Poezia Nu Te Mai Întoarce... de Alexandru Vlahuță

NU TE MAI ÎNTOARCE


Nu, nu te mai întoarce. E zadarnic !...
S-a stîns adînca, sfînta mea iubire.
Prea mult mă chinuia,
Ș-am biruit-o,
Am mutilat-o toată,



Cu dinții și cu unghiile-am rupt-o,
Am omorît-o, uite ! Acum tace.
În fine, tace. Și sîngele în vine
Mai potolit îmi bate.


Și noaptea pot dormi.
Nu mă mai vaiet,
Chemîndu-te, pierdută.
A, ce bine-i !
În liniștea aceasta nesfîrșită
Mi-i inima-mpăcată ;


Și țeșe, țese-n firele uitării
Odihna-mi scumpă. - Nu te mai întoarce -
Să te urăsc voi, cum știui odată
Să te iubesc, nebună :


Să te urăsc pentru mei ani în floare
Ce ți-i jertfii în chinul așteptării ;
Sărmanul tinereță fără parte,
În umbră istovită !...


A... dar în ură suferi : plîngi în ură...
Și eu... cu l-aș vrea veșnic înainte,
Urîndu-l veșnic.
Nu mai am putere
De luptă, nici de lăcrimi ;


Vreau liniște - tăcere-adîncă. Făceți
Să tac-acolo-n fund sinistrul geamăt.
E cineva acolo-n fund, un dușman,
Un bolnav ce se vaită :


E cineva strivit de-o greutate,
De-un chin de care nu poate să scape,
E-un suflet ce se zbate, cere sprijin,
Și nu vrea să se stîngă !

Poezia Nu Te Mai Întoarce... de Alexandru Vlahuță

NU TE MAI ÎNTOARCE


Nu, nu te mai întoarce. E zadarnic !...
S-a stîns adînca, sfînta mea iubire.
Prea mult mă chinuia,
Ș-am biruit-o,
Am mutilat-o toată,



Cu dinții și cu unghiile-am rupt-o,
Am omorît-o, uite ! Acum tace.
În fine, tace. Și sîngele în vine
Mai potolit îmi bate.


Și noaptea pot dormi.
Nu mă mai vaiet,
Chemîndu-te, pierdută.
A, ce bine-i !
În liniștea aceasta nesfîrșită
Mi-i inima-mpăcată ;


Și țeșe, țese-n firele uitării
Odihna-mi scumpă. - Nu te mai întoarce -
Să te urăsc voi, cum știui odată
Să te iubesc, nebună :


Să te urăsc pentru mei ani în floare
Ce ți-i jertfii în chinul așteptării ;
Sărmanul tinereță fără parte,
În umbră istovită !...


A... dar în ură suferi : plîngi în ură...
Și eu... cu l-aș vrea veșnic înainte,
Urîndu-l veșnic.
Nu mai am putere
De luptă, nici de lăcrimi ;


Vreau liniște - tăcere-adîncă. Făceți
Să tac-acolo-n fund sinistrul geamăt.
E cineva acolo-n fund, un dușman,
Un bolnav ce se vaită :


E cineva strivit de-o greutate,
De-un chin de care nu poate să scape,
E-un suflet ce se zbate, cere sprijin,
Și nu vrea să se stîngă !

Poezia Muncitorul de Alexandru Vlahuță

MUNCITORUL




În urma mea se deșteaptă orașul,
În ceața dimineții,
Orașul, ce hrănește și lucrează,
Își începea iar munca-i uriașă.


Era un zvon de glasuri nențelese,
Un vălmășag, ș-un huiet
De uși deschise, șuiere de trenuri,
Și urlete de roți învîrtitoare.


Era nebuna, zgomotoasa goană
A forțelor umane
Spre munca ce dă pîine și scăpare
Și-nalță-n vînt nenumărate steaguri.


Lumină era-n toate ; sub fiorul
Serbării dimineții
Păreau că iau și lucrurile aripi ;
Rîdea pe toate fețele speranța.


