DAN, CAPITAN DE PLAI ( XV SECUL )
Frunză verde de mălai,
Cine merge sus la rai ?
Merge Dan, șoiman de plai,
C-a ucis el mulți dușmani,
Un vizir și patru bani.
Frunză verde lemn de brad
Cine merge gios în iad ?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, Capitan de plai !
( Fragm, de cîntic poporal )
1.
Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic
În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Așa și el apus-au din zile mari și bune !
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stîncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum privește
O tainică fantasmă ce-n zare s-adîncește,
Fantasma drăgălașă a verdei tinereți
Ce fuge de răsuflul generoasei bătrîneți,
Și zice : ,,Timpul rece apasă-umărul meu
Și cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu !
O ! lege-a nimicirei, o ! lege nemiloasă !
Cînd, cînd s-a toci oare a vremei lungă coasă !”
Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,
Iar munții, albi ca dînsul, se-nclină-n depărtare.
Ai timpilor eroici imagină,
Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău !
Ei ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Și mult iubea cînd țara striga : ,,La luptă, Dane !”
Atunci a lui mănie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna și fulgera,
Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cît Dan veghea-n picioare le căpătăiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroși,
În carii luceau noaptea oțeluri și ochi roși,
Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blîndeață îl dismierda, grăind :
,,N-aibi grijă, măi șoimane ! eu am și duc cu mine
O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.”
Și murgu-și lua calea în liniște deplină
Prin codri fără drumuri și fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț
Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.
Încrederea-nflorește în inimile mari !
2.
Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ș-avînd ca o coroană de secul pe-a lor frunte.
,,O ! frate, zice unul, un vînt în mez de noapte
Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste șoapte !...
E sabie în țară ! au năvălit tatarii
Ș-acum în bălți de sînge își joacă armasarii !”
,,Așa ! răspunde altul, colo în departare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare !
Ard satele române ! ard holdele-n cîmpii !
Ard codrii !... sub robie cad fete și copii,
Și-n fumul ce se nalță cu larme Zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sîngeroase !”
Bătrînul Dan aude, suspină și crede !
Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede
Trecînd un stol de vulturi urmați de uli gramadă,
Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.
Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
,,La luptă, Dane ! țara-i în jac, țara-i în foc !”
Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui,
Și paloșul lucește voios în mîna lui.
El zice cu mîndrie, nălțînd privirea-n sus :
,,Pe inimă și paloș rugina nu s-au pus.
O ! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Păn' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai !
Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,
Cînd inima-nceta-va să bată-n peptul meu,
Ș-atunci inima numai de-a bate să încete
Cînd voi culca sub țărnă a dușmanilor cete !”
Apoi el strînge chinga pe zdravenele-i șale,
Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.
3.
În scurtele zestimpuri cînd soarele declină
Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,
e un moment de pace în care, neoprit,
Se perde doru-n umbra amurgului măhnit.
Atunci zărește ochiul minunilor din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi și noapte apar în loc oprire
Cu mantii lungi și albe de-a lungul învălite.
Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,
Călcînd cu pași gigantici pe urme mai mărunte !
Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,
Dar rîul îl cunoaște și scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Și astfel tot el pasă pe cale nentreruptă
Păn' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.
Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros și lat,
Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toți carii știu de dînsul spun multe, dar șoptind,
Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deși-i place să crească sirepe herghelii,
Răzlețe pe întinsul cîmpiilor pustii.
Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,
Intrînd în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,
Au prins pe hanul Mîrza din fugă cu arcanul ;
Iar Ștefan, de la dînsul în schimb luînd pe hanul,
I-au zis : ,,Ursane frate ! să-ți faci ochirea roată,
Și cît îi vedea zare, a ta să fie toată !”
De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei
Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.
Drumețul intră, zice : ,,Bine-am găsit, Ursane !...”
Un aspru glas răspunde : ,,Bine-ai venit, moș Dane !
Ce vînt te-aduce-aice ?”
,,Vînt rău și de jălire !
Ne calc păgînii, frate, și țara-i la peire !”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gîndul său.
Dan zice : ,,De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem”.
,,Dar ! să mergem !” adauge Ursan
Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă și buciumă în vînt.
4.
Deodată se aude un tropot pe pămînt,
Un tropot de copite, potop rotopitor !
Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși,
Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși,
Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește
Și ca un șerpe negru prin aer se-nvîrtește.
Ursan le-aținea calea și caii stau în loc.
