Poem Istoric Dumbrava Roşie Asaltul partea a-VI-a de Vasile Alecsandri

            ASALTUL  
                  VI

Gonise vântul nopții furtunele cerești,
Lăsând acuma rândul furtunei omenești,
Și soarele-n splendoare din neguri răsărise,
Părea că vrea s-admire pe-acel ce se fălise
Că lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al său chip strălucit!
El primblă ochi de aur pe tabăra leșească
Superbă!... împregiuru-i având ca s-o-ntărească
Un lung ocol de care legate strâns cu lanțuri,
Ocol armat cu tunuri și-ncungiurat cu șanțuri.
Armata e-n picioare! Puternica armata,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată,
Ocupă după șanțuri al tabărei câmp nalt,
Stând gata să respingă românii din asalt.
Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare,
Ca trestiile dese din bălți când suflă vântul.
În aer nechezuri,comănzi răsunătoare,
Și caii-n neastâpăr frămntă-n loc pământul.
Iar Albert, mândru rege, în loc pe-o nălțime,
Privește cu-ngâmfare frumoasa lui oștime
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are lângă dânsul un grup strălucitor
De palatini, de hatmani sleiți pe caii lor,
Și steagul înainte-i cu semne suverane.
La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare
În pâlcuri și în cete pe câmp orânduite,
Și fiecare ceată de luptă pregătită
C-un tun cu șepte țevii, purtat pe roți ușoare.
Hotnogi numiți de Ștefan comandă călărașii,
Aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii.
Iar Ștefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă,
De-a țării boierime și de copii din casă
Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan,
În mână-i buzduganul domnesc care-n războaie,
Ca brațul care-l poartă, în veci nu se îndoaie,
Și pe deasupră-i steagul, amenințând furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele și luna.
Precum doi nori pe cercuri stau față-ntunecoși
Și merg unul spre altul, dând fulgeri luminoși,
Armatele dușmane, crunt-amenințătoare,
Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.
Și litfii și românii privesc în nerăbdare
Unii la rege, alții la domn, și fiecare,
Dorind, pândind semnalul războiului...  Deodată
Ștefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată,
,,Ura !...” trei pâlcuri dese de cei mai buni arcași,
Plecând, pe câmp se-nșiră în grupe de hărțași
Voinicii merg în fuga spre lagăr, înzdrați,
Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeți
Ce vâjie-n desimea scadroanelor leșești
Și prind răsad de moarte în pepturi omenești.
Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,
S-aprind, scoțând pe gură mortală detunare,
Și mulți dintre arcașii departe-naintați
Cad morți, scăldați in sânge, de glonțuri fulgerați.
Tovarășii lor grabnic atunci se întrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,
Cercând s-atragă leșii din tabără afară.
Dar leahul nu-i urmeaza, cercarea le-i zadară !
,,Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.
Nu vrea, nu îndraznește să iasă-n câmp, la gol.”
,,Vom merge noi la dânșii! românul domn răspunde,
În tabări lănțuite știm noi cum se pătrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, și tu, Coste-paharnic,
Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,
Făcându-vă cu mine partași la zi de fală.
În dușmanii Moldovei acu să-ntrați navală
Cum intră leu-n turme și paloșul în coaste!”
Pe loc semeții Coste și Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând :
,,La foc, copii!” și grabnic plecat-au alergând.
Vuiește aprig câmpul și armele răsună,
Și tunurile crunte ca tunete detună.
O grindină de glonțuri fatală,-ucigătoare,
În cetele române duc moarte-ngrozitoare ;
Dar ele, nengrozite, făr-a-nceta deloc
Pășesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Mulți le rămân în urmă, rupți, morți, căzuți pe brânci!
Ei zbor ș-ajung în număr la șanțurile-adânci.
,,Năval cu toți în lagăr, năval! oastea răcnește,
Din cer ne vede Domnul, și Ștefan ne privește !”
Și toți s-aruncă-n șanțuri, dau unii peste alții,
Cei mici, ușori, în grabă s-acață de cei nalți,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,
Cu  unghile de maluri se prind, se opintesc,
Se urcă prinși de lanțuri, de-a tunurilor buze,
Și printre mii de săbii și mii de archebuze
Ce-i taie și-i răstoarna în șanțuri, fărămați,
Ei pun picioru-n lagăr, puternicii barbați !
Zadarnic Ceremișii, dosiți pe după care
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc,
Românii, de-ai lor dușmani deprinși a-și bate joc,
Într-înșii dau izbire cu-o apringă turbare,
Îi pun sub coasa morții, în tabără-i resping,
Și, grabnic, care, tunuri în șanturi le împing,
Și fac podișuri late cu trupuri sângeroase
Ce mor în vaiet jalnic și-n chinuri dureroase.



