Fața Dreptunghiulară și Machiajul Corector al Frunții

1. FAȚA DREPTIUNGHIULARĂ
2. MACHIAJUL CORECTOR AL FRUNȚII



1. Fața dreptunghiulară, cuprinsă între fața pătrată
și cea rotundă, prezintă unu sau mai multe din
defectele ambelor.
Fardul de obraz pornește din mijlocul pomeților
înspre tîmple.
Pleoapele se umbresc mai intens pe partea dinspre
baza nasului, și la colțul extern al ochiului.
Genele vor fi puternic rimelate.
Sprîncenele vor fi mai lungi și mai subțiri.
Buza superioară cărnoasă, iar buza inferioară
ușor rotunjită.


2. Machiajul corector al frunții.
Fruntea deține un rol important în ansamblu figurii.
O frunte îngustă la o față prelungă va apărea complet
disproporționată, după cum o frunte prea mare la o
față mică va da unui figuri deformate.

Fața Dreptunghiulară și Machiajul Corector al Frunții

1. FAȚA DREPTIUNGHIULARĂ
2. MACHIAJUL CORECTOR AL FRUNȚII



1. Fața dreptunghiulară, cuprinsă între fața pătrată
și cea rotundă, prezintă unu sau mai multe din
defectele ambelor.
Fardul de obraz pornește din mijlocul pomeților
înspre tîmple.
Pleoapele se umbresc mai intens pe partea dinspre
baza nasului, și la colțul extern al ochiului.
Genele vor fi puternic rimelate.
Sprîncenele vor fi mai lungi și mai subțiri.
Buza superioară cărnoasă, iar buza inferioară
ușor rotunjită.


2. Machiajul corector al frunții.
Fruntea deține un rol important în ansamblu figurii.
O frunte îngustă la o față prelungă va apărea complet
disproporționată, după cum o frunte prea mare la o
față mică va da unui figuri deformate.

Fața Rotundă

FAȚĂ ROTUNDĂ


Se va urmări alungirea obrazului trasînd linii ascendente.
Conturul obrazului va fi fardat cu fond de ten mai închis,
începînd de la lobul urechii pînă aproape de vîrful bărbiei,
adică umbrînd maxilarul inferior și estompînd către
centrul bărbiei pentru a nu crea impresia de scurtime.
Pe restul obrazului se aplică un fond de ten mai deschis,
de culoarea pielii ( fig. 37 a ).

Fig. 37 a - Corectarea feței cu formă rotundă

Se pudrează cu o nuanță mai deschisă, iar, pe porțiunile
umbrite, pudra va avea o culoare mai închisă.
Nu trebuie să se vadă nici o linie de demarcație.
Fardul de obraz se va aplica în mijlocul pomeților
aproape de ochi, sub forma unei benzi verticale
lată de 1 cm și lungă de 2 cm, estompată perfect
pe margini.
Se va evita aplicarea fardului aproape de nas,
ceea ce ar crea impresia de față lată.
Fardul de pleoape se va aplica circular în jurul
ochilor și destul de accentuat sub pleoape inferioară.
Se vor prefera nuanțele deschise ( în scopul de  a-i
scoate în evidență ), pornind de sub sprîncene și
continuînd, în arc de cerc, pentru a ajunge pînă
la obraji.
Genele trebuie să fie foarte lungi, iar sprîncenele
nu trebuie rotunjite pentru a nu crea aspectul de
lună plină a feței.
Vor avea o linie ușor ascendentă dar nu prea lungi.
Buza superioară va fi groasă și rotunjită ușor în
formă de inimă, buza inferioară va fi diminuată în
scopul de a lungi bărbia.

Fața Rotundă

FAȚĂ ROTUNDĂ


Se va urmări alungirea obrazului trasînd linii ascendente.
Conturul obrazului va fi fardat cu fond de ten mai închis,
începînd de la lobul urechii pînă aproape de vîrful bărbiei,
adică umbrînd maxilarul inferior și estompînd către
centrul bărbiei pentru a nu crea impresia de scurtime.
Pe restul obrazului se aplică un fond de ten mai deschis,
de culoarea pielii ( fig. 37 a ).

