MURAD GAZI SULTANUL ȘI BECRI MUSTAFA
Dedicat D-lui A. Papadopulo Callimah
1639
Alaiul Lui Murad
1.
E soare splendid, zgomot de vie sărbătoare,
Murad sau Amurad IV s-a suit pe tron la anul Hegirei
1032, care corespunde cu anul de la Cristos 1622. Acest sultan
a fost bizar, crunt și dedat la patima beției. El avea plecare a
face lucruri nepotrivite cu demnitatea tronului și adeseori îl apuca
furia de a vărsa sînge. Atunci ieșea noaptea din sarai, cu sabia
goală, alerga ca un nebun pe strade și ucidea pe cine întîlnea.
Alte dăți îi plăcea să tragă cu arcul în oamenii care treceau
pe sub ferestrele saraiului, încît numărul victemelor cruzimei
lui s-a suit la fabuloasa cifră de 14000. Fanatic, la începutul
domniei sale, Murad pedeapsa cu moartea pe oricine bea vin
sau cafe, pe oricine fuma opium sau chiar tutun. El ordonase,
prin urmare, închiderea tuturor cafenelelor din Constantinopoli
și din toate celelalte orașe ale imperiului, însă după ce Becri
Mustafa îl făcu să guste și să aprecieze vinul, sultanul, deve-
nind cel mai de frunte bețiv, învoi tuturor mohametanilor a
vinde și a bea spirtoase, în contra prescripțiilor Coranului.
Cu toate aceste viciuri monstruoase, Murad poseda frumoase
cualități de spirit și corporale. El era cel mai bun călăreț și
arcașul cel mai meșter de pe timpul lui. Nime nu știa ca dînsul
să zvîrle djeridul și să atingă țelul la mare distanță ; nime nu
putea să alerge răpide ca el ; chiar calul mai sprinten îl
întrecea cu greu la fugă.
E Bairamul vesel, Stambulul e-n picioare,
Dar ce lucește colo pe stradele adînci ?
Allah ! Allah ! deodată Stambulul cade-n brînci...
În laturi toți, în umbră, cu fața la pămînt !
Nici un ghiaur pe strade, nici un suspin în vînt,
Osmani, iată alaiul sultanului Murad !
Murad, lacul de miere și marea fără vad
De glorie, știință, putere, străluciri,
Stîlp falnic și coroană întregii omeniri,
Pogorîtor ferice din sînul lui Iafet,
Și care, fiind umbra cerescului Profet,
Nu are, nici nu poate avea seamăn pe lume.
Deci calea-i, spada-i, fața-i și gloriosu-i nume
Sub rouă parfumată de flori de iasomie
De-acuma și pînă-n fundul Hairetului să-i fie !
El vine ca păstorul încunjurat de turmă,
Avînd pe lîngă dîndul pe bostangii, și-n urmă,
Frumoși, ținuți în frîie, opt harmasari de fală,
Podoabe nestimate de pompă-orientală,
Purtînd smaralzi în frunte cît oul de condor,
Scoțînd din pept fanfare de glas nechezitor.
Murad îi prețuiește cît țara de Misir
Ș-ar vrea din fiecare să facă un vizir,
Găsind că în mîndrie pe oameni știu să-ntreacă...
Ei nu cobor nici ochii și nici genunchii pleacă !
Cum dar li se cuvine, au pas mai înainte,
Și decît beilerbeii, apăsători de ginte,
Și decît capudanii și decît seraskerii
Ce duc în foc spahiii, topciii, enghicerii,
Și care-n timpi de lupte c-un semn, dintr-un cuvînt,
Întind aripa morții pe mare și pămînt ;
Tigri ce-ar rupe-n gheare tot neamul creștinesc
Dac-ar putea răzbate prin peptul românesc !
Acestii, pe cai ageri, măreț vin împreună,
Avînd tabulhanele, alem cu semilună,
Și tuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cal,
Insemne de mărire și fast oriental.
Iar prin alaiul falnic, torent de bei, de pași,
Și de imani fanatici și de kizlari pizmași
Călări pe cai de frunte ce saltă-n loc și trapă
La glas se seizi negri ce-i netezesc pe sapă,
În lijlocul acelei feerice splendoare
De haine aurite, de arme lucitoare,
Hangere-n petre scumpe, baltage, iatagane,
Sangiacuri, șușanele, ienicerești cazane
( Tot ce-i setos de sînge și vesel de paradă ),
Apar în maiestate deasupra de grămadă
Vizirul și muftiul, topuzul și Coranul
Coloane care sprijin întreg Aliotmanul.