Atunce craiul zice: ,,O ! frate Sigismund !
Zărește tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund ?”
,,Dar! Sigismund răspunde; zărește o biată turmă.                                                                                         Nici unul  însă teafăr nu-și va călca pe urmă !”
,,Nici unul viu, nici unul !” zic leșii împregiur.
Și Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur,
Se duce să avânte armata cea crăiască
Și cu românii aprigi în pept să se lovească.
 .................................................................
Ca niște mari balauri cu lungi coarne-ascuțite,
Scadroanele în zgomot de tropot sunător
Se mișcă, saltă-n copce; apoi, luându-și zbor,
Cu lancele plecate la fugă-s răpezite.
Dar Costea și cu Boldur, tovarăși de izbândă,
Ținând în frâu avântul românilor semeți,
Le strigă: ,,Stați aice! toți după cai, la pândă,
Să trageți țintă-n litfe o ploaie de săgeți !”
Descalecă arcașii, gătesc arcele lor,
Trag, strunele vibrează, sunând sbârnâietoare,
Mii de săgeți trec iute sub soare ca un nor
Și intră prin scadroane cu-o aspră vâjiire,
Ducând cu ele groază, durere și peire.
Întregi șiruri de oameni, din fugă săgetați,
Se pleacă morți pe coame, cad grabnic răsturnați.
Mulți cai zac lângă dânșii și mulți, atinși la nări,
Fug târâind cadavre cu un picior în scări.
Dar Herbor Lucasiewitz răcnește: ,,Înainte !”
Și lungile scadroane-nainte merg grămadă,
Păn' ce topor cu lance și buzdugan cu spadă
S-ating în zinghenire sub soarele ferbinte.
Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,
Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roși
Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroși,
Sărind, urlând ca feare, mușcându-se scrâșnind,
Rupând, lovind orbește, dând moarte și murind !
Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,
Clădind movili de leșuri sub zdravănul topor.
Și coasa neobosită, și harnica secure
Zburau abătând caii sub călăreții lor.
Iar ulii din Soroca, și zgripțorii din Vrancea
Cu lancea căngiuită în glotă pătrundeau,
Și răsturnau cu cangea, și străpungeau cu lancea,
Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar și lehimea cruntă făcea pârte grozave,
În cetele române trecând ca prin troian.
Bravi, nempăcați, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dâră lungă de sânge pământean.
Deodată prin oștime o veste au trecut:
,,Herbor sub buzduganul lui Boldur au căzut !”
,,Herbor e mort!” Stau leșii pătrunși, încremeniți,
Scot șoapte îngrozite, prin ranguri răzlețiți,
Perd cumpătul, perd capul, zvârl armele-n văzduh,
Dau dosul, și fug iute, goniți de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspină: ,, O! Toporski, o! veteran cărunte !
Privește, fug mișeii! fug toți, fug mic și mare !
De-acum în tine e singur e singura-mi sperare !”
                                        