Fig. 37 a - Corectarea feței cu formă rotundă

Se pudrează cu o nuanță mai deschisă, iar, pe porțiunile
umbrite, pudra va avea o culoare mai închisă.
Nu trebuie să se vadă nici o linie de demarcație.
Fardul de obraz se va aplica în mijlocul pomeților
aproape de ochi, sub forma unei benzi verticale
lată de 1 cm și lungă de 2 cm, estompată perfect
pe margini.
Se va evita aplicarea fardului aproape de nas,
ceea ce ar crea impresia de față lată.
Fardul de pleoape se va aplica circular în jurul
ochilor și destul de accentuat sub pleoape inferioară.
Se vor prefera nuanțele deschise ( în scopul de  a-i
scoate în evidență ), pornind de sub sprîncene și
continuînd, în arc de cerc, pentru a ajunge pînă
la obraji.
Genele trebuie să fie foarte lungi, iar sprîncenele
nu trebuie rotunjite pentru a nu crea aspectul de
lună plină a feței.
Vor avea o linie ușor ascendentă dar nu prea lungi.
Buza superioară va fi groasă și rotunjită ușor în
formă de inimă, buza inferioară va fi diminuată în
scopul de a lungi bărbia.

Originea Cîinelui

ORIGINEA CÎINELUI


1. Strămoși ai cîinelui din paleolitic.
2. Diverse teorii privind originea cîinelui.
3. Strămoșii mai apropiați ai cîinelui de azi.
4. Evoluția și proliferarea raselor în epoca modernă, rod al selecției.




Originea cîinelui reprezintă o veche temă de cercetări care
nu a fost încă elucidată complet, iar opiniile cercetătorilor
se mențin divergente.
Stabilirea originii majorității animalelor domestice nu a
fost în general prea dificilă, ținînd seama de faptul că strămoși
încă sălbatici ai celor mai multe dintre ele mai trăiesc
încă în natură sau au dispărut destul de recent.
Nu la fel se prezintă situația și în ceea ce privește cîinele,
originea sa fiind imcomplet limpezită.
Dat fiind această situație, credem că nu putem omite în
prezenta lucrare trecerea în revistă - fie ea cît de succintă -
a feluritelor teorii, fără să avem pretenția de a aduce în
sfîrșit lumină în problema originii cîinelui, atît de contraversată.

Srămoși ai Cîinelui din Paleolitic.
Fiind un mîncător de carne, originea cîinelui merge logic la cel
mai vechi carnivor cunoscut așa-numitul Creodont, care a
trăit la sfîrșitul erei secundare și a fost contemporan cu dinosaurii.
Din aceasta s-a format Miacis, un animal din care o ramură
duce direct la pisicile de azi iar alta, suferind mai multe mutații,
ne va duce și la cîine.
Aceasta din urmă a fost Cynodictis, carnivor ce a trăit în era
terțiară ( acum 60 de milioane de ani ) și la care s-au menținut
corpul lung și picioarele relativ scurte ca și la Miacis.
Acest Cynodictis nu mai stătea pe coadă, ci pe degete și avea
deja o dantură formată din 42 de dinți ca și carnivorele de azi.
Caracteristic tuturor carnivorelor, avea fața scurtă și lată,
dinți ascuțiți, un stomac mare și intestin scurt, spre deosebire
de ierbivore care au dinți teșiți și intestin lung.
Ramura ce se dezvoltă din acest carnivor - evoluînd prin
Cynodesmus - ne conduce la mijlocul terțiarului, în miocen,
la Tomarctus, considerat a fi strămoșul canizilor, deci și al
cîinelui de astăzi, fiind foarte asemănător cu aceștia.
Evoluția din Tomarctus în Canidae, un proces în care s-a
petrecut saltul uriaș în ceea ce privește inteligența, a avut
loc la finele terțiarului și iată-ne ajunși la formarea familiei
canizilor din care fac parte cîinele, șacalul, lupul și vulpea;
iar pînă nu de mult era considerată ca făcînd parte și hiena.
Iată-ne deci în punctul în care putem să considerăm cîinele
ca făcînd parte din clasa mamiferelor, ordinul carnivorelor,
aparținînd familiei canidae, subfamilia caninae.

