Poezia Rînduiala de Tudor Arghezi

RÎNDUIALA


Din  vremile bătrîne, cinstit, copilăros.
Poporul, blînd, primise pămîntul drept prinos.
Bogata moștenire l-a așteptat, muncită,
Să-i dea rodire nouă,-nsutită și-nmiită,
Și avuția zestrei spori îmbelșugată.
Dar iată că mîncăii șireți se și arată.
O ceată lenevită-n carîtă și caleașcă
Și strînsă cu limbuții de seama lor în gașcă
Au adunat mulțimea cu vorba lor frumoasă
Și-au colindat tărîmul întreg, din casă-n casă.
Purtau giubea cu blană, găitane și chenar
Și galbene mătănii, în mîini, de chilimbar,
Că neavînd de lucru și mătăsoși la piele,
Își învîrteau șiragul și numărau mărgele.
- Noi sîntem da la Curte și înțelepți de casă,
Și voi sînteți poporul și gloata numeroasă.
Voi sînteți mulți, și carnea vă e bătătorită,
Noi sîntem ce se cheamă, la carte, o elită.
Deși n-am pus spinarea și ceafa la povară,
Nici sarcina ce-o ducem nu este mai ușoară.
Și boul cară greul pămîntului, dar cum
Joian nu s-ar abate, nedus de om, din drum ?
Cu hăis a ține stînga, și dreapta lui cu cea.
El merge cum poftește stăpînul, vrea-nu-vrea.
Vedeți, se potrivește cumva despre puteri
De a mîna cireada de boi să fim boieri.
Ce uriașă vită
Și-atunci cînd e scopită !
Dar namila cu coarne, tot rumegînd în pace,
Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace.
Că-ntr-astfel o schimbare-n deprinderea tăierii
Ar face boierul, și boii-ar fi boierii.
De-i vacă, cine trece o mulge de o vadră.
Ea rabdă, credincioasă la datină și vatră.
De-i bou îi vîri spinarea în jug, și boul trege,
Preamulțumit și gata aproape să se roage.
Doar taurul sfărîmă și stînca ; de vițel
Am luat măsuri să-l facem bleg, dulce și mișel.
Grămada asta mare, cuminte, ca să fie
Purtată după voie, e ca o jucărie.
Că un crîmpei de minte cîrmește o cireadă,
Cireada n-are vreme de gîndul ei. Dovadă :
Mai multe mii de vite
Ascultă umilite
Și nu se întărîtă
De un geambaș cu bîtă.
Voi să munciți cu brațul, noi ne muncim cu mintea,
Și fie cît dovleacul, cît mazărea sau lintea
De mică, mintea duce popoarele nainte
Sau îndărăt. Atîrnă. E minte și e minte.
Le duce cu porunca și voia ei de sus.
De-acolo unde capul, de peste om, e pus.
Noi sîntem mintea, capul, gîndirea, prin urmare,
Și voi preaprețioase, dar totuș mădulare.
Munciți, și fără grijă. Vi-s muncile cam grele,
Dar noi vă stăm alături, lungiți pe canapele.
Avem ori nu dreptate ? Răspundeți la-ntrebare.

Și-a cam codit răspunsul mulțimea, cît se pare.