Sultanul cu surgiul lui Soliman în frunte,
Ce arde ca panașul de flăcări pe un munte,
Întunecă vederea precum un soare viu
Plutind în strălucire pe-un fluviu argintiu.
În umbra lui se mișcă alaiul în desime,
Alai ce se termină în crîncenă oștime,
Și Bosforul răsună de-o lungă detunare !...
Dar unde oare merge Murad cu oastea-i mare ?
Se duce el să stingă pe leși, sau merge-acum
Pe Abaza hainul să-l ardă-n Eezirum ?
De pe copacul lumei vrei roada s-o culeagă ?
Vrea sub călcai să plece pe omenirea-ntreagă ?
Murad Gazi sultanul se duce-n OK-maidan
Să-nvingă-n arcășie pe Ild-Tozcoparan,
De nu, să-l împăneze cu o săgeată-n pept,
Căci ochiul lui e ținteș și cugetu-i e drept !
Deci toți otmanii-n cale-i, pătrunși de-un lung fior,
Simțesc un zbor de fulger trecînd pe capul lor
Și toți se dau în laturi de razele-i de foc,
L-a lui deșertăciune lăsînd deșertul loc !
2.
BECRI MUSTAFA
Un singur, numai unul din gloata umilită
Rămîne-n nepăsare pe strada pustiită,
Culcat în țărna caldă, gonind cu-a lui privire
În spațiul de lumină un vis de aiurire.
El pare că n-aude nici zgomot de alai,
Nici vede gloriosul Luceafăr din sarai,
Nici vrea de el să știe !...
Fatală cutezare !...
El cîntă ș-apoi rîde și zice-n gura mare :
,,Murad Gazi e sprinten ca șoimul bogdănesc !
Piciorul lui întrece fugarul arăpesc !
Murad Gazi e meșter !... sub mîna lui ușoară
Djeridul pere-n aer și capu-n aer zboară !
Murad Gazi-i puternic ! El a-necat Bagdadul
În sînge, și pretinde c-a inundat chiar iadul
Cu trei sute de sute de suflete persane,
Gonite-n ceea lume prin săbii corasane !
Murad Gazi nu-ncape în vastul orizon,
Dar e legat de sceptru-i și pironit de tron,
Dar sceptru-i în omoruri ca secerea se-ndoaie,
Dar mîna lui turbată în sînge-ades se moaie,
Dar tronu-i nalt aruncă o umbră neagră, lungă,
În care noaptea oarbă cu crima se alungă !
Murad Gazi-i Șeitanul ce rîde de Allah !...
Se-ntunecă pe frunte-i cumplitul padișah,
Pătruns cu oțerire de asprele cuvinte.
El strigă : ,,Care-i, cine-i, acest lipsit de minte ?”
Un glas de mii de glasuri răspunde : ,,E hagiul
E Mustafa poetul, e Mustafa deliul !„
,,Minciuni !... replică omul, sculîndu-se cu-ncetul,
Minciuni ! Eu sînt sultanul ! mai mult, eu sînt profetul !
Mai mult și mai mult încă, sînt Becri Mustafa !”
,,Bețiv fără de lege !” răcnește-un ulema.
,,Bețiv în legea noastră ! bețiv ?... strigă sultanul.
Au îndrăznit cu vinul să spurce Elcuranul ?...”
Și calul își răpede, hangerul iute-și scoate.
Dar Mustafa, zîmbindu-i, se razemă pe coate,
Privește drept în ochii sultanului și zice :
,,Murad ! din noi doi, spune, care-i mai beat aice ?
Eu, ce plutesc în pace pe-un lac de veselie,
Sau tu, ce ferbi în clocot de aprigă mănie ?”
Apoi, drept în picioare și cu sultanul față :
,,În astă lume largă, în astă scurtă viață,
Tu, fiu a lui Mohamed, fanatic și hain,
Decît ai vărsa sînge, mai bine ai bea vin,
Căci mult e mult mai crudă beția de omor
Ce face dintr-un Cain un frate-ucigător
Decît acea beție ce rîde și răsare
Din cupa dismierdată de-a buzei sărutare.