Cînd l-am văzut. Era puternic, chipu-i
De gînduri palid, nobil,
Se ridică frumos, c-un aer mîndru,
Pe-un gît de bronz, neștiutor de lanțuri.


Grumaji de taur, umeri de sălbatec,
Privire îndrzneață :
Ce bogăție de viață-n pieptu-i,
Ce flăcări de curaj și de iubire !


Ca un biruitor cu pasul falnic
Înainta-n lumină.
Și inima-mi spunea : o fi Trimisul...
Poate că el, în strigătul mulțimii,


Atlet strălucitor, ca-ntr-o arenă
Va-ngenunchea pe monștrii
Ce țin poporul orb și-n întuneric -
Eroic suflet, brațe oțelite !


În el poate-i izvorul de putere
Măreață, generoasă,
Ce va reda viața-acestui secol
De viții și de anemie putred !...


O, dulce-i dulce-i să te știi iubită
De el, să-l aștepți seara
Lîngă mesița-ntinsă, cu duioasa,
Cu sfînta grij-a dragostei ce-așteaptă.


Pe largu-i piept sfioasă să-ți pleci fruntea
La calda sărutare
A celui care luptă și muncește,
Să-l fericești, ș-un prunc să-i dai - odraslă :


Și-acest lăstar iubit, depozitarul
Virtuților străbune,
Să fie cuibul dulcilor speranțe,
Senina bucuri-a bătrîneții ;


Și să visezi prin el continuată
În veacuri viitoare
Robusta ras-a celor mulți și harnici,
De pace și dreptate însetată,


Curata ras-a, robilor de astăzi,
Ce veselă va strînge
Recolta libertății din durerea,
Din sîngele strămoșilor rodită !

Poezia Muncitorul de Alexandru Vlahuță

MUNCITORUL




În urma mea se deșteaptă orașul,
În ceața dimineții,
Orașul, ce hrănește și lucrează,
Își începea iar munca-i uriașă.


Era un zvon de glasuri nențelese,
Un vălmășag, ș-un huiet
De uși deschise, șuiere de trenuri,
Și urlete de roți învîrtitoare.


Era nebuna, zgomotoasa goană
A forțelor umane
Spre munca ce dă pîine și scăpare
Și-nalță-n vînt nenumărate steaguri.


Lumină era-n toate ; sub fiorul
Serbării dimineții
Păreau că iau și lucrurile aripi ;
Rîdea pe toate fețele speranța.


Cînd l-am văzut. Era puternic, chipu-i
De gînduri palid, nobil,
Se ridică frumos, c-un aer mîndru,
Pe-un gît de bronz, neștiutor de lanțuri.


Grumaji de taur, umeri de sălbatec,
Privire îndrzneață :
Ce bogăție de viață-n pieptu-i,
Ce flăcări de curaj și de iubire !


Ca un biruitor cu pasul falnic
Înainta-n lumină.
Și inima-mi spunea : o fi Trimisul...
Poate că el, în strigătul mulțimii,


Atlet strălucitor, ca-ntr-o arenă
Va-ngenunchea pe monștrii
Ce țin poporul orb și-n întuneric -
Eroic suflet, brațe oțelite !


În el poate-i izvorul de putere
Măreață, generoasă,
Ce va reda viața-acestui secol
De viții și de anemie putred !...


O, dulce-i dulce-i să te știi iubită
De el, să-l aștepți seara
Lîngă mesița-ntinsă, cu duioasa,
Cu sfînta grij-a dragostei ce-așteaptă.


Pe largu-i piept sfioasă să-ți pleci fruntea
La calda sărutare
A celui care luptă și muncește,
Să-l fericești, ș-un prunc să-i dai - odraslă :


Și-acest lăstar iubit, depozitarul
Virtuților străbune,
Să fie cuibul dulcilor speranțe,
Senina bucuri-a bătrîneții ;


Și să visezi prin el continuată
În veacuri viitoare
Robusta ras-a celor mulți și harnici,
De pace și dreptate însetată,


Curata ras-a, robilor de astăzi,
Ce veselă va strînge
Recolta libertății din durerea,
Din sîngele strămoșilor rodită !