Poezia Rînduiala de Tudor Arghezi

RÎNDUIALA


Din  vremile bătrîne, cinstit, copilăros.
Poporul, blînd, primise pămîntul drept prinos.
Bogata moștenire l-a așteptat, muncită,
Să-i dea rodire nouă,-nsutită și-nmiită,
Și avuția zestrei spori îmbelșugată.
Dar iată că mîncăii șireți se și arată.
O ceată lenevită-n carîtă și caleașcă
Și strînsă cu limbuții de seama lor în gașcă
Au adunat mulțimea cu vorba lor frumoasă
Și-au colindat tărîmul întreg, din casă-n casă.
Purtau giubea cu blană, găitane și chenar
Și galbene mătănii, în mîini, de chilimbar,
Că neavînd de lucru și mătăsoși la piele,
Își învîrteau șiragul și numărau mărgele.
- Noi sîntem da la Curte și înțelepți de casă,
Și voi sînteți poporul și gloata numeroasă.
Voi sînteți mulți, și carnea vă e bătătorită,
Noi sîntem ce se cheamă, la carte, o elită.
Deși n-am pus spinarea și ceafa la povară,
Nici sarcina ce-o ducem nu este mai ușoară.
Și boul cară greul pămîntului, dar cum
Joian nu s-ar abate, nedus de om, din drum ?
Cu hăis a ține stînga, și dreapta lui cu cea.
El merge cum poftește stăpînul, vrea-nu-vrea.
Vedeți, se potrivește cumva despre puteri
De a mîna cireada de boi să fim boieri.
Ce uriașă vită
Și-atunci cînd e scopită !
Dar namila cu coarne, tot rumegînd în pace,
Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace.
Că-ntr-astfel o schimbare-n deprinderea tăierii
Ar face boierul, și boii-ar fi boierii.
De-i vacă, cine trece o mulge de o vadră.
Ea rabdă, credincioasă la datină și vatră.
De-i bou îi vîri spinarea în jug, și boul trege,
Preamulțumit și gata aproape să se roage.
Doar taurul sfărîmă și stînca ; de vițel
Am luat măsuri să-l facem bleg, dulce și mișel.
Grămada asta mare, cuminte, ca să fie
Purtată după voie, e ca o jucărie.
Că un crîmpei de minte cîrmește o cireadă,
Cireada n-are vreme de gîndul ei. Dovadă :
Mai multe mii de vite
Ascultă umilite
Și nu se întărîtă
De un geambaș cu bîtă.
Voi să munciți cu brațul, noi ne muncim cu mintea,
Și fie cît dovleacul, cît mazărea sau lintea
De mică, mintea duce popoarele nainte
Sau îndărăt. Atîrnă. E minte și e minte.
Le duce cu porunca și voia ei de sus.
De-acolo unde capul, de peste om, e pus.
Noi sîntem mintea, capul, gîndirea, prin urmare,
Și voi preaprețioase, dar totuș mădulare.
Munciți, și fără grijă. Vi-s muncile cam grele,
Dar noi vă stăm alături, lungiți pe canapele.
Avem ori nu dreptate ? Răspundeți la-ntrebare.

Și-a cam codit răspunsul mulțimea, cît se pare.

Poezia Albatrosul Ucis de Nicolae Labiș

ALBATROSUL UCIS



Cînd dintre pomi spre mare se răsucise vîntul
Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea
L-a scos un val afară cu grijă așezîndu-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.




La marginea vieții clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de țeapăn, trufaș însă răpus.
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gîntul galeș îndoit în sus.





Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cîntă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.




De valuri aruncate pe țărmul sec și tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare
Aripa lui cu mîl întunecat.





Deasupra țipă-n aer dansînd în salturi bruște,
Sfidînd nemărginirea un tînăr pescăruș.
Războinicul furtunii zvîrlit între moluște
Răsfrînge-n ochiu-i stins un nou urcuș.





Cînd se-ntețește briza aripa-i se-nfioară
Și, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

Poezia Albatrosul Ucis de Nicolae Labiș

ALBATROSUL UCIS



Cînd dintre pomi spre mare se răsucise vîntul
Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea
L-a scos un val afară cu grijă așezîndu-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.




La marginea vieții clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de țeapăn, trufaș însă răpus.
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gîntul galeș îndoit în sus.





Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cîntă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.




De valuri aruncate pe țărmul sec și tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare
Aripa lui cu mîl întunecat.





Deasupra țipă-n aer dansînd în salturi bruște,
Sfidînd nemărginirea un tînăr pescăruș.
Războinicul furtunii zvîrlit între moluște
Răsfrînge-n ochiu-i stins un nou urcuș.





Cînd se-ntețește briza aripa-i se-nfioară
Și, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.