Crunt băutor de apă !... tot sîngele vărsat
Gîlgîie și se-ngheagă în peptu-ți însetat,
Scoțînd blăstemuri aspre în contra urii tale
Ce sufletu-ți împinge la muncile-nfernale ;
Iar vinul, dulce oaspe și vesel cîntător,
Deșteaptă-n inimi viață, junie, blînd amor
Și ne promite raiul pe lumea viitoare,
Iluminat fierbinte de al beției soare,
Frumosul rai în care voioasa Auroră
Ca vinul tînăr încă rozatic se coloră,
Și cînd apune ziua, cerescul ei senin
Refletă cu splendoare al vinului rubin...
Suit în culmea lumei ți orb în gîndul tău,
Te crezi aproape de însuși Dumnezeu
Și nu vezi tu, sărmane, că fruntea-ți e vecină
De trăsnete, de nouri, de palma cea divină ?
Tu porți în ochii-ți noaptea și-n sîn un negru șerpe,
Și inima-ți e stearpă și gîndurile sterpe,
Iar eu, cel făr' de lege, mă-nchin la cupa plină
Și port lumina-n ochii-mi și-n inima lumină !...
Acum treci înainte pe șargul tău calare,
Murad, nu ești de mine !... Destul lumea-i de mare
Pentr-un bețiv cu minte ș-un padișah nebun !...”
Au zis... Neferi aprigi pe săbii mîna pun,
Scrîșnind din dinți. El însă, în pace, neuimit,
Se culcă iar la locu-i ș-adoarme liniștit...
Allah ! Ce-are să fie ?...
Sultanul deodată
Face un semn și trece cu mintea frămîntată !
3.
NOAPTEA BAIRAMULUI
E noapte-ncîntătoare ! Pe-a cerului cîmpie,
Grădină pudruită de-o pulbere-argintie,
Încet și lin pășește a stelelor regină,
Cu-o dulce-atrăgătoare zîmbire de lumină.
Ea poartă împrejuru-i un văl de nori prin care
Din cînd în cînd răzbate și ca prin vis apare
Poetica frumseță a chipu-i virginal,
Ca splendidă sultană din rai oriental.
Întregul cer, comoară de cuiburi lucitoare,
Feeric locuite cu zîne iubitoare,
Privește din nălțime, tăcut, admirator,
Minunea lumei noastre, fantasticul Bosfor.
În Asia ș-Europa, pe verzile lor maluri,
Ard mii și mii de lampe, vărsînd văpăi în valuri,
Și prin a nopții umbră scoțînd fantasme sute
De arbori și de turnuri abie întrevăzute.
Orice zidiri pe Bosfor, sarai, cernea, giamie,
S-acopăr cu ghirlande de flacără-albăstruie,
Și flota ce răsună de salve tunătoare
Plutește sub catarguri de foc scînteitoare,
Și sus, pe minarele, lucesc rotunde salbe...
Se par căzînd din ceruri cununi de stele albe.
Pe Bosfor lungi caice de-o formă sprintioară
Se-ntrec cu elcovanii ce-n fața apei zboară,
Iar altele, mai multe, cu-o leneșă mișcare,
Sub ziduri de haremuri plutind în legănare,
Prin sunet de tambură și glasuri de manele,
Cadînele frumoase le cheamă la zăbrele.
Cîți ochi aprinși de doruri sclipesc în Kullelli,
În Scutari, Galata, Bey-koz și Kandilli !
Și cîte inimi june de gingașe vergine
Se bat în sînuri albe, se umflă de suspine !
Regine-ale-omenirei ! comori de fericire,
Căzute în robie, lăsate-n părăsire !
Ah ! cine se gîndește la ele cînd Islamul
Serbărei musulmane deschide Bairamul
Și cînd Murad Gaziul permite veselie
Să urle aruncată în brațele orgiei ?
Răsun îmbele maluri de cîntice voioase
În strade,-n cafenele, în pieți mult zgomotoase,
Ș-acum Stambulul rîde, și bea, și clocotește
De-un chef ce pînă-n ziuă crescînd se prelungește ;
Dar cheful cel mai mare îl gustă pe sofa
Doi gemeni de beție, Murad și Mustafa.
