Poezia Copil de Alexandru Vlahuță

COPIL



Neliniștit, pipernicit și palid,
Născut dintr-un fierar ș-o țesătoare,
Lăstar de nevoieși, crescut la umbra
Unei locomobile,


Desculț, cu gîtul gol, cu bluza ruptă,
Era frumos cu ochii lui sălbatici,
Nici nu-i pasă de șuierul vicleni
Cu roți strălucitoare :


Copil pierdut într-un infern, micuțul
Fugea printre mașini și căngi, zburdalnic ;
Orice curea parcă voia să-l prindă,
Ca gura unui șarpe ;


Ș-orice cîrlig parcă voia s-apuce
Trupșoru-i fraged, în bucăți să-l rupă.
Ș-orice burghiu părea că vrea să-i spargă
Mînuța-i delicată.


Și el - prin întuneric și primejdii -
Trecea zîmbind, biruitor și teafăr ;
Printre ocări murdare și blesteme
Trecea curat și vesel.


Cînd seara toropea ca o sfîrșală
Pe lucrătorii amețiți de muncă,
Ș-o greutate se lasă pieptul
Femeilor trudite,


Cînd țesătorii, palizi, trași la față,
Tăcuți și triști, lăsau din mînă lucrul,
Printre mașini se auzea în triluri
O voce dulce, clară.


Cînta copilul. Micul nebunatic
Al locului de muncă și durere,
Cu mînele la spate - un imn pe buze,
Și-n piept - cruda ftizie.


Puțin cîte puțin slăbi. Cumplit e
Pentru copii zăduful greu, și praful,
Și aerul stricat ce-nveninează
Și gura și plămînii.


Puțin cîte puțin se stinse. Crudă-i
Pentru copii corvoada - ea usică
Gingașul trup, și sîngele i-l suge
Mereu și fără milă !


Lîng-o mașină, ce mugea turbată,
Căzu-ntr-o zi, micuțul leșinase.
Îndate două brațe-l ridică,
Așa de slab și palid !


Mașina își urmă cu nepăsare
Îngrozitoru-i urlet, ca un mostru :
Tremurător se auzea în umbră
Suspinul unei mame.


În fundul sălii - un pat alb. Acolo
Stă palid-o figur-așa de blîndă !...
Copilul nebunatic al uzinei
Se stinge, sărăcuțul.


Se stinge de ftizie. I se rupe
De tuse pieptul. Trupul lui i-o umbră.
Crescu în închisoarea unei fabrici,
Ca-ntr-un spital să moară.


Aduceți soare, dați un pic de soare
Acestui biet copil trăit în umbră,
Ce n-a gustat o clipă de plăcere
În scurta lui viață !


Vrea libertate : scumpa, sănătoasa,
Nebuna libertate a pădurii,
Acest copil ce n-a știut pe lume
Nici joc, nici sărbătoare.


Dați aer, aer dați-i să respire...
Acești plămîni uscați și slabi cer cer.
Cine-i răpi lumina, cîmpul verde,
Comorile de visuri.


Copacii înfloriți, și veselia,
Și sfîntul farmec al copilăriei ?
Cine-a ucis în acest prunc pe omul
Chemat la marea luptă ?


Tăcere... Moartea-și poartă prin odaie
Fioru-i rece. În pătcean, slăbite,
Zac membrele subțiri, în neclintire.
Tăcere. Ce trudit e !...


Tresare, geme. Poate că visează
Îngrozitorul huiet al mașinii,
Și roțile năprasnice, și zborul
Curelelor imense ;


Și - speriate - oasele-i, pe moarte,
Își amintesc robia strămoșească...
Copile, nu te teme. Ți-e sfîrșită
Durerea. Dormi în pace.

Poezia Copil de Alexandru Vlahuță

COPIL



Neliniștit, pipernicit și palid,
Născut dintr-un fierar ș-o țesătoare,
Lăstar de nevoieși, crescut la umbra
Unei locomobile,


Desculț, cu gîtul gol, cu bluza ruptă,
Era frumos cu ochii lui sălbatici,
Nici nu-i pasă de șuierul vicleni
Cu roți strălucitoare :


Copil pierdut într-un infern, micuțul
Fugea printre mașini și căngi, zburdalnic ;
Orice curea parcă voia să-l prindă,
Ca gura unui șarpe ;


Ș-orice cîrlig parcă voia s-apuce
Trupșoru-i fraged, în bucăți să-l rupă.
Ș-orice burghiu părea că vrea să-i spargă
Mînuța-i delicată.


Și el - prin întuneric și primejdii -
Trecea zîmbind, biruitor și teafăr ;
Printre ocări murdare și blesteme
Trecea curat și vesel.


