Poezia O, Dulce Înger Blînd... de Mihai Eminescu

O, DULCE ÎNGER BLÎND...



O,dulce înger blînd,
Cu ochii uimiți de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreui al meu gînd ?
Părea că te-am uitat,
Că n-oi , mai auzi
Că-mi amintești vo zi
Din viața mea de sat !



Mai poți să-ți amintești
Cum noi îmblăm disculți
Și tu steteai s-asculți
Duioasele-mi povești ?
Spuneam cum au îmblat
Frumosul fecior de crai
În lume nouă ai
Iubita de-au aflat !



Ca si cînd te-ai mira,
Tu ochii mari făceai,
Deși mă pricepeai
C-o spun în pilda ta ;
Ș-apoi cînd te rugam
Să-mi spui de mă iubești
Prindeai ca să șoptești
Cu buzele abia !



Și-mi răspundeai cu dor :
,,Tu nu mă vei căuta,
În veci rămîn a ta
Căci drag îmi ești de mor..."
Uitași al tău cuvînt :
Nu m-ai chemat să viu
Alăturea-n sicriu,
La stînga ta-n mormînt !



Dar azi, cînd se părea
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat
Ca-n tinerețea mea ;
Suflarea ta ușor
Suflarea ta ușoară
Zburat-au răcorind
Și reîntinerind
Întîiul meu amor.



Mai tare să-mi vorbești :
- De mine ce te temi ? -
S-aud cum lin mă chemi
Acolo unde ești !
Curînd, curînd și eu
Îmi pare c-oi pleca
Pe dulce urma ta,
Iubit copilul meu !

Poezia Pierdută Pentru Mine Zîmbind Prin Lume Treci ! de Mihai Eminescu

PIERDUTĂ PENTRU MINE ZÎMBIND
              PRIN LUME TRECI !



Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci
Și eu să-mi știu osînda... să te iubesc în veci,
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,
Zîmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez -
Purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.



Fii binecuvîntată și fericită tu,
Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.
Veninu-amărăciunei și anii-mi pustiiți
În cumpănă ușori-s pe lîngă-al tău capriț ;
Și-n a mea socotință mă simt atît de mic -
Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.



Da, da... numai natura dreptate are-n veci,
Copil cu gura caldă, cu mici picioare reci,
Căci ea-n înțelepciune-i crează-astfel de chip
Pe lîngă care toate sunt pleavă și nisip.
Ironic pare-a zice : nemernici rîmători,
Visat-ați vreodată asemenea comori ?



Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mîndrie :
Turbînd de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zîmbet voioasă multor dărui,
Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui
Și risipești privirea-ți - cînd eu pentru-un cuvînt
Din gura cea dulce, m-aș duce în mormînt.



Atîta de frumoasă... și tot numai femeie ?
Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie,
Ca marmura de rece că treci pe lîngă oameni,
Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,
Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador -
O, dulce chip de înger și totuși muritor !



Da, muritor... blestemul al lumei acesteia :
Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scînteia -
Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun - arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Și eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred :
- Numai a ei făptură de înger dac-o văd -



Căci niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blînd repaos
Pe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaos
În gîndu-i sau cu fapta în rîndul altei vieții...
Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneți ?



Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Colanu-i nici o mînă, ca noi, i l-a descins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Și mîna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strîns-o nimeni, că n-a răspuns cu strîns -
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.



Dar vai, e prea frumoasă ! Putut-a sta-mprotivă
- Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă -
Acelor vorbe calde, șoptite cu durere,
Ce aerul îl umplu și inima de miere ?
Putut-a împotriva atîtor să steie
Cînd e așa frumoasă, cînd nu-i decît femeie ?



Ca toți să fiu ? Ca dînșii să fiu viclean fățarnic ?
Să cumpăr un zîmbet, un zîmbet iar zădarnic ;
Viața adoratei și gingașei copile
Să o păstrez cu umbra plăcerei unei zile
Și să iubesc ca dînșii... cînd partea cea mai bună
Din inma-mi și mintea i-a ei pe totdeauna ?



