Poezia Proletar de Alexandru Vlahuță

PROLETAR



Înalt, vînjos, brun, cu cămașa ruptă,
Cu umeri lați, puternici,
De lucrător fierar sau de soldat,
Încet deschise ușa, cu sfială -
Era un proletar.


,,Cer să muncesc, sunt sănătos, sunt vrednic
Și duc la osteneală.
Am două mîini de fier. Viu de departe,
Și-s două luni de cînd la orice ușa
Bat și mă rog zadarnic.”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu scurt, rece ;
Ca de un junghi se-ntunecă la față,
Și glasu-i stîns de-abia putu să-ngîne,
Parcă-necat de lacrimi :


 ,,Te rog pe tot ce ai mai scump pe lume,
Nu mă lăsa să plec.
E-ngrozitor să ți se-nchidă ușa
Cînd ești flămînd. Te rog, în scumpul nume
Al celor duși din lume,


Îndură-te. De crezi în Cel-de-sus,
Nu mă lăsa să plec.
Și eu am dreptul să muncesc.
Cer muncă.
E un păcat să lași pe-un om pierzării
Cînd crezi în Cel-de-sus !”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu încet spus.
Se clatină o clipă pe picioare.
Apoi pleacă, tăcut, cătînd în jos,
De-abia pășind, în silă.


Înduioșată,-l urmării cu ochii.
Se depărta sărmanul
Cu pași înceți, în calea-i aspră, tristă,
Flămînd, pierdut, sub raza-nfierbîntată
A soarelui de iuniu.


El dispăru, dar, ca prin vis urmîndu-l,
Văzui cum pribegește,
Pierdută forță, braț desprețuit :
Și înainte, înainte, palid,
Pribeag rod al durerii.


Prin sate, prin orașe, pe la fabrici,
Cerșindu-și loc de muncă,
Purtîndu-și forța, foamea pretutindeni,
Pururi gonit, apoi căzînd de trudă,
Învins, chemînd-și moartea !


Plîngînd, îmi îngropai în palme fața,
Și-ncet șoptind : iertare !
Simții a veacurilor rătăcire,
Și remușcarea lumii și rușinea
Greu apăsîndu-mi pieptul.

Poezia Cîntec de Primăvară de Alexandru Vlahuță

CÎNTEC DE PRIMĂVARĂ




Iubire ! Sfîntă, veșnică iubire !
Te simt vibrînd în razele de soare,
În nefrînta vîntului suflare,
În dulcea respirare parfumată
A primei micșunele !



Tu, fluid de viață, cald și spornic,
Tresari în firișoarele de iarbă,
Cînți cu privighetoarea ; înger darnic,
Zbori printre miile de lumi și umpli
De raze universul.



Iubire ! Sfîntă, veșnică iubire !
Tu-mprăștii pretutindeni primăvară,
Parfum dai rozei, vîntului dai aripi,
De sărutări și farmec umpli lumea...
Și-n pieptul meu ești moartă !

Poezia Copil de Alexandru Vlahuță

COPIL



Neliniștit, pipernicit și palid,
Născut dintr-un fierar ș-o țesătoare,
Lăstar de nevoieși, crescut la umbra
Unei locomobile,


Desculț, cu gîtul gol, cu bluza ruptă,
Era frumos cu ochii lui sălbatici,
Nici nu-i pasă de șuierul vicleni
Cu roți strălucitoare :


Copil pierdut într-un infern, micuțul
Fugea printre mașini și căngi, zburdalnic ;
Orice curea parcă voia să-l prindă,
Ca gura unui șarpe ;


Ș-orice cîrlig parcă voia s-apuce
Trupșoru-i fraged, în bucăți să-l rupă.
Ș-orice burghiu părea că vrea să-i spargă
Mînuța-i delicată.


Și el - prin întuneric și primejdii -
Trecea zîmbind, biruitor și teafăr ;
Printre ocări murdare și blesteme
Trecea curat și vesel.


Cînd seara toropea ca o sfîrșală
Pe lucrătorii amețiți de muncă,
Ș-o greutate se lasă pieptul
Femeilor trudite,


Cînd țesătorii, palizi, trași la față,
Tăcuți și triști, lăsau din mînă lucrul,
Printre mașini se auzea în triluri
O voce dulce, clară.


Cînta copilul. Micul nebunatic
Al locului de muncă și durere,
Cu mînele la spate - un imn pe buze,
Și-n piept - cruda ftizie.


Puțin cîte puțin slăbi. Cumplit e
Pentru copii zăduful greu, și praful,
Și aerul stricat ce-nveninează
Și gura și plămînii.


Puțin cîte puțin se stinse. Crudă-i
Pentru copii corvoada - ea usică
Gingașul trup, și sîngele i-l suge
Mereu și fără milă !


Lîng-o mașină, ce mugea turbată,
Căzu-ntr-o zi, micuțul leșinase.
Îndate două brațe-l ridică,
Așa de slab și palid !


Mașina își urmă cu nepăsare
Îngrozitoru-i urlet, ca un mostru :
Tremurător se auzea în umbră
Suspinul unei mame.


În fundul sălii - un pat alb. Acolo
Stă palid-o figur-așa de blîndă !...
Copilul nebunatic al uzinei
Se stinge, sărăcuțul.


Se stinge de ftizie. I se rupe
De tuse pieptul. Trupul lui i-o umbră.
Crescu în închisoarea unei fabrici,
Ca-ntr-un spital să moară.


Aduceți soare, dați un pic de soare
Acestui biet copil trăit în umbră,
Ce n-a gustat o clipă de plăcere
În scurta lui viață !


Vrea libertate : scumpa, sănătoasa,
Nebuna libertate a pădurii,
Acest copil ce n-a știut pe lume
Nici joc, nici sărbătoare.


Dați aer, aer dați-i să respire...
Acești plămîni uscați și slabi cer cer.
Cine-i răpi lumina, cîmpul verde,
Comorile de visuri.


Copacii înfloriți, și veselia,
Și sfîntul farmec al copilăriei ?
Cine-a ucis în acest prunc pe omul
Chemat la marea luptă ?


Tăcere... Moartea-și poartă prin odaie
Fioru-i rece. În pătcean, slăbite,
Zac membrele subțiri, în neclintire.
Tăcere. Ce trudit e !...


Tresare, geme. Poate că visează
Îngrozitorul huiet al mașinii,
Și roțile năprasnice, și zborul
Curelelor imense ;


Și - speriate - oasele-i, pe moarte,
Își amintesc robia strămoșească...
Copile, nu te teme. Ți-e sfîrșită
Durerea. Dormi în pace.

Poezia După Un An de Alexandru Vlahuță

DUPĂ UN AN




Cînd, noaptea, stau și cuget,
Și văd cît de departe ești de mine,
Și-mi înfioară inima
Cumplitul gînd că te iubesc zadarnic
Și că iubirea asta mă va pierde ;


Cînd, tremurînd de groază,
Îimi zic poate nici t-ei mai întoarce,
Că te-am iubit, ca-n veci să plîng uitată,
Atuncea mă cuprinde-așa o milă


De mine, și de tine :
Aș vrea atunci să fiu din nou copilă,
Să mai îngîn cucernică
Naiva și curata rugăciune
Ce mă-nvăța în taină biata mamă.


Și-n pat îngenuncheata,
Împreunîndu-mi mîinile cu frică,
În luptă cu-ntunericul,
Nălțîndu-mi ochii înecați în lacrămi,
Strig : ,,Tatăl nostru care ești în ceruri !...”