Sub bolta cizelată cu fine arabescuri
A unui chiosc de vară văpsit cu dalbe frescuri,
Ce vesel își deschide fereștile pe mare,
Lăsînd sș-l răcorească bosforica suflare ;
În dulcea atmosferă de plante aromate
Ce ard în cățulete prin colțuri aninate,
Unind cu-a narghilelei narcotice parfumuri,
Esența-mbătatoare ascunsă-n a lor fumuri ;
Pe splendide covoare, molatice, persane,
Pe perne de matasă cusute de sultane,
Șed față-n față, singuri, sultan Murad Gaziul,
Sultanul preaputernic, și Mustafa Becriul.
Alăturea cu dînșii pe jos sînt așezate
Tablale mari de aur cu fructe încărcate
Și cupe-n petre scumpe, și largi cristaluri pline
De vinuri și de vutce topaza și rubine.
Stăpînul și cu robul, pe coate răzemați,
Sub valuri de lumină sînt vesel inundați
Prin patru globuri albe ce-n boltă-s arzătoare
Ca patru mari fragmente căzute chiar din soare.
Sultanul rîde-n hohot ; la rîsul lui ce zbiară
Răspund din sînul nopții un urlet lung de fiară
Și răcnete de oameni ce strigă : ,,Evallah !
Ani mulți se veselească sublimul padișah !”
Căci sub ferești, în curte, doi tigri din Atlas
Răspînd înfiorare cu aprigul lor glas,
Și dincolo de curte, pe valuri leganate,
Se-ndeasă o mulțime de barce adunate.
S-ar crede că poporul din umbră-acum asistă
Să afle cît de mare deosebire-există
Într-un sultan ce rîde ș-un tigru cu rînjire,
Cînd om și fiară-n inimi n-au nici o osebire.
4.
BEȚIA
,,Știi tu, Becri, - întreabă sultanul - știi tu bine
Ce gînd mă face-a rîde privind acum la tine ?
Mă mir prin ce minune au te-am lăsat cu viașă
Cînd tu în a mea cale m-ai insultat în față ?
Cum sabia-mi tăioasă, cu capul tău vecină,
Nu l-au făcut să salte zburînd din rădăcină ?”
Becri răspunde : ,,Cerul ți-au alinat mănia
Ca să cunoști prin mine norocul și beția,
Să afli c-adevărul, rătăcitor pe lume,
Plutește-n ochii noștri pe-a vinului dulci spume.
Ș-acum așa de tare îți place beutura,
Cît vinul tot din lume de-abia ți-ar umplea gura,
Și-n vastul tău imperiu cuprins de admirare
Nu-i astăzi ca sultanul bețiv așa de mare !”
,,Să bem dat cît ne cere dorința nempăcată”,
Replică padișahul, și gura-i însetată
Deșartă-o cupă largă de vin ferbintător.
Apoi cu drag privind-o, suspină : ,,Scump izvor
De visuri aurite și de mult încîntătoare !
O, vin, comoară dulce ! o ! sînge stors din soare !
Ce oarbă minte-avut-am cînd te-am desprețuit
Și de-ale tale daruri plăcute m-am lipsit !
Lumină contopită în rodul de la vie,
Tu, prin a ta putere, tu, prin a ta magie,
Mă porți ușor, ferice, în lumi necunoscute
De tinere iluzii, de visuri necrezute.
Ah ! iată raiul vesel în ochii-mi se deschide !
Văd gingașa hurie ce tainic îmi surîde,
Văd rîuri lungi de aur cu punți de curcubei,
Văd îngeri fără aripi călcînd ușor pe ei,
Văd însuși pe Profetul cetind Coranul său,
Văd tronul de lumină, văd chiar pe Dumnezeu,
Allah !...”
,,Eiuvallah ! adaoge Becri.
Vezi multe !... dar mai multe tu ai descoperi
De n-ai fi prin beție orbit atît de bine
Cît nu mai vezi tablaua cu vinuri lîngă tine !
Privește-aceste cupe lasate în uitare...
Din toată cupa plină se-nalță o mustrare.
Să bem, Murad, în grabă să le golim pe toate...
Bețivul cu mustrarea a se-mpaca nu poate !”