O, tu ! tu dumnezeul și viața vieții mele,
Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele ?
Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură ?
Viața-mi se nutrește din acea dulce gură,
De-un zîmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă -
Să te iubesc atîta nu e păcat, copilă ?



Pe maică-mea sărmana atîta n-am iubit-o,
Și totuși cînd pe dînsa cu țărnă-a coperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inma îmi crapă
Și aș fi vrut cu dînsa ca să mă puie-n groapă...
Cînd clopotul sunat-au, plîngea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam : unde ești, mamă ?



Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau rîu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu ;
Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămîn
În lume-atît de singur și-atîta de strein,
Și inima-mi se strînse și viața-mi sta în gît -
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plîns atît.



O, demone, viața-mi și sufletu-mi de vrei,
De ce mai stai pe gînduri, de ce nu mi le cei ?
De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i,
De ce cu ușurință, atît, atît mă chinui ?
Ajungă-ți... mă omoară mai bine... și destul.
De vorbe și de zîmbet să nu mai fiu sătul ?



A mamei amintire eu unu-n stare-am fost
Să ți-o sacrific ție și sunt atît de prost
Încît tot numai ție viața-ți mulțămesc,
În dar parcă mi-ai da-o... și parcă o primesc
Ca orbul, ca un cîne, căci vezi în stare sunt
Pe praful urmei tale cu fruntea la pămînt.



Și tu ? Îmi zîmbești mie, cum altora zîmbești,
Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești -
Și eu ? eu sunt ca alții ? Și tu vezi și în mine
Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un cîne
Ce-i dai și cu piciorul și după ce-l desmierzi ?
O, rîde-mă, o, cască în față-mi... tu mă pierzi !



Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece -
Cu viața-mi sfărîmată urîtul tău petrece ;
Și să te vezi privită cu patimă, cu jind,
Să vezi că cel mai tare se face om de rînd,
Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,
- Priveliștea aceasta te bucură-n rănunchi -



Să-l vezi că la picioare-ți se tîrîie un vierme
Și rece-ați ironie mai mult încă să-l sferme.
O, cît de bine știi tu natura ce a vrut
Cînd a făcut zăpadă și diamant din lut,
Știi ce voiește dînsa cu ochii-ți străluciți -
Ea vrea prin o zîmbire să fim nefericiți.



Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns !
Ce demon oare-n cale-ți m-a pus să pătrunz -
Și de sub fruntea ochii mai bine i-aș fi rupt
Decît să sorb din ochii-ți veninul ce l-am supt,
Decît să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit de mult !



Și totuși, totuși, scumpo... de nu te-aș fi văzut,
Au astă bogăție de-amor aș fi avut ?
Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine
Și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine ;
Urăște-mă, privește la mine cu dispreț,
Să te iubesc prin asta tu mai mult mă înveți.



Spuneți-mi cum că fața o mască e de ceară
Și mai mult o să crească iubirea mea amară !
Că-n lupanar văzut-o-ați jucînd, bătînd din palme,
Și o să-mi par-un înger, în gîndul lui cu psalme !
Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc :
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan - o iubesc !

Poezia Paralizie de Nichita Stănescu

PARALIZIE



În miez de fier și-n trup închis
aud cum se rotesc tăceri
de mîine așternut pe ieri,
de somn arhàic, fără vis.



Un cer de gură înstelat
îmi linge sufletul, domol,
din si bemol spre la bemol,
cu raze negre și scuipat.



Se ruginește bezna-n cer ;
n-am limbă, n-am, nu pot să-njur,
mi-e somnul greu și port în jur
doar fier și fier și fier și fier.



                                                                         Marți 20 Iunie 1955

Poezia Sub Carul Mare de Nichita Stănescu

SUB CARUL MARE



S-au coborît doi corbi de sus
în pletele tîlharului răpus
și-au amuțit acolo nemișcați
la fel în pene, ca doi frați.



Și-i curgă trunchiul înnapoi
amestecat cu ierburi și cu ploi
spre-afundul cald al viermilor de lut
ascuns amarnic și zbătut



S-au coborît încet doi corbi
ca văzul de înnegriți și orbi
Prea des în aripile lor, surori,
sburase cer plouat cu nori



                                                                      Duminică 22 Mai 1955 Ploiești