Poezia Legenda Ciocîrliei de Vasile Alecsandri

LEGENDA CIOCÎRLIEI



Lie, Lie,
Ciocîrlie,
Zbori în soare
Cîntătoare
Și revină
Din lumină
Pre pămînt
Cu dulce cînt !
( Poporal )


1.

De cînd erau ca iarba anticii codri deși
Și mici ca moșunoaie Carpații urieși,
Și văile profunde, și latele vălcele
Ca pe o apă lină uțoare vălurele ;
De cînd în lume lupii erau păstori de oi
Și urșii cu cimpoaie mînau cirezi de boi ;
De cînd purta-n cosițe Ileana Cosînzană
O floare cîntătoare, o floare nazdravană,
N-au fost copilă-n viață mai dulce, mai aleasă
Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!




Născută-n faptul zilei cu fața-n răsărit,
Luceferii, văzînd-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază așa minune vie.
Și altfel, de lumina cerească dismierdată,
Ea, răsărind ca floarea, au înflorit ca fată ;
Ș-acum e fala lumii, a minții încîntare,
A inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simțește
Că parcă se renaște, că inima lui crește,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de paseri cîntă în sînu-i și pe-afară.






Ea are-o față albă de flori de lăcrimioare
Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,
Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa balaie
Căzînd, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcîie,
Încît pe cîmpul verde cînd trece zîmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, ușoare, descîntate,
Din fire de painjen țesute și lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele văpăi tremurătoare
Prin frunze răspîndite de lună gînditoare.
Aprinșii ochi ai nopții în giuru-i scînteiază,
Formînd cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Și lunecă pe sînu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin ițele subțiri.
Seninul dulce-al zilei, rîvnind acea minune,
Din soare-răsare și păn' la soare-apune
Se-ntinde pe deasupră-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Și-i zice : ,,Însuși cerul spre tine se înclină...
Frumuseța-i o coroană pe frunte de regină !”




2.


Și mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură
Că Lia fură ochii, și mințile le fură ;
Și dus-o-au pe aripi în locuri departate
Cucoarele-n triunghiuri prin aer înșirate,
Și spus-au vîntul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.





În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munți, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji și mîndri feciori de împărați,
Vrăjiți de-a fi pe viață de Lia fărmecați.
Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Și albul ce domnește pe douăzeci de raiuri,
Și peneș-mpăratul, arcaș cu ochiul ținteș,
Ce are-n tolbă fulgeri și-n grajdi pe calul Vinteș ;
Și alții, mulți ca frunza, mînați de-a lor iubire
Cu Lia dragalașă să cate împețire.
Dar nici își pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea privește cu drag la mîndrul soare !
Și, tot privind lumina din fața-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umple albaștrii ochi frumoși.
Ei plîng !... de ce plîng însă luceferii duioși ?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingașă dorință, de-o taină nepătrunsă ?





Ah ! taina ei n-o știe nici zîna ce-o iubește,
N-o știe căpătăiul pe care odihnește,
Nici apa ce oglinda obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pămîntul !... dar umbra sa o știe !
Ades copila, prada gîndirii ce-o răpește,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăiește
Și zice : ,,Tu, al lumei monarc strălucitor !
O ! splendidă comoară de viață și amor !
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire !
Tu, singura-mi dorință, tu, dulcele meu mire !
Pleaca-voi, ah !  pleca-voi, luînd urmele tale,
Să te-ntîlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fii al meu și numai al meu, o ! mîndre soare,
Să nu mai plîng de moarte cînd tu săruți o floare,
Căci te urăsc atunce... cu dragoste și dor,
Și văd că de-acea ură duioasă am să mor !”
Ea zice și se simte de raze inundată.





Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată :
,,Ah ! draga mea stăpînă ! Ferească Domnul sfîntul
De-a-ți asculta îndemnul, de-a-ți împlini cuvîntul,
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui carare !
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Și unde începutul se leagă cu sfîrșitul,
Și unde-și perde minte și pașii rătăcitul.
Ah ! Lia, te gîndește că soarele-i cu dar
De viață și de moarte, că-i dulce și amar !
El dă junie lumei, iubire, fericire,
La plînte, cuiburi, inimii el dă însuflețire,
Dar raza-i ce învie e raza și de foc
Ce arde crinul fraged și tristul siminoc,
Și rîurile soarbe, și paseri săgetează,
Și umbra o înghite cînd soarele-i amează.”
,,Ah ! fie oricum fie ! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria,
De-oi ști că-n a mea cale voi face totdeauna
Din șepte nopți o noapte, din șepte zile una,
M-oi duce mult departe c-un răpide avînt,
Departe, unde cerul se lasă pe pămînt,
Pe unde munții falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce, păn' mi-oi găsi ursitul
Ș-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreu să-i privesc fața ca să-mi alin durerea,
Să văd curgînd din buze-i cuvintele ca mierea !”
,,Amar de tine, Lie ! o ! Lie,-amar de mine !
Dar fie ! unde-i merge, și eu mă duc cu tine.”