,,Să bem ! strigă sultanul cu glasul răgușit,
Cu fruntea în sudoare, cu peptul dezvălit.
Să bem pînă la moarte !... căci moartea chiar de gheață
Prin farmecul beției devine-o nouă viață.”
El zice și apucă trei cupe aurite,
În gură-i le deșartă și lacom le înghite ;
Iar mintea lui furată pe-aripa veseliei
Începe a se-ntoarce prin cercul nebuniei,
Și inima-i se bate mai răpide în pept.
Deodată el se scoală iute-n picioare drept
Și strigă : ,,Cine spune, cine-ndrăznește-a zice
Că-n lumea-mpărărească e altul mai ferice,
Mai mare, mai puternic, mai falnic decît eu ?
Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu ?...
O ! de-aș ținea pămîntul întreg în astă mînă,
Tot nu mi-ar părea plină !... ș-ambiția stăpînă
Pe sufletu-mi ce arde ca un vulcan în foc
Mi-arată-acum în mînă deșerturi mari de loc,
Deșerturi nesățioase în care-ar încăpea
Totimea siderală cu lumile din ea !...
Săriți, otmani !... la luptă !... luați în mîni hangerul,
Să facem robi pămîntul, și soarele, și cerul !...
Săriți ! cu mine față să tremure Allah !...
Eu sînt de-acu-nainte cerescul padișah !”
Murad în exaltare, nebun, spaimîntator,
Cu sabia golită aleargă pe covor,
Călcînd, fără să știe, pe cupele de aur,
Scoâînd din pept un raget grozav și lung de taur,
La care sub fereastră răspund tigrii sărind...
Iar Mustafa Becriul, la cupe trist privind,
Cu glasul plin de lacrimi, oftează : ,,Ce orbire !
Visînd măriri deșerte, tu calci pe fericire,
Murad !... o picătură refletă-n sînul ei
Tot cerul plin de stele pe care tu îl vrei.
Decît s-alungi zadarul, de-ai vrea a m-asculta,
Ai soarbe picătura, și lumea-ar fi a ta !”
Sultanul se oprește și cade amețit
Pe un divan de perne ; apoi cu glas uimit
Rostește : ,,Ai dreptate, Becri, om înțelept !
Dă-mi cea mai largă cupă... mă arde setea-n pept !”
El bea, închide ochii și zice ca prin vis :
,,Din toate-a lumei bunuri femeia-i paradis !
Coroană de coroane ale dumnezeirei
Depusă cu iubire pe fruntea omenirei !
Femeie ! adorare și soare-a tinereții !
Tu, lună mîngăioasă în noaptea bătrîneții !
Podoaba lumei, farmec iubit, învingător,
Ce dai chiar nemurirea la omul muritor !
Femeie ! ah !...”
,,Femeia, ca rodul de la vie, -
Adaoge Becriul glumind cu veselie -
E strugur dalb pe care amorul îndulcește,
Da-i acră aguridă cînd ea nu te iubește !”
Sultanul de pe perne se scoală în estaz,
Slab, șovăind, nemernic și galbîn pe obraz.
El face două pasuri, de Mustafa s-oprește,
Simțind că tot saraiul în juru-i se-nvîrtește,
Și zice : ,,Frate... frate... presimt că am să mor...”
Becri, zîmbind, răspunde : ,,Nemernic băutor !
Ah ! văd că n-am cu cine să lupt eu la beție...
Mai bine-o bute largă decît o-mpărăție !”
,,Eu... eu... nu pot cu tine ?... mai dă-mi o cupă... adă...
Sau te arunc la tigri... la tigri... ca o pradă.”
Becri iar umple cupa, sultanul o bea iară.
,,A ! prin a mele vine s-aprinde-o vie pară...
De o putere nouă mă simt întinerit...
Becri... scumpul meu frate, o ! frate prea iubit,
Îți dau tot ție, tronul, și flotă, și armată...
Eu nu-mi păstrez pe lume decît numai o fată...
O fată, o minune, un scump mărgăritar,
Adusă-n astă noapte de negrul meu Kizlar...
Cum ?... vrei s-o vezi tu ?... fie !... dar n-a fi vina mea
De ți s-or arde ochii cînd îi privi la ea...!”