Poem Istoric Dumbrava Roşie Asaltul partea a-VI-a de Vasile Alecsandri

            ASALTUL  
                  VI

Gonise vântul nopții furtunele cerești,
Lăsând acuma rândul furtunei omenești,
Și soarele-n splendoare din neguri răsărise,
Părea că vrea s-admire pe-acel ce se fălise
Că lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al său chip strălucit!
El primblă ochi de aur pe tabăra leșească
Superbă!... împregiuru-i având ca s-o-ntărească
Un lung ocol de care legate strâns cu lanțuri,
Ocol armat cu tunuri și-ncungiurat cu șanțuri.
Armata e-n picioare! Puternica armata,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată,
Ocupă după șanțuri al tabărei câmp nalt,
Stând gata să respingă românii din asalt.
Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare,
Ca trestiile dese din bălți când suflă vântul.
În aer nechezuri,comănzi răsunătoare,
Și caii-n neastâpăr frămntă-n loc pământul.
Iar Albert, mândru rege, în loc pe-o nălțime,
Privește cu-ngâmfare frumoasa lui oștime
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are lângă dânsul un grup strălucitor
De palatini, de hatmani sleiți pe caii lor,
Și steagul înainte-i cu semne suverane.
La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare
În pâlcuri și în cete pe câmp orânduite,
Și fiecare ceată de luptă pregătită
C-un tun cu șepte țevii, purtat pe roți ușoare.
Hotnogi numiți de Ștefan comandă călărașii,
Aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii.
Iar Ștefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă,
De-a țării boierime și de copii din casă
Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan,
În mână-i buzduganul domnesc care-n războaie,
Ca brațul care-l poartă, în veci nu se îndoaie,
Și pe deasupră-i steagul, amenințând furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele și luna.
Precum doi nori pe cercuri stau față-ntunecoși
Și merg unul spre altul, dând fulgeri luminoși,
Armatele dușmane, crunt-amenințătoare,
Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.
Și litfii și românii privesc în nerăbdare
Unii la rege, alții la domn, și fiecare,
Dorind, pândind semnalul războiului...  Deodată
Ștefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată,
,,Ura !...” trei pâlcuri dese de cei mai buni arcași,
Plecând, pe câmp se-nșiră în grupe de hărțași
Voinicii merg în fuga spre lagăr, înzdrați,
Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeți
Ce vâjie-n desimea scadroanelor leșești
Și prind răsad de moarte în pepturi omenești.
Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,
S-aprind, scoțând pe gură mortală detunare,
Și mulți dintre arcașii departe-naintați
Cad morți, scăldați in sânge, de glonțuri fulgerați.
Tovarășii lor grabnic atunci se întrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,
Cercând s-atragă leșii din tabără afară.
Dar leahul nu-i urmeaza, cercarea le-i zadară !
,,Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.
Nu vrea, nu îndraznește să iasă-n câmp, la gol.”
,,Vom merge noi la dânșii! românul domn răspunde,
În tabări lănțuite știm noi cum se pătrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, și tu, Coste-paharnic,
Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,
Făcându-vă cu mine partași la zi de fală.
În dușmanii Moldovei acu să-ntrați navală
Cum intră leu-n turme și paloșul în coaste!”
Pe loc semeții Coste și Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând :
,,La foc, copii!” și grabnic plecat-au alergând.
Vuiește aprig câmpul și armele răsună,
Și tunurile crunte ca tunete detună.
O grindină de glonțuri fatală,-ucigătoare,
În cetele române duc moarte-ngrozitoare ;
Dar ele, nengrozite, făr-a-nceta deloc
Pășesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Mulți le rămân în urmă, rupți, morți, căzuți pe brânci!
Ei zbor ș-ajung în număr la șanțurile-adânci.
,,Năval cu toți în lagăr, năval! oastea răcnește,
Din cer ne vede Domnul, și Ștefan ne privește !”
Și toți s-aruncă-n șanțuri, dau unii peste alții,
Cei mici, ușori, în grabă s-acață de cei nalți,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,
Cu  unghile de maluri se prind, se opintesc,
Se urcă prinși de lanțuri, de-a tunurilor buze,
Și printre mii de săbii și mii de archebuze
Ce-i taie și-i răstoarna în șanțuri, fărămați,
Ei pun picioru-n lagăr, puternicii barbați !
Zadarnic Ceremișii, dosiți pe după care
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc,
Românii, de-ai lor dușmani deprinși a-și bate joc,
Într-înșii dau izbire cu-o apringă turbare,
Îi pun sub coasa morții, în tabără-i resping,
Și, grabnic, care, tunuri în șanturi le împing,
Și fac podișuri late cu trupuri sângeroase
Ce mor în vaiet jalnic și-n chinuri dureroase.