3.


În revăsatul zilei, cînd nasc a vieții șoapte
Și lin se dezvelește seninul cer din noapte,
Pe cînd lumina-i sură, plapîndă, răcoroasă
Și somnul își destinde aripa somnoroasă
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i șarg,
Ce zice că pămîntul nu e destul de larg,
Și zboară fără sațiu, luîndu-și iute zborul,
Ca vîntul și ca gîndul, ca spaima și ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Și pere într-un fulger cum pere vestea bună ;
Și trece pe sub nour, și trece pe sub stea
Clipiș cum se strecoară prin oameni vestea rea !
În care greu se luptă balaurii cei mari
Cu pajuri nazdravane născute-n ceea lume ;
Prin locuri unde șerpii brilianturi fac din spume
Și zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă șopîrle smălțuite
Și blînde păsărele ce cîntă-n cuibul cald,
Avînd rubine pliscuri și ochii de smarald.
Acolo vîntul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui ușoară,
Și iarba, chemînd vîntul din ziori ca s-o dismierde,
Se mișcă-n vălurele precum o apă verde.
El trece peste rîuri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Și apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce,
În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.
Zadarnic ! ea-nainte, nainte mereu pasă,
Ca omul cu grăbire mînat de dor de casă,
Și de trei ori trei zile și nopți de trei ori trei
Ea lasă somnul dulce să peară-n urmă ei.
Și altfel tot pe cale, cu ochii țintă-n soare,
Cu coamele-i luciose în vînt fîlfîitoare,
Precum un vis ferice într-un vîrtei de aur.
Dar după multă trudă și mult amar de cale,
O dată cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzită ce se unește-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocitoarea mare.
Acolo calul Graur își încetează zborul,
Nemaiavînd pămînturi să bată cu piciorul,
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Și merge de se pune pe-al mării verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul departat
Pe care se ridică al soarelui palat.




,,Pe unde-ți merge gîndul, stăpîna mea iubită ?”
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
,,Ah ! dragă sorioară ! duioasa Lia zice,
Zărești în depărtare cea insulă ferice
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime ?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălțime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
Cu poarta de rubinuri și stîlpii de safiri ?
Acolo-mpărățește frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboară gîndul, acolo eu mă vreu !
Dar cum să fac, vai mie !... ah ! calul meu nu poate
Să calce și pămîntul, și mările să-noate !”
,,Stăpînă ! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.”
cum zice, cum nechează...
Din marea cea profundă
O volvură se-nalță și iese-un cal în undă,
Cu ierburi și mărgeanuri avînd coama-mpletită,
Și solci de-argint pe spate și palmă sub copită.
Zărindu-l, Lia vesel de cale se gătește,
Dar cînd e ca să plece și cînd se despărțește
De Graur, ea-l sărută, pe coardă-l mai dismiardă
Și-l cheamă drag pe nume și plînge c-a să-l peardă.
Apoi se-ntoarce iute la mal, și iute sare
Pe noul cal ce-o poartă ușor pe-a lui spinare.
Și umbra ei rămîne pe mal înstrăinată,
Și Graur se afundă în zarea nourată.





4.


Prin valuri spumegoase ce-n giuru-i se alină
Cîntînd o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mîndre de fiu împărătescu
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decît că e fecior.
Ea inima-n bataie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni
Pe-acel care-au vrăjit-o aicea de-a veni,
Și iată că zărește a lui bătrînă mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o naframă !
De cînd nu era încă pămîntul care este,
De cînd tot ce e-n lume era numai poveste
Și raza de lumină și razele căldurei
Erau comori ascunse în haosul naturei,
A splendidului doare ferice născătoare
Trăiește-n luminoasă și magică splendoare,
Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare să-l admire,
Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Cînd fiul ei în cursă ar fi espus să cadă.







Sărmana-ncet aude sunînd pasuri străine,
Tresare și întreabă : ,,Ce om, ce feară, cine
Au îndrăznit să vie aice, ș-a pătrunde
În locuri necalcate de pas de om ; pe unde
Nici paserea măiastră a trece nu-ndrăznește,
Nici doru-n rătăcire perdut nu se oprește ?”
Copila tremurîndă s-apropie și zice :
,,Sînt om cu gînduri blînde venit din lume-aice.”
,,De ești fecior replică bătrînă îngrijită,
Să-ți fie calea floare și urma înflorită,
Și-n viață să ai parte de soacră iubitoare
Și de nevastă dulce, frumoasă, zîmbitoare ;
Iar dacă ești tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta ușoară întoarce-ți iute pasul
Și pei din aste locuri neatinse și curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate !”