Diverse Teorii Privind Originea Cîinelui.
Din acest punct încep controversele.
Cercetătorii consideră diferiți membri ai acestei familii a
canidelor ca fiind strămoși ai cîinelui, așa cum îl
cunoaștem noi astăzi.
Lipsa unor dovezi convingătoare de tipul fosilelor a
permis avansarea următoarelor teorii:

I. cea care propune ca strămoș șacalului;
II,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, șacalul și lupul;
III,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, lupul;
IV un cîine primitiv, actualmente dispărut;
V,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, hiena;
VI,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, vulpea;

Pentru a ne putea apropia de ipoteza spre care se tinde
aproape unanim în prezent, referindu-se la fiecare
teorie în parte, vom menționa mai ales slăbiciunile
care sînt pe cale a determina renunțarea la una sau alta
dintre diversele teorii.

Originea hienă.
Este contestată deoarece hiena naște pui cu ochii deschiși,
care umblă imediat după naștere și la numai cîteva ore se
și bat între ei.
Nu se pot încrucișa cu cîinii și nu sînt prolifici unul cu altul.

Originea șacal.
Deși are apărători iluștri, ca Darwin și dr. Konrad Lorenz,
este contestată deoarece există diferențe craniene mari,
caracterul lor este prea puțin asemănător, se evită și
împreună fac pui foarte rar.

Originea vulpe.
Există diferențe mari în ciclul de naștere ( 50 zile la vulpi
59 - 65 la cîini ), pupila la cîini este rotundă iar vulpea
ovală și se închide vertical, iar la vulpe coada este mult
prea lungă în raport cu capul, numărul de cromozomi
este diferit.

Originea cîine sălbatic, azi dispărut.
Mult timp a părut și mai pare încă tentată, dar nu s-au găsit
dovezi concrete care să o demonstreze.
Partizanii acestei teorii aduc drept argument existența și în
zilele noastre a unor rase de cîini sălbatici cum ar fi Dingo
în Australia, Dholi și Buansu în India și în Nepal și încă
alte rase de Paria întîlnite și în Brazilia, dar mai cu seamă
în Asia.
Marea majoritate a chinologilor acceptă însă că avem de-a
face, de fapt, cu cîini domesticiți ce au revenit la viață de cîini
sălbatici și înțeleg să trăiască alături de om, în vecinătatea
lui, dar nu cu el.
Acești cîini sălbatici au un tren posterior mai căzut, urechi
drepte și în general bot ascuțit.

Teoria pluralității originii.
Deși partizanii ei încearcă să demonstreze prin exemplul
anumitor rase de cîini apartenența la unul sau la altul din
strămoși, această ipoteză este destul de improbabilă
datorită deferenței mari de comportament dintre șacal și lup.

Teoria descendenței din lup.
Acesta pare cel mai verosimil strămoș al cîinelui.
Argumentele aduse în favoarea acestei ipoteze sînt mult
mai puternice și demne de crezare, fiind demonstrate ștințific.
În primul rînd ipoteza rezistă din punct de vedre istoric; din
Europa, nordul Africii și Orientul Mijlociu prin Asia în India,
Tibet și Japonia, în Siberia dar și în Florida, urmele lupului
au fost regăsite peste tot și demonstrate recent de cercetătorul
german F. Zeuner care s-a ocupat lung de problema originii
și domesticirii cîinelui.
Cîinele cu lupul sînt fecunzi între ei și prolifici.
Morfologic există o mare asemănare în special a cutiei craniene.
Au comportări asemănătoare în multe privințe.
Cercetătorul american J. P. Scott, care a condus cîteva experimente
interesante pe lupi, a constatat multe asemănări izbitoare între
comportamentul acestora și cel al cîinilor.
Pui de lup, capturați de mici, devin blînzi și sociabili ca și cîini.
În ceea ce privește atitudinile caracteristice ale lupului, ele s-au
accentuat, ori din contră s-au estompat alături de om, în funcție
de procesele de selecție la care au fost supuse diverse rase pentru
a scoate în relief acele însușiri ce erau cerute pentru vînătoare,
pentru paza căminului sau a turmelor etc.
Cîinii au simțul ierarhic al șefului de haită, sensul teritorial
atribuit familiei și curățire locuinței, specifică lupoaicei.
Dar cele mai serioase dintre toate și decisive rămîn recentele
cercetări biochimice, genetice și anatomice referitoare la craniul,
dinții, scheletul, marile aparate și cromozomii ambelor animale,
care conduc la certitudinea că lupul este strămoșul cîinelui.
Această transformare s-a produs acum circa 20 de mii de ani,
cînd el s-a integrat în viața oamenilor.