Cînd seara toropea ca o sfîrșală
Pe lucrătorii amețiți de muncă,
Ș-o greutate se lasă pieptul
Femeilor trudite,


Cînd țesătorii, palizi, trași la față,
Tăcuți și triști, lăsau din mînă lucrul,
Printre mașini se auzea în triluri
O voce dulce, clară.


Cînta copilul. Micul nebunatic
Al locului de muncă și durere,
Cu mînele la spate - un imn pe buze,
Și-n piept - cruda ftizie.


Puțin cîte puțin slăbi. Cumplit e
Pentru copii zăduful greu, și praful,
Și aerul stricat ce-nveninează
Și gura și plămînii.


Puțin cîte puțin se stinse. Crudă-i
Pentru copii corvoada - ea usică
Gingașul trup, și sîngele i-l suge
Mereu și fără milă !


Lîng-o mașină, ce mugea turbată,
Căzu-ntr-o zi, micuțul leșinase.
Îndate două brațe-l ridică,
Așa de slab și palid !


Mașina își urmă cu nepăsare
Îngrozitoru-i urlet, ca un mostru :
Tremurător se auzea în umbră
Suspinul unei mame.


În fundul sălii - un pat alb. Acolo
Stă palid-o figur-așa de blîndă !...
Copilul nebunatic al uzinei
Se stinge, sărăcuțul.


Se stinge de ftizie. I se rupe
De tuse pieptul. Trupul lui i-o umbră.
Crescu în închisoarea unei fabrici,
Ca-ntr-un spital să moară.


Aduceți soare, dați un pic de soare
Acestui biet copil trăit în umbră,
Ce n-a gustat o clipă de plăcere
În scurta lui viață !


Vrea libertate : scumpa, sănătoasa,
Nebuna libertate a pădurii,
Acest copil ce n-a știut pe lume
Nici joc, nici sărbătoare.


Dați aer, aer dați-i să respire...
Acești plămîni uscați și slabi cer cer.
Cine-i răpi lumina, cîmpul verde,
Comorile de visuri.


Copacii înfloriți, și veselia,
Și sfîntul farmec al copilăriei ?
Cine-a ucis în acest prunc pe omul
Chemat la marea luptă ?


Tăcere... Moartea-și poartă prin odaie
Fioru-i rece. În pătcean, slăbite,
Zac membrele subțiri, în neclintire.
Tăcere. Ce trudit e !...


Tresare, geme. Poate că visează
Îngrozitorul huiet al mașinii,
Și roțile năprasnice, și zborul
Curelelor imense ;


Și - speriate - oasele-i, pe moarte,
Își amintesc robia strămoșească...
Copile, nu te teme. Ți-e sfîrșită
Durerea. Dormi în pace.

Poezia După Un An de Alexandru Vlahuță

DUPĂ UN AN




Cînd, noaptea, stau și cuget,
Și văd cît de departe ești de mine,
Și-mi înfioară inima
Cumplitul gînd că te iubesc zadarnic
Și că iubirea asta mă va pierde ;


Cînd, tremurînd de groază,
Îimi zic poate nici t-ei mai întoarce,
Că te-am iubit, ca-n veci să plîng uitată,
Atuncea mă cuprinde-așa o milă


De mine, și de tine :
Aș vrea atunci să fiu din nou copilă,
Să mai îngîn cucernică
Naiva și curata rugăciune
Ce mă-nvăța în taină biata mamă.


Și-n pat îngenuncheata,
Împreunîndu-mi mîinile cu frică,
În luptă cu-ntunericul,
Nălțîndu-mi ochii înecați în lacrămi,
Strig : ,,Tatăl nostru care ești în ceruri !...”

Poezia După Un An de Alexandru Vlahuță

DUPĂ UN AN




Cînd, noaptea, stau și cuget,
Și văd cît de departe ești de mine,
Și-mi înfioară inima
Cumplitul gînd că te iubesc zadarnic
Și că iubirea asta mă va pierde ;


Cînd, tremurînd de groază,
Îimi zic poate nici t-ei mai întoarce,
Că te-am iubit, ca-n veci să plîng uitată,
Atuncea mă cuprinde-așa o milă


De mine, și de tine :
Aș vrea atunci să fiu din nou copilă,
Să mai îngîn cucernică
Naiva și curata rugăciune
Ce mă-nvăța în taină biata mamă.


Și-n pat îngenuncheata,
Împreunîndu-mi mîinile cu frică,
În luptă cu-ntunericul,
Nălțîndu-mi ochii înecați în lacrămi,
Strig : ,,Tatăl nostru care ești în ceruri !...”