Poezia Valuri de Alexandru Vlahuță

VALURI



Visînd împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
Și mare-i puterea s-o-ntindă pe-ntregu pămînt și pe mări,
Tărie de vifor pusese în sufletul oștilor lui,
Ca nici un vrășmaș să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă ;
Iar ochii de fiară flămîndă rotindu-și-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-n-grozite,
Vedea cum cetăți întărite, palate de piatră și domuri,
Cu vălva atîtor coroane, ca pleava se spulberă-n vînt.



Ș-a fost blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,
Că-n scrum și-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.
Scrîșnind luptătorii, în iureș, ca iarba sub coasă cădeau,
Năprasnic vîrtejul pieirii din țară în țară trecea -
În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăți năruite -
Și-n vuietul crîncen al morții, sub negrele stoluri de corbi,
Trufaș, împăratul călare, cu rînjet privindu-și isprava,
Prin rîuri de lacrimi și sînge, pe punte de leșuri trecea.



Dar iată că tocmai în ceasul cînd brațele sta să-și întindă,
Pămîntul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adîncul
Sălbăticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
,,O, nu, Ilderim, nu e încă pămîntul pustiu de viteji :
Timur îți stă-n față, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
Și ce s-a-nceput la Rovine, sfîrși-se-va la Angora !”
El zice, și una spre alta s-zvîrl întărtatele oarde,
Și rînduri de rînduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.



Trei zile-și țin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se mișcă-n bulucuri mulțimea, se rupe și iar se-mpreună,
Cînd pîlcuri sub pîlcuri de-a valma, și altele proaspete vin,
Iar hreamătul crește și scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iată că-n seara din urmă, strîngîndu-și în pinteni arapul,
Călare-și despică-n năvală Timur cu hangerul în mînă.



Sporește cu el vălmășagul - amestec de glasuri pripite...
Din lijlocul se aude un muget de fiară-njunghiată.
E prins Baiazid - și deodată se stîmpără clocotul luptei.
E prins Baiazid - și ostașii rămîn împietriți ca de-o vrajă.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri ?... Pămîntul pe-al lui și l-a stins !
Timur își privește vrăjmașul cu liniștea celui puternic.
O cușcă de fier i s-aduce.. În van, Ilderim, te mai zbuciumi,
Și hainele-ți rupi de pe tine, și fruntea ți-o sîngeri de gratii !
Acesta-i palatul în care de-acum îți rămîne să cugeți
Ce șubrede ș-amăgitoare sunt toate măririle lumii...



Așa l-au purtat prin orașe, prin țări pustiite de el.
L-au dus prin cetăți ce, cu groază, de numele lui pomeneau ;
Opreau la răspîntii, ș-un crainic vestea de isprăvile lui ;
Uimiți ascultau trecătorii, privind la momîia din cușcă -
O umbră de om ce scîncește și-și leagănă capul mereu.
,,Vedeți, zice crainicul iarăși, că este-o dreptate pe lume,
Că nici n-o grăbește durerea, cum nici n-o-ntîrzie minciuna,
Ci singură ea își alege și arma și ceasul plinirii !”