Strămoșii Mai Apropiați ai Cîinelui de Azi.
Ajungînd cu evoluția cîinelui pînă în perioada preistorică,
putem să-i adăugăm ultimile două nume, și anume cel al
genului - canis și cel al speciei - familiaris.
Vestigiile de canis familiaris preistoric se regăsesc în mai
multe părți ale lumii.
Identificînd aceste fosile, cercetătorii au reușit să reconstituie
în bună parte modul de formare a diversității raselor actuale,
dintr-un singur strămoș comun.
Diferențele între rase de cîini sînt astfel explicabile nu numai
prin procesele de selecție rezultate din încrucișările cu alți
canizi, ci și prin evoluțiile divergente datorate adaptării la
condițiile deosebite de climă, relief sau de viață.
Fosilelor primelor rase canine preistorice le-a fost atribuită
o vechime de circa 10 000 ani și au fost denumite Canis
familiaris putjani ( cîinele Puteatin ), oseminte descoperite pe
teritoriul U.R.S.S., și Canis familiaris polustris, denumit și
cîinele de turbă, deoarece scheletele s-au găsit prima oară în
Elveția, pe locurile unor foste culturi materiale lacruste, descoperite
în zăcăminte de turbă.
Resturi asemănătoare ca morfologie s-au găsit și în Asia,
Polinezia, nordul Africii, Orientul Apropiat, confirmînd aria
mare de răspîndire a acestui cîine.
Către epoca de bronz ajunge deja la patru tipuri deosebite de canis
familiaris, fie derivate din cei mai sus citați, fie apărute separat, în
alte zone.
La fiecare dintre aceștia au putut fi contestate caracterisici
morfologice dominante care au permis să fie considerați drept,
,,tulpina” marilor rase de azi, cei din care, pe parcurs, prin
încrucișări, au fost create toate rasele actuale.
Aceștia au fost:

Canis familiaris intermedius.
O încrucișare între lup și canis familiaris polustris care are de
la primul ochii oblici, iar de la al doilea coada și care ne
conduce la Samoyede, Spitz, Chow-Chow, Pomeranian; printr-o
altă linie, este desemnat strămoșul cîinilor de vînătoare Epagneul,
Spaniel, Brac, Setter, Pointer, Dalmațian și Caniche.
Tot din acesta se trag și cîinele de casă egiptean, Maltezul, Pekinezul.

Canis familiaris metris optimae, ce are sînge de lup indian
și din care descind rasele de cîini ciobănești: Collie, Ciobănesc
persan, Bobtail, Brie, Ciobănesc german, belgian etc.

Canis familiaris inostranzewi considerat strămoșul pentru
Dogul Tibetan, Molosul asirian, Bulldog, Dogul de Bordeaux,
Mastiff, Saint-Bernard, Terra Nova, Cîinele de Pirinei.
Pri diverse încrucișări cu Brabantul se pare că au rezultatul
Schnauzerul, Dobermannul și Boxerul.

Canis familiaris leineri este ramura poate cea mai veche
( alături de canis familiaris inostranzewi ) și din care se
trag toate varietățile de ogari, levrieri, Sloughi, Afghan și
apoi Saint Hubert, Basset, Teckel și feluritele tipuri de terrieri.
Mai recent au fost descoperite noi fosile în Anglia cu o vechime
de 9 500 de ani, în S. U. A. de 10 500 de ani, iar unele
oseminte găsite în irak, verificate cu mijloacele moderne
de investigare, au stabilit ca vîrsta 14 000 de ani.
În Danemarca, cele găsite în cultura Maglemose au și ele
8 - 10 000 ani.
Toate aceste descoperiri nu fac decît să confirme marea arie
de răspîndirea a cîinelui, inițial greșit considerat