Atunce craiul zice: ,,O ! frate Sigismund !
Zărește tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund ?”
,,Dar! Sigismund răspunde; zărește o biată turmă.                                                                                         Nici unul  însă teafăr nu-și va călca pe urmă !”
,,Nici unul viu, nici unul !” zic leșii împregiur.
Și Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur,
Se duce să avânte armata cea crăiască
Și cu românii aprigi în pept să se lovească.
 .................................................................
Ca niște mari balauri cu lungi coarne-ascuțite,
Scadroanele în zgomot de tropot sunător
Se mișcă, saltă-n copce; apoi, luându-și zbor,
Cu lancele plecate la fugă-s răpezite.
Dar Costea și cu Boldur, tovarăși de izbândă,
Ținând în frâu avântul românilor semeți,
Le strigă: ,,Stați aice! toți după cai, la pândă,
Să trageți țintă-n litfe o ploaie de săgeți !”
Descalecă arcașii, gătesc arcele lor,
Trag, strunele vibrează, sunând sbârnâietoare,
Mii de săgeți trec iute sub soare ca un nor
Și intră prin scadroane cu-o aspră vâjiire,
Ducând cu ele groază, durere și peire.
Întregi șiruri de oameni, din fugă săgetați,
Se pleacă morți pe coame, cad grabnic răsturnați.
Mulți cai zac lângă dânșii și mulți, atinși la nări,
Fug târâind cadavre cu un picior în scări.
Dar Herbor Lucasiewitz răcnește: ,,Înainte !”
Și lungile scadroane-nainte merg grămadă,
Păn' ce topor cu lance și buzdugan cu spadă
S-ating în zinghenire sub soarele ferbinte.
Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,
Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roși
Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroși,
Sărind, urlând ca feare, mușcându-se scrâșnind,
Rupând, lovind orbește, dând moarte și murind !
Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,
Clădind movili de leșuri sub zdravănul topor.
Și coasa neobosită, și harnica secure
Zburau abătând caii sub călăreții lor.
Iar ulii din Soroca, și zgripțorii din Vrancea
Cu lancea căngiuită în glotă pătrundeau,
Și răsturnau cu cangea, și străpungeau cu lancea,
Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar și lehimea cruntă făcea pârte grozave,
În cetele române trecând ca prin troian.
Bravi, nempăcați, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dâră lungă de sânge pământean.
Deodată prin oștime o veste au trecut:
,,Herbor sub buzduganul lui Boldur au căzut !”
,,Herbor e mort!” Stau leșii pătrunși, încremeniți,
Scot șoapte îngrozite, prin ranguri răzlețiți,
Perd cumpătul, perd capul, zvârl armele-n văzduh,
Dau dosul, și fug iute, goniți de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspină: ,, O! Toporski, o! veteran cărunte !
Privește, fug mișeii! fug toți, fug mic și mare !
De-acum în tine e singur e singura-mi sperare !”
                                        

Poem Istoric Dumbrava Roşie Ştefan Cel Mare partea a-V-a Vasile Alecsandri

         ȘTEFAN  CEL  MARE
                          V


 În mijlocul pădurii este-o poiană lungă
Și largă ce foiește de oameni ca un roi.
La capătu-i din dreapta ea prelungește-o strungă
Prin care ostășimea curge ca un șioi.
Ea intră în poiană și se așează-n rânduri,
Privind la o colibă de ramuri de stejar
În care-o umbră mare de om plecat sub gânduri
Stă pe genunchi, se-nchină în față c-un altar.


