Poezia Revedere Mihai Eminescu

                                                    
REVEDERE


                                               
- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de cînd m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.


                                               
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupîndu-le,
Apele-astupîndu-le,
Troienind cărările
Şi gonind cîntările ;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlîndu-şi cofeile,
Mi-o cîntă femeile.



                                               
- Codrule cu rîuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tînăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.


                                              
- Ce mi-i vremea, cînd de veacuri
Stele-mi scînteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vîntu-mi bate, frunza-mi sună ;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pămînt rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămînem:
Marea şi cu rîurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Poezia Urît Și Sărăcie de Mihai Eminescu

URÎT ȘI SĂRĂCIE


Urît și sărăcie sunt acei doi tovarăși
A căror urme crude le aflu pururi iarăși
Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi...
Iubit-am poate cîntu,, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...
Zburat-au chip și cîntec - urît și sărăcie !
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit
S-arată înainte-ți o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereții, a minții vioiciune,
A inimeei bătaie, și gingașa minune
Din ochi, cînd toată viața în ei îți este scrisă,
De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă-aceea ce tu vrei s-o citească...
Cum trec, cum trec cu toate... și făr` să le oprească
Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Și ce-ți rămîne-n urmă ? vremea și sărăcie.
Da, vremea ! numai vreme să aibă să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cît, cît de puțin
Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blînd și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Avînd darul pe care natura-l poate de,
Frumusețe, minte, faimă, ajuns-ai la ceva ?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde - ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemînă,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpînă,
Sau de-un deșert atîrnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sa nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoaba scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebuie în lume nimănui ?




Virtutea e-o poveste... cînd gîndul ți-l asculți,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți :
Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adînc și greu dispreț,
Hrănind a lui viață din sute de vieți.
A nu-ți ține cuvîntul cînd nu-ți vine-ndemînă,
A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mînă,
A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,
Cînd ai mințit o dată să te mai pui să minți,
A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete și rușine -
Acesta nu e nobil... Dar toți - și-ndeosebi
O fac ușor - tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îți pui vorba și gîndul la cîntări,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulțime cu multă nepăsare...
Ei bine ! P-astă dramă și soarta ta cea mare,
Din astă cumpănire de drept și datorie,
Ce ți-a rămas la urmă ? urît și sărăcie.




Iubit-ai?...Ah !un caier de cînepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale !
Cu gura ei subțire și mîni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire :
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frîngi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmă părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ș-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi ;
Ce-a mai rămas din dulcea figură mergi de vezi :
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbîrcită ; și ochiul plin de pară
Ce-și revarsă lumina sa rece în afară
E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adîncime ;
Tu numai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decît tu... Ce ajunse a fi ? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă, din mînă-n mînă trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adîncă și curată
Care-n viață vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atît de nemărginit, de sfînt,
Cum nu mai e nimica în cer și pre pămînt,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zîmbet, de un tremur al gingașei femei,
Cînd pentru o privire dai viață, dai noroc,
Cînd lumea ți-este neagră de nu ești la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție ?
Ce vă rămîne vouă ? Urît și sărăcie !

Poezia Foaia Veştedă de Mihai Eminescu

                                                            
FOAIE VEŞTEDĂ
  (după N. Lenau)


                                                       
Vîntu-o foaie vestejită
Mi-au adus mişcînd fereastra -
Este moartea ce-mi trimite
Fără plic scrisoarea-aceasta.


                                                       
Voi păstra-o, voi întinde-o
Între foile acele,
Ce le din alte timpuri
De la mîna dragei mele.


                                                        
Cum copacu-şi uită foaia
Ce pe vînt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dînsa scrise.


                                                       
Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau de fată,
Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viaţă.


                                                        
Dulcea lor zădărnicie
Nu mă-ndur s-o pun pe foc,
Deşi-mi stau atît de triste
Că nu pot muri pe loc.


                                                        
Voi păstra întreg amarul
Şi norocul ăstor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă napoi ;


                                                        
Numai vestea blînd-a morţii,
Foaia tristă le-am adaos :
Moartea vindec-orice rană,
Dînd la patime repaos.

Poezia Scrisoarea a-V-a de Mihai Eminescu

       SCRISOAREA

                 V


Biblia ne povesteşte de Samson, cum că murea,
Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii
Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...
Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are mintescurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunătoară -
O să-ţi spui de panglice, de volane şi de mode,
Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode...
Cînd cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,
Dac-ai inimă şi minte, te gîndeşti la Dalila.
E frumoasă, se-nţelege... Ca copiii are haz,
Şi cînd rîde face încă şi gropiţe în obraz
Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele mînii şi la orice-ncheieturi.
Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită,
Încît ai ce strînge-n braţe - numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şade bine
Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.
Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice : ,,fugi încolo" , rîsul zice: ,,vino-ncoace!"
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cîntec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată .
Şi se nalţă din călcîie să-ţi ajungă pîn' la gură,
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,
Ce n-o are decît numai sufletul unei femei...
Cîtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei !
Te-ai însenina văzîndu-i rumanirea din obraji -
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr  ca un paj -
Şi adînc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ.
Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare lale,
Ai vedea în ea crăiasa lumii gîndurilor tale,
Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,
Ţi-ar părea mai mîndră decît Venus Anadyomene,
Și, în chaosul uitării, oricum orele alege,
Ea, din ce în ce mai gragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.


Ce iluzii ! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zîmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,
Și că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos ?
În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,
Tinguirea ta de moarte în cadenţele-i adună ;
În zadar în ochi avea-vei umbre mîndre din poveşti,
Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti,
Cînd în inima e vară... ; în zadar o rogi : ,, Consacră-mi
Creştetul cu-ale lui gînduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi !''









Ea nici poate să-nţeleagă că tu vrei... că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-şi,
Că o vrea...spre-a se-nţelege în sfîrşit pe sine însuşi,
Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pîn-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.
Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel
Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea sfîntă se junghiau odinioară
Virginile ce stătură scuptorilor de modele,
Cînd tăiau în marmor chipul unei zăne după ele.



S-ar pricepe pe el însuşi acel demon... s-ar renaşte,
Mistuit de focul propiu, el atunci s-ar recunoaşte
Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frînge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu ;
Ar atrage-n visu-i mîndru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi
Şi-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i lumii cei antice
Şi cu patimă adîncă ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mîntuirea s-o implore ;
Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci,
Dezgheţînd cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atît amor,
Cînd, căzînd-i în genuche, i-ar vorbi tînguitor,
Fericirea înecîndu-l, el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.
Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,
C-aruncîndu-se în valuri şi cerînd să te-nţeleagă
Ar împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoşi ?



Cu zîmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pămînt.
O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei -
Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
C-o-nconjoară, toţi zicînd că o iubesc - cît de naivă -
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.
Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel,
Lăsînd val de mirodenii şi de vorbe după el,
O,chioreşte cu lornionul, butonat cu o garoafă,
Operă croitorească şi în spirit şi în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc
Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc...
Şi cînd dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrîn şi-un fante,
Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala...
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte,
Pe cînd craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte,
Ochiul îngheţat i-l umple gînduri negre de amor
Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Și-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos...


A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Aşadar, cînd plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece...
                                     Ia întreab-o bunăoară,
Ş-o să-ţi spui de panglice, de volane şi de mode,
Pe cînd inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode...
Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila -
De ai inmă şi minte - feri în lături, e Dalila !