Poezia D-Șoarei G. de Alexandru Vlahuță

D-ȘOAREI G.




Te-ador, ș-a mea gîndire în veci neadormită
Veghează ca o mamă la gingașul tău sîn,
Și-n noaptea cea adîncă, cînd tu dormi liniștită,
Cînd trec visuri frumoase prin sufletu-ți senin,
Cînd îngerii din ceruri la tine se scoboară
Prin somn să te păzească de visuri necurate,
Cu drag a mea gîndire se las-atunci ușoară,
Și-ți fură de pe buze săruturi înfocate,
Și-n dezmierdări nebune se joacă pe-a ta față.
Și joacă, și s-alintă pe fragedul tău sîn
Cum joacă lin zefirul pe-a cîmpului verdeață,
Cum fluturul s-alintă pe-o roză sau pe-un crin.



Dar iarba se apleacă alene după vînt
Și pare că-i șoptește ceva misterios,



Dar roze, crini s-alintă și capetele-și scutur
Ca lebedele-n apă, și tainic șoptesc firei
Că-i dulce sărutarea zburdalnicului flutur,
Că simt și ele focul și farmecul iubirei.
Iar tu nu spui nimica gîndirei înfocate
Ce-ai prins-o ca-ntr-o mreajă în grațiele tale,
Tu nu șoptești nimica ființei fermecate,
Pribeagă ca un Cain pe-a lacrimilor vale.
Din inima-mi făcut-ai o arpă plîngătoare
Și-n veci-i zis să sune a moarte ș-a pustiu,
Ai prins gîndu-mi la tine și ca să nu mai zboare
Aripile-i tăiat-ai... De ce ? - nu pot să știu.
În ochii tăi văzut-am și cer și Dumnezeu,
Dar sufletul tău n-are nici Dumnezeu, nici cer.
Frumoasă ești și crudă ca îngerul-călău -
Și te iubesc, crud înger, și sum nebun, și sper...


............................................................................


Dar a speranței lampă se sparge ca de-o stîncă
De oarbă-ți nepăsare, și trist sufletul meu
Ca mîni va fi o noapte pustie și adîncă,
Păstrînd amara-ți ură și scump numele tău.

Poezia D-Șoarei G. de Alexandru Vlahuță

D-ȘOAREI G.




Te-ador, ș-a mea gîndire în veci neadormită
Veghează ca o mamă la gingașul tău sîn,
Și-n noaptea cea adîncă, cînd tu dormi liniștită,
Cînd trec visuri frumoase prin sufletu-ți senin,
Cînd îngerii din ceruri la tine se scoboară
Prin somn să te păzească de visuri necurate,
Cu drag a mea gîndire se las-atunci ușoară,
Și-ți fură de pe buze săruturi înfocate,
Și-n dezmierdări nebune se joacă pe-a ta față.
Și joacă, și s-alintă pe fragedul tău sîn
Cum joacă lin zefirul pe-a cîmpului verdeață,
Cum fluturul s-alintă pe-o roză sau pe-un crin.



Dar iarba se apleacă alene după vînt
Și pare că-i șoptește ceva misterios,



Dar roze, crini s-alintă și capetele-și scutur
Ca lebedele-n apă, și tainic șoptesc firei
Că-i dulce sărutarea zburdalnicului flutur,
Că simt și ele focul și farmecul iubirei.
Iar tu nu spui nimica gîndirei înfocate
Ce-ai prins-o ca-ntr-o mreajă în grațiele tale,
Tu nu șoptești nimica ființei fermecate,
Pribeagă ca un Cain pe-a lacrimilor vale.
Din inima-mi făcut-ai o arpă plîngătoare
Și-n veci-i zis să sune a moarte ș-a pustiu,
Ai prins gîndu-mi la tine și ca să nu mai zboare
Aripile-i tăiat-ai... De ce ? - nu pot să știu.
În ochii tăi văzut-am și cer și Dumnezeu,
Dar sufletul tău n-are nici Dumnezeu, nici cer.
Frumoasă ești și crudă ca îngerul-călău -
Și te iubesc, crud înger, și sum nebun, și sper...


............................................................................


Dar a speranței lampă se sparge ca de-o stîncă
De oarbă-ți nepăsare, și trist sufletul meu
Ca mîni va fi o noapte pustie și adîncă,
Păstrînd amara-ți ură și scump numele tău.

Poezia Durerea de Alexandru Vlahuță

DUREREA





As-noapte-mi apăru la căpătîi
O zgripțuroaică slută,
Cu ochiul crunt, și c-un pumnal la șoldu-i.
Se apleacă asupră-mi. Îmi fu groază.
Șopti : - Eu sunt Durerea.



De azi voi fi, copilă sfiicioasă,
De-a pururi lîngă tine,
Și pas cu pas ca umbra, pană la moarte,
Te voi urma oriunde te vei duce.
- O, fugi i-am zis, mi-e frică !



Rămase nemișcată lîngă mine
Și zise : - Scris e-n ceruri.
Tu ești o floare fragedă ursită
Zăpezii, vîntului, restriștii :
E scris, e scris în ceruri !



Sării strigînd : - Eu sunt speranța,
Sunt floarea tinereții,
Voi farmecul iubirii voi divinul
Fior al geniului ș-al luminii.
Fugi, cobe uricioasă !



Ea zise : - Celor ce creează-n chinuri
Le stă în cale slava.
Numai Durerea dă aripi gîndirii,
Izbîndă n-au decît cei cari luptă.
Atunci i-am zis : - Rămîi !

Poezia Durerea de Alexandru Vlahuță

DUREREA





As-noapte-mi apăru la căpătîi
O zgripțuroaică slută,
Cu ochiul crunt, și c-un pumnal la șoldu-i.
Se apleacă asupră-mi. Îmi fu groază.
Șopti : - Eu sunt Durerea.



De azi voi fi, copilă sfiicioasă,
De-a pururi lîngă tine,
Și pas cu pas ca umbra, pană la moarte,
Te voi urma oriunde te vei duce.
- O, fugi i-am zis, mi-e frică !



Rămase nemișcată lîngă mine
Și zise : - Scris e-n ceruri.
Tu ești o floare fragedă ursită
Zăpezii, vîntului, restriștii :
E scris, e scris în ceruri !



Sării strigînd : - Eu sunt speranța,
Sunt floarea tinereții,
Voi farmecul iubirii voi divinul
Fior al geniului ș-al luminii.
Fugi, cobe uricioasă !



Ea zise : - Celor ce creează-n chinuri
Le stă în cale slava.
Numai Durerea dă aripi gîndirii,
Izbîndă n-au decît cei cari luptă.
Atunci i-am zis : - Rămîi !