Deodată o lumină fantastic izbucnește
Din zece nalți mesteacăni cu fruntea-nflacarată.
Coliba se deschide, umbra se scoală, crește
Și splendid maiestoasă la oaste se arată!
Un lung fior pătrunde mulțimea-n admirare.
Toți zic: ,,E Ștefan !"
Dar! Ștefan e cel mare !
Iată-l cărunt, dar încă barbat între barbați,
Ca muntele Ceahlaul prin munții din Carpați !
El întrunește-n sine o triplă maiestate:
Acea care-o dau aunii la conștiinți curate,
Acea care răsfrânge a tronului splendoare,
Ș-acea întipărită de faima-nvingătoare.
Timpul i-au pus coronă de-argint, țara, de aur,
Și gloria măreață i-au pus cununi de laur.
Pe falnici săi umeri, cu anii, sunt clădite
Neperitoare sarcini de fapte strălicite,
Dar, ani și fapte, Ștefan nu simte-a lor povară,
Căci  dragostea moșiei, ca sfântă primavară,
În sânu-i înflorește și îl întinerește
Pentru salvarea țării, când  țara pătimește.
Erou plin de lumină, el e menit în lume
Pe seculul ce-l vede să sape al său nume
Și să răspândă raze pe seculi viitori,
Precum un soare splendid ce sparge deșii nori.
Ființă de-o natură gigantică, divină,
El e de-acei la carii istoria se-nchină,
De-acei carii prin lume, sub pașii lor, cât merg,
Las' urme urieșe ce-n veci nu se mai șterg,
A căror legendă departe mult se-ntinde
Și-nchipuirea lumei fantastic o aprinde.
Mareț, în a sa umbră un timp întreg dispare,
Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris :
Tu vei fi mare !


În mijlocul poienei el se înaintează,
Se urcă pe-o movilă și astfel cuvintează :
 ,,Români din toată țara ! Boieri, vechi căpitani,
Și voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani,
Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână,
Mi-au pus pe cap coroana și buzduganu-n mână.
Prin cel Atotputernic ce apele încheagă
Păstrat-am până astăzi corona mea întreagă
Și buzduganul teafăr, deși pe mulți dușmani
I-au doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani !
Dușmani din fundul lumei, păgâni, dușmani vecini,
Și, cine-ar putea crede!... chiar dușmani frați, creștini !
Trufași cu toți, sălbatici, lacomi, vicleni și orbi,
Care-mpregiurul țărei, precum un cârd de corbi,
Stă gata s-o sfâșie... dar n-au vrut Dumnezeu,
N-au vrut Moldova, țara vitează, n-am vrut eu !...


Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul
I-am frânt !... Maniac tatarul și Matias Corvinul
I-am frânt ! chiar pe sultanul Mehmet-Fatih l-am frânt !
Și-alți multi carii perit-au ca pulberea în vânt.
Voi îi cunoașteți bine, vitejii mei oșteni
Voi, pardoși de la Lipneț, vultani din Războieni,
Zimbri fioroși din codrii Racovii, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Bai, de la Șchei.
Apărători a crucei, voi cunoașteți bine,
Căci pentu-a lor risipă ați războit cu mine
Prin șesuri, munți și codri, pe iarnă, toamnă,vară,
Făcând din peptul vostru un zid, hotar de țară,
Roșind cu-a vostru sânge ferbinte, plin de viață,
Siretul, Prutul, Nistrul și Dunărea măreață;
Stând vecinic în picioare, în veci neodihniți,
De arma, sora voastră, în veci nedeslipiți,
Fără copii,soție, o! dragii mei vultani
Și-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani !
Ș-acum când armasarii Osmanului mărit
Aruncă largi nechezuri din mândrul răsărit,
Când Mohamed pe ceruri și-au azvârlit hamgerul
Ce, ca o semilună, cutrieră tot cerul ;
Când noi oprim cu peptul furtuna păgânească,
Ferind de-a sale valuri amvona creștinească ;
Acum, când toți creștinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca frați de cruce, să-mpartă-același soare,
Priviți!... Pe cerul negru se-ntinde-un roș de sânge,
Din departare suflă un vânt ce geme, plânge
Și spune că în zare ard sate și orașe,
Că feare fără nume ucid copii în fașe,
Că țara e-n nevoie, că mor romăni sub chinuri,
Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri !...
Și cine face această fărdelege ?
Un domn vecin, prietin, un domn creștin, un rege !
Albert craiul Lehiei !...