........................................................................................




Copila spaimîntată cu dorul ei se ceartă,
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă ;
Cînd iată că s-aude în lunga departare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Și iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată ;
Căci soarele apune, lăsînd de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ș-a umbrelor misteruri.
El vine și apare atît de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
,,Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat !
Îi zice blînda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pre pămînt,
Un oaspe blînd la suflet și gingaș la cuvînt !”





În giuru-i mîndrul soare se uită cu mirare...
El vede și nu crede, îi pare că îi pare
Și simte-un neastîmpăr, în inima-i vergină
Sub galișa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, lund de mînă pe Lia tremurîndă :
,,Oricine-ai fi, el zice, ființă, tu, plăpîndă !
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Și fie-ți scurt necazul și fericirea lungă !
Pe flori de primăvară obrazu-ți să ce culce,
Și fie-ți dulce viața și moartea fie-ți dulce !”
Copila îl ascultă perdută în estaz,
Cu zîmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Și zice : ,,Mîndre soare ! lasat-am scumpa țară
Și casa părintescă în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir ;
Și-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu rîuri și cu nouri, cu fluturi și cu stele ;
Grăit-am și cu vulturi, cu șoimi, cu rîndunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ș-acum îți zic eu ție în limba omenească :
Minune mult iubită ! Lumină de lumine !
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine !”




Și soarele și Lia, păreche de iubire,
În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire,
Zîmbind unul la altul cu-nduioșire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice : ,,Să fiu oare-nșealată ?
Acest străin să fie fecior, sau fată ?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De cînd au dat cu ochii de fiul meu frumos !”
Apoi, mai stînd pe gînduri, adaoge-n tristeță :
,,Ah ! unde mi-e vederea din dalba tinereță !...
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Cînd inima presimte !... E fată, sau fecior...
La noapte voi așterne în patu-i albe flori ;
De-a fi barbat, sub dînsul peri-vor pănă-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sînul ei lipite,
În faptul dimineții vor fi mai înflorite.”
Condusă de-a ei cîrjă prin umbră pipăind.





Atunci voiosul soare, simțind o nouă viață,
O ia pe Lia-n brațe și o sărută-n față
Și-i zice cu-nfocare : ,,Iubita mea mireasă,
În lumea pămînteană ai fost împărăteasă ;
De-acum tot împreună gustînd cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, și tu, dragă, pe mine”.
Copila varsă lacrimi ; uimită ea simțește
Că inima-i ferice în sînu-i se topește
Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg
Topindu-se în umbră adîncă din amurg.
Și astfel dragalașii de-a iubiri au parte...
Iar cînd le spune noaptea că-i timp a să desparte,
Nici unul n-are gîndul să facă începutul,
Să rupă lanțul dulce ce-i leagă cu sărutul !




5.

A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Cînd faptul dimineții la ușa nopții bate,
Bătrîna mamă, trează de grijă ce-o domină,
Simțește că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-au trebuit să doarmă străinul... și ca vede
( Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă ),
Ea vede-n așternutu-i flori vii ca de zapadă.
,,Ah ! zice cu durere ; nici una nu-i uscată !
Nici una vestită ! Strinul oaspe-i fată !”
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimțire,
Înalță ochii-n ceruri și vede cu-oțerire...
Ce vede ?
Pe zenitul adînc, înflăcărat,
Mărețul soare plană ! și caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spațiu l-au răpit,
Cutreieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor
Și frîiele scapate de-a lung în aer zbor ;
Iar soarele ferice, dînd lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sînul lui apare,
Și lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lîngă soare...
,,Blăstem ! strigă bătrîna, blăstem pe capul tău,
Tu, care-mi răpești viața, răpind pe fiul meu !”
Și mama cade moartă !
Ea cade ! dar urgia,
Dar cruntul blăstem zboară, se suie păn' la Lia,
Ș-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n marea lucind ca o săgeată.
Ah ! mare i-au fost visul și scurtă fericirea !
Iubirea i-au dat moartea li moartea nemurirea !
Iar sufletu-i ferice luat-au forma vie
De-o mică, dragalașă, duioasă ciocîrlie
Ce vecinic cătră soare se-nalță-n adorare,
Chemîndu-l, primavara, cu dulcea ei cîntarea !
1875, mai