Poezia Alesul de Ion Pillat

ALESUL




Mi-am dezlegat sandala ca o frunză
Ce cade moartă la piciorul meu,
Mi-am limpezit făptura să n-ascunză
Nimic din ce nu duce pîn' la zeu.




Pe țărmul mării mă înalț : o urnă
În care doar lumină am turnat.
Nu plîng, nu chem tot ce-am lăsat în urmă.
Stau singur, pentru jertfă împăcat.




Din pietre albe i-am durat altarul,
Din lemne scumpe flăcări i-am ivit -
Și cerul-nalt cum îmi primește darul,
Urc rugul împlinirii, fericit.

Poezia Insula 1 de Ion Pillat

INSULA



Insula mica era
Albă de anemone.
Amurgul cu aur podea
Plaja pustie.



Pas omenesc pînă-atunci
Pacea n-o turburase -
Ecoul vrăjise din stînci
Murmurul vremii.




Tumba delfinul venea
Cu amurgul pe ape,
Marea tăcută purta
Aripe albe.




Zeii goniți ca pe-un roi
Strălucitor îi primise
Seara cu umerii goi
Ai Afroditei.




Zeii uitați ca un fum
Prins de marmura clară...
Umbre prin umbra de-acum
Stăpînitoare.




Prora noastră lovi
Lung țărmul minunii.
Pasăre albă pieri
În nemurire.

Poezia Sirena de Ion Pillat

SIRENA



Pescare, stai, nu-ți arunca năvodul,
Mai lasă-mă talazului de-azur !
Nu-mi strînge în rețele brațul pur
Și sînului meu nou nu-i strivi rodul.




De-mi scînteiază-n ape solzi solari,
Nu-s pește, și în razele difuze
Nu-i legănare moale de meduze,
Ci adumbrit se-ncheagă în cleștar




Profilul frumuseții fără moarte.
Ascultă-mi tinerețea din străvechi -
Deschide-ți asurzitele urechi
Și ochii plini de amăgeli deșarte.




Pescare fără suflet, ce făcuși !
M-ai prins. Răstorni în barcă prada rară.
Scoici sidefii, subțire algi, amară
Și irizantă spumă sînt acuși...

Poezia Moartea Păstorului de Ion Pillat

MOARTEA PĂSTORULUI




Prin ramuri vîntul și în zare marea
Rotundă și albastră și brăzdată
De prora insulelor violete
Bătute-n cearcăne de-argint, cu golfuri
Ferite de furtună unde singuri
Delfinii vin jucîndu-se. Deasupra,
Cer limpede ca apele de munte
Ce prin poiană trec săltînd la vale
Cu pas ușor de calcă părcă zeii
Pe lume iar. De sus cad liniștiți. Vulturi,
Rotind cununi, se-nalță și coboară.
Mioarele s-au grămădit la umbra
Tulpinilor. Sub bolți de aur veșted,
Cu botul pe spinarea celeilante,
Se-ndeasă toate la movila unde
Sub frunza toamnei stă întins păstorul
Lor tînăr doborît de mîini viclene.
Înfipt alături îi veghează pacea
Doar fluierul de soc. Și ziua fuge.
Și vîntul bate. Lung din fluier plînge
Făptură nevăzută. Rar răspunde
Din fund pierdut de sihlă jalea frunzei.
Și vîntul bate... Behăie mioara...
Răsună fluierul din alte timpuri.
Deodată ramuri se desfac, și fața,
Străină nouă, faunul și-arată :
O față mai bătrînă decît coaja
Pămîntului, mai tristă decît toamna
Pămîntului... Surd bate vîntul. Spune
Tot mai departe gura de lumină
A înserării ; piere și se lasă
Pe marea violetă și rotundă
Cu insule de umbră unde zeii
Au dus cu ei păstorul să le cînte.