Albert, de cap ușor,
Făcut-au un vis mare de rege-nvingător,
Dar n-are el, sărmanul, așa de largă mână,
Să poată-n ea cuprinde o patrie română !
Nici au ajuns Moldova de râsul mișeliei
Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei !
Cât va fi-n cer o cruce ș-un Ștefan pe pământ,
Nime nu va deschide Moldovei un mormânt !
Cât vor calca dușmanii în țara de români,
Ei robi vor fi în țara, dar vecinic nu stăpâni !
Decât Moldova-n lanțuri, mai bine ștearsa fie !
Decat o viață moartă, mai bine-o moarte vie !


Români din toata țara, boieri, vechi căpitani,
Voi toți ai mei tovarăși de patruzeci de ani !
Când Albert ne menește robie, rele soarte,
Răspundeți, ce se cade lui Albert ?..."
,,Moarte, moarte !"
Strigă poiana: Moarte ! pădurea clocotește,
Ș-un soare roș în ceruri deodată se ivește.
,,Fie ! le zice Ștefan, fie cum cereți voi...
La arme ! și pe moarte! căci Domnul e cu noi !"

Poem Istoric Dumbrava Roşie Ştefan Cel Mare partea a-V-a Vasile Alecsandri

         ȘTEFAN  CEL  MARE
                          V


 În mijlocul pădurii este-o poiană lungă
Și largă ce foiește de oameni ca un roi.
La capătu-i din dreapta ea prelungește-o strungă
Prin care ostășimea curge ca un șioi.
Ea intră în poiană și se așează-n rânduri,
Privind la o colibă de ramuri de stejar
În care-o umbră mare de om plecat sub gânduri
Stă pe genunchi, se-nchină în față c-un altar.


Deodată o lumină fantastic izbucnește
Din zece nalți mesteacăni cu fruntea-nflacarată.
Coliba se deschide, umbra se scoală, crește
Și splendid maiestoasă la oaste se arată!
Un lung fior pătrunde mulțimea-n admirare.
Toți zic: ,,E Ștefan !"
Dar! Ștefan e cel mare !
Iată-l cărunt, dar încă barbat între barbați,
Ca muntele Ceahlaul prin munții din Carpați !
El întrunește-n sine o triplă maiestate:
Acea care-o dau aunii la conștiinți curate,
Acea care răsfrânge a tronului splendoare,
Ș-acea întipărită de faima-nvingătoare.
Timpul i-au pus coronă de-argint, țara, de aur,
Și gloria măreață i-au pus cununi de laur.
Pe falnici săi umeri, cu anii, sunt clădite
Neperitoare sarcini de fapte strălicite,
Dar, ani și fapte, Ștefan nu simte-a lor povară,
Căci  dragostea moșiei, ca sfântă primavară,
În sânu-i înflorește și îl întinerește
Pentru salvarea țării, când  țara pătimește.
Erou plin de lumină, el e menit în lume
Pe seculul ce-l vede să sape al său nume
Și să răspândă raze pe seculi viitori,
Precum un soare splendid ce sparge deșii nori.
Ființă de-o natură gigantică, divină,
El e de-acei la carii istoria se-nchină,
De-acei carii prin lume, sub pașii lor, cât merg,
Las' urme urieșe ce-n veci nu se mai șterg,
A căror legendă departe mult se-ntinde
Și-nchipuirea lumei fantastic o aprinde.
Mareț, în a sa umbră un timp întreg dispare,
Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris :
Tu vei fi mare !