Apoi cătră voinicul ce poartă busuioc
El zice : ,,Fulgo ! prinde-mi pe murgul cel țintat ;
Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat !”
,,Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea ?”
,,Tu să rămîi aicea ca să-mi păzești averea.”
Frumos odor e Fulga ! și naltă-i e făptura !
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de matasă.
El are glas puternic în gură rumioară
Și mers cu legănare de gingașă fecioară.
Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,
Purtînd la brîu un paloș și pe grumazi o salbă,
Se-ntreabă : ce să fie, fecior de zmeu, ori dată ?
Iar cînd pe sub altița cămeșii înfiată
Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,
Doi pui în neastîmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an !...
Voinicul e viteaza copilă-a Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț
Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,
,,Moș Dane ! tu cu-n tale și eu cu ale mele !”
Sirepul o zărește, ridică narea-n vînt,
Încruntă ochiul, bate copita de pămînt,
Zburlește coama, saltă, în lături se izbește ;
Dar Fulga zvîrle lațul, de gît îl arcănește
Și răpide ca gîndul, s-aruncă ușurel,
Îi pune mîna-n coamă și-ncalecă pe el.
Gemînd, el sare-n aer de patru-a lui picioare,
Azvîrle, se frămîntă, se spumegă-n sudoare
Și-n zbor plecînd deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...
Dar cînd steluța lunei apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Și zice : ,,Iată calul ! El știe-acum de frîu
Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brîu.”
Ursan de drag răspunde : ,,Aibi parte de noroc !”
Apoi cu Dan bătrînul, arzînd de mare foc,
Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.
5.
E noapte înstelată, e caldă, liniștită !
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare ;
Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare
Ce duce călăreți pe-ntinderea pustie,
Precum doi sprecti gemeni mînați de-i vijelie.
Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.
S-afund mereu în taina nopții ; dar gîndul lor
De mult e cu tatarii în luptă de omor.
O țintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea crește, se înalță pe zare ca o roată
Și umple de văpaia cereștile abisuri.
Păduri, movile, rîuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte și vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sînge decît Moldova-n jale :
,,E roșie luna !” zice din doi cel mai bătrîn.
,,E luna însetată de sînge de păgîn !”
Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei
Se duc trăgînd doi spectri de umbră după ei.
Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie,
Se duc pîn' ce-a lor umbră întinsă pe cîmpie
Le trece înainte și păn' ce se lovesc
În ochi ce faptul zilei... Atunce se opresc.
Și iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori !
Ei lasă jos pe coastă să pască harmasarii
Și stau privind în vale cum fac pîrjol tatarii.
Cinci sate ard în flăcări pe cîmp, și fumul lor
Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor
De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,
Ducînd cu el un vuit de larmă și de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcire,
Copii mărunți, și mame, și fete displetite,
Și cai scăpați în fugă, și cîni, și boi în turme,
Goniți de tătărime ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleștete,
Mișcări de brațe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate roș cu sînge
Pe care-o rază vie din soare se resfrînge.
Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
Se-mprăștie cu grabă, lăsînd cadavre-n soare !
Iar lîngă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.
Dan zice : ,,Măi Ursane ! acolo e de noi !
Acolo rîde moartea în crîncenul război.
Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,
Tu despre faptul zilei, și eu despre apus,
Și cale să deschidem prin aprigul dușman...
La lucru-acum, fărtate ! la lucru, măi Ursan !”
,,Amin și Doamne-ajută !” Ursan voios răspunde,
Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.
6.
Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime.
Sub mîna-i buzduganul, unealtă de peire,
Ca un balaur face în giuru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins !...
Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-au stins !
În lături, înainte, în urmă-i totul moare !
Zbor crierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănate
Zac sute de cadrave cu capete sfărmate.
Și altfel nempăcatul Ursan mereu lucrează,
Și spre apus prin sînge mereu înaintează.
Ca dînsul, Dan bătrînul, erou întinerit,
Tot vine după paloș spre mîndrul răsărit.
El intră și se-ndeasă în glota tremurîndă
Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpîndă,
Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stînga și taie-n carne vie...
Fug toți și per din cale-i !... El strigă : ,,Steie față
Cui place vitejia, cui s-au urît de viață !”
Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stîlp de pară,
Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalță din apus.
Și altfel îmbii oaspeți a morții nempăcate
Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate
Ș-ajung ei fașă-n față prin apriga furtună,
Și armele lor ude cruciș le împreună.
,,Noroc ție, Ursane !”
,,Și ție, tot noroc !”
