmai în ceasul cînd brațele sta să-și întindă,
Pămîntul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adîncul
Sălbăticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
,,O, nu, Ilderim, nu e încă pămîntul pustiu de viteji :
Timur îți stă-n față, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
Și ce s-a-nceput la Rovine, sfîrși-se-va la Angora !”
El zice, și una spre alta s-zvîrl întărtatele oarde,
Și rînduri de rînduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.



Trei zile-și țin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se mișcă-n bulucuri mulțimea, se rupe și iar se-mpreună,
Cînd pîlcuri sub pîlcuri de-a valma, și altele proaspete vin,
Iar hreamătul crește și scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iată că-n seara din urmă, strîngîndu-și în pinteni arapul,
Călare-și despică-n năvală Timur cu hangerul în mînă.



Sporește cu el vălmășagul - amestec de glasuri pripite...
Din lijlocul se aude un muget de fiară-njunghiată.
E prins Baiazid - și deodată se stîmpără clocotul luptei.
E prins Baiazid - și ostașii rămîn împietriți ca de-o vrajă.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri ?... Pămîntul pe-al lui și l-a stins !
Timur își privește vrăjmașul cu liniștea celui puternic.
O cușcă de fier i s-aduce.. În van, Ilderim, te mai zbuciumi,
Și hainele-ți rupi de pe tine, și fruntea ți-o sîngeri de gratii !
Acesta-i palatul în care de-acum îți rămîne să cugeți
Ce șubrede ș-amăgitoare sunt toate măririle lumii...



Așa l-au purtat prin orașe, prin țări pustiite de el.
L-au dus prin cetăți ce, cu groază, de numele lui pomeneau ;
Opreau la răspîntii, ș-un crainic vestea de isprăvile lui ;
Uimiți ascultau trecătorii, privind la momîia din cușcă -
O umbră de om ce scîncește și-și leagănă capul mereu.
,,Vedeți, zice crainicul iarăși, că este-o dreptate pe lume,
Că nici n-o grăbește durerea, cum nici n-o-ntîrzie minciuna,
Ci singură ea își alege și arma și ceasul plinirii !”

Poezia Valuri de Alexandru Vlahuță

VALURI



Visînd împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
Și mare-i puterea s-o-ntindă pe-ntregu pămînt și pe mări,
Tărie de vifor pusese în sufletul oștilor lui,
Ca nici un vrășmaș să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă ;
Iar ochii de fiară flămîndă rotindu-și-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-n-grozite,
Vedea cum cetăți întărite, palate de piatră și domuri,
Cu vălva atîtor coroane, ca pleava se spulberă-n vînt.



Ș-a fost blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,
Că-n scrum și-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.
Scrîșnind luptătorii, în iureș, ca iarba sub coasă cădeau,
Năprasnic vîrtejul pieirii din țară în țară trecea -
În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăți năruite -
Și-n vuietul crîncen al morții, sub negrele stoluri de corbi,
Trufaș, împăratul călare, cu rînjet privindu-și isprava,
Prin rîuri de lacrimi și sînge, pe punte de leșuri trecea.



Dar iată că tocmai în ceasul cînd brațele sta să-și întindă,
Pămîntul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adîncul
Sălbăticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
,,O, nu, Ilderim, nu e încă pămîntul pustiu de viteji :
Timur îți stă-n față, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
Și ce s-a-nceput la Rovine, sfîrși-se-va la Angora !”
El zice, și una spre alta s-zvîrl întărtatele oarde,
Și rînduri de rînduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.



Trei zile-și țin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se mișcă-n bulucuri mulțimea, se rupe și iar se-mpreună,
Cînd pîlcuri sub pîlcuri de-a valma, și altele proaspete vin,
Iar hreamătul crește și scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iată că-n seara din urmă, strîngîndu-și în pinteni arapul,
Călare-și despică-n năvală Timur cu hangerul în mînă.



Sporește cu el vălmășagul - amestec de glasuri pripite...
Din lijlocul se aude un muget de fiară-njunghiată.
E prins Baiazid - și deodată se stîmpără clocotul luptei.
E prins Baiazid - și ostașii rămîn împietriți ca de-o vrajă.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri ?... Pămîntul pe-al lui și l-a stins !
Timur își privește vrăjmașul cu liniștea celui puternic.
O cușcă de fier i s-aduce.. În van, Ilderim, te mai zbuciumi,
Și hainele-ți rupi de pe tine, și fruntea ți-o sîngeri de gratii !
Acesta-i palatul în care de-acum îți rămîne să cugeți
Ce șubrede ș-amăgitoare sunt toate măririle lumii...



Așa l-au purtat prin orașe, prin țări pustiite de el.
L-au dus prin cetăți ce, cu groază, de numele lui pomeneau ;
Opreau la răspîntii, ș-un crainic vestea de isprăvile lui ;
Uimiți ascultau trecătorii, privind la momîia din cușcă -
O umbră de om ce scîncește și-și leagănă capul mereu.
,,Vedeți, zice crainicul iarăși, că este-o dreptate pe lume,
Că nici n-o grăbește durerea, cum nici n-o-ntîrzie minciuna,
Ci singură ea își alege și arma și ceasul plinirii !”