În mijlocul poienei el se înaintează,
Se urcă pe-o movilă și astfel cuvintează :
 ,,Români din toată țara ! Boieri, vechi căpitani,
Și voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani,
Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână,
Mi-au pus pe cap coroana și buzduganu-n mână.
Prin cel Atotputernic ce apele încheagă
Păstrat-am până astăzi corona mea întreagă
Și buzduganul teafăr, deși pe mulți dușmani
I-au doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani !
Dușmani din fundul lumei, păgâni, dușmani vecini,
Și, cine-ar putea crede!... chiar dușmani frați, creștini !
Trufași cu toți, sălbatici, lacomi, vicleni și orbi,
Care-mpregiurul țărei, precum un cârd de corbi,
Stă gata s-o sfâșie... dar n-au vrut Dumnezeu,
N-au vrut Moldova, țara vitează, n-am vrut eu !...


Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul
I-am frânt !... Maniac tatarul și Matias Corvinul
I-am frânt ! chiar pe sultanul Mehmet-Fatih l-am frânt !
Și-alți multi carii perit-au ca pulberea în vânt.
Voi îi cunoașteți bine, vitejii mei oșteni
Voi, pardoși de la Lipneț, vultani din Războieni,
Zimbri fioroși din codrii Racovii, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Bai, de la Șchei.
Apărători a crucei, voi cunoașteți bine,
Căci pentu-a lor risipă ați războit cu mine
Prin șesuri, munți și codri, pe iarnă, toamnă,vară,
Făcând din peptul vostru un zid, hotar de țară,
Roșind cu-a vostru sânge ferbinte, plin de viață,
Siretul, Prutul, Nistrul și Dunărea măreață;
Stând vecinic în picioare, în veci neodihniți,
De arma, sora voastră, în veci nedeslipiți,
Fără copii,soție, o! dragii mei vultani
Și-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani !
Ș-acum când armasarii Osmanului mărit
Aruncă largi nechezuri din mândrul răsărit,
Când Mohamed pe ceruri și-au azvârlit hamgerul
Ce, ca o semilună, cutrieră tot cerul ;
Când noi oprim cu peptul furtuna păgânească,
Ferind de-a sale valuri amvona creștinească ;
Acum, când toți creștinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca frați de cruce, să-mpartă-același soare,
Priviți!... Pe cerul negru se-ntinde-un roș de sânge,
Din departare suflă un vânt ce geme, plânge
Și spune că în zare ard sate și orașe,
Că feare fără nume ucid copii în fașe,
Că țara e-n nevoie, că mor romăni sub chinuri,
Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri !...
Și cine face această fărdelege ?
Un domn vecin, prietin, un domn creștin, un rege !
Albert craiul Lehiei !...

Albert, de cap ușor,
Făcut-au un vis mare de rege-nvingător,
Dar n-are el, sărmanul, așa de largă mână,
Să poată-n ea cuprinde o patrie română !
Nici au ajuns Moldova de râsul mișeliei
Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei !
Cât va fi-n cer o cruce ș-un Ștefan pe pământ,
Nime nu va deschide Moldovei un mormânt !
Cât vor calca dușmanii în țara de români,
Ei robi vor fi în țara, dar vecinic nu stăpâni !
Decât Moldova-n lanțuri, mai bine ștearsa fie !
Decat o viață moartă, mai bine-o moarte vie !


Români din toata țara, boieri, vechi căpitani,
Voi toți ai mei tovarăși de patruzeci de ani !
Când Albert ne menește robie, rele soarte,
Răspundeți, ce se cade lui Albert ?..."
,,Moarte, moarte !"
Strigă poiana: Moarte ! pădurea clocotește,
Ș-un soare roș în ceruri deodată se ivește.
,,Fie ! le zice Ștefan, fie cum cereți voi...
La arme ! și pe moarte! căci Domnul e cu noi !"