Dar n-au sfîrșit cuvîntul Ursan și cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n pept adînc.
El scapă buzduganul, se apleacă pe ablînc
Și greu se prăbușește c-un gemet de pe cal.
Tatarii ca zăvozii pe dînsul dau năval' !
,,În lături lifte !” strigă la ei citeazul Dan,
Punîndu-se de pază la capul lui Ursan.
Ca calu-n mîna stîngă, cu pala-n mîna dreaptă,
Amenințînd cu ochii tatarii, mi-i așteaptă
Precum așteaptă zimbrul de lupi încungiurat
Să-i zvîrle cu-a lui coarne pe cîmpul spaimîntat.
Dar nici gîndesc păgînii să deie pept cu el,
Căci paloșu-i naprasnic e vultur de oțel.
Retrași în giur deoparte, nemernici, spărieți,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,
Și Dan, lovit în coste, șoptește cu oftare :
,,Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare !”
Zicînd, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mînă
Și paloșul lui ține în loc ceata păgînă.
O ! Dane capitane ! puterile-ți slăbesc
Și norii pe deasupră-ți trecînd se învîrtesc.
Tu mori ! și tătărimea s-apropie de tine !
Dar iată din pustiuri un alb vîrtej că vine
Și trece prin urdie ca printr-un lan de grîu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frîu,
Voinic, în brîu cu paloș și pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fontasmă albă
Și grabnic pe-al ei tată răpește din gramadă,
Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.
,,Alah !” răcnesc tatarii cătînd cu groază-n urmă...
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă ?
Ei văd curgînd pe dealuri arcașii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei !
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămîne
Și cade, mic sau mare, pe mînele române !
În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sîn de mamă nu poate-avea scapare.
O știu de mult tatarii, o știu de la bătrîni
Și fug, nevrînd s-asculte de șefi, de-ai lor stăpîni.
Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimîntat.
Cel viu uită și lasă pe mortul nengropat
Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgîn,
Că-n umbra fiecărui s-avîntă un român !
Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se perde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe cîmpul cel de lupte
Apar grămăzi de leșuri, grămăzi de arme rupte,
De cai iciși, de care, de corturi risipite,
Și tuiurile oastei de oaste părăsite !
O! pas cumplit al soartei ! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mîndre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
Au fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme !
7.
Ghirai au trecut Nistru înot pe calul său,
Luînd pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-au fost de cîni gonit
Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru gios pe covor el zace,
Dar cînd revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrînul.
Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul !
,,Ghiaur ! zice tatarul cu inama haină,
Ce simte firul ierbei cînd coasa e vecină ?”
,,Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde capitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul !”
,,Ghirai cade pe gînduri, lăsîndu-și capu-n pept,
Și îmblînzindu-și glasul : ,,O ! Dan, om înțelept !
Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulți tatari cuprins-ai de-ai morții reci fiori !
Acum îți veni rîndul și ție ca să mori.
Privește ! lîngă ușă calăul te pîndește
Cu ștreangul și cu pala ce-n mînă-i zingănește.
Un semn, și capu-ți zboară la cîni și la vulturi,
Și sufletu-ți se perde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,
Gîndind la bătrînețea ce-apasă-al meu părinte,
Și vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta !”
Creștinul Dan, bătrînul cu suflet luminos,
Înalță-a lui statură și zice maiestos :
,,Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi !
Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn, nu voi.
Deci nu-mi convine viața mișelnic cîștigată,
Nici pata fărdelegei în fruntea mea sapată.
Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un verme ce manîncă albeața din obraz.
Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșes
Și vreu cu fața albă senin să mă sfîrșesc,
Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,
Mormîntul meu să fie curat și alb ca mine !
Așa m-au deprins Ștefan, ușoară șărna-i fie !
La trai fără mustrare și fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreu a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine !... mai drept e ca să mor !...
Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele
Să mai sărut o dată pămîntul țării mele !”
Uimit Ghirai se scoală, cu mîna lui disface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanț ce-l leagă cu strînse noduri sute,
Și zice grabnic : ,,Tată, ia calul meu și du-te !”
Bătrînul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Și-n aerul Moldovei se umflă peptu-i rece,
Și inima lui cește, și ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.
Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce,
Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce
Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște
Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște...
Suspină, șovăiește și, palid, cade mort !
Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere :
,,O ! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,
Avînd o viață verde în timpul tinereții
Și albă ca zapada în iarna bătrîneții !...
ianuarie 1875