Un semn, și deodată se trage o cortină.
5.
FERINGHIS
În cadrul, plin cu raze, de-o ușă sarazină
Apare o ființă din raiul de iubire,
Pe frunte-acoperită cu-o feregea subțire.
Minune ideală ! sub vălu-i de matasă,
Ca o grădină-n floare cînd negura se lasă,
Ea-ncîntă ochii, mintea prin forme de plăcere
Cu drag întrevăzute de-a inimii vedere.
Copila cu sfială rămîne-nmărmurită,
Cu mîna-i tremurîndă de sînul ei lipită,
Și de-un fior de gheață deodată se pătrunde
Și cată ca să fugă și ochii își ascunde.
Sultnul însă, prada frumuseții ce-ntrevede,
Uimit, aprins de pofte brutale, se răpede
Ca uliul ce s-aruncă din zbor pe-o păsărică,
O prinde-n a lui brațe și vălul îi ridică,
Zicînd : ,,Ah ! iată raiul de Mohamed promis !”
Becri o vede !... palid el strigă : ,,Feringhis !
Copila mea aice !... ” La glasul lui de tată,
Rușinea, indignarea cuprind pe juna fată.
Ea luptă cu putere și brațu-i fecioresc
Respinge pe sultanul sub ochiul părintesc.
,,A ! șerpe, tu pe mine, al lumii împărat,
Cînd vreu cu-a mea favoare să mă cobor la tine,
Tu, tu ai îndrăzneala să mă respingi pe mine ?
La tigri !...” și-ntr-o clipă, luînd-o pe copilă,
Afară, jos în curte, o azvîrle fără milă.
Un vaiet se ridică ! Becri în desperare
Se pleacă pe fereastră... și vede cu-nfiorare
Cum tigrii, beați de sînge, rupeau în lăcomie
Bucăți de carne albă din fata încă vie !
Și inima-i se frînge, căci sub grozavu-i chin
Copila lui îl cheamă prin ultimu-i suspin !
Atunce vînăt, crîncen, cu moartea-n pept, sărmanul,
Întoarce-a sa privire și vede pe sultanul
Ca un cadravu sarbed întins jos pe covor.
El cată lung la dînsul cu gînd răzbunător
Și zice : ..Faptul zilei în lume-acum apare.
Rușine-i să te vadă pe tine, sultan mare,
Căzut fără putere, învins de-un pic de vin.
Te scoală !... Viața-i dulce cît e paharul plin.
Te scoală !... iată cupa, deșart-o pînă-n fund,
Cum ai lăsat în mine deșertul cel profund.”
Murad, cuprins de spasmuri, arzînd, suflînd din greu,
Întoarce capul, varsă cupa, geme : ,,Nu vreu !
,,A, nu vrei, nu vrei, cîne ! răcnește în turbare
Becri, cumplit ca moartea lipsită de mustrare.
A ! fiară nempăcată, de vin te-ai săturat ?
Bea sînge dar, bea sînge din inimă-mi vărsat !”
Și c-un pumnar în grabă la brațu-i se rănește
Și de-a lui Murad gură el rana o lipește
Și strigă : ,,Suge, tigre, în ultima-ți orgie,
Pe cînd ai tăi tovarăși copila îmi sfășie.
Bea sînge de părinte, să stingi cumplita-ți sete,
Tu, care-ți adăpi tigri cu sînge viu de fete !”
Sultanul slab se luptă, gemînd se zvîrcolește,
Sub un genunchi ce peptu-i apasă și turtește.
Murind, el vrea să strige, dar limba i se leagă,
Căci gura lui se umple de sînge ce se-ncheagă.
Deodată-n lupta morții grozav zbuciumătoare
El scoate-un gemet aprig, și tremură, și moare !
Atunci Becri, teribil, privindu-l, zice : ,,Fiară !
Mergi unde te așteaptă Șeitan cu a lui gheară !”
Apoi el la fereastră se duce și-n glas tare
Răcnește : ,,Padușahul, a lumei spaimîntare,
S-au dus în vecinicie, să-l judece Allah !
Osmani ! trăiți în pace cît n-aveți padișah !”
Apoi în curte pleacă un ochi abie deschis
Și cade mort de jale, gemînd : ,,O ! Feringhis !...”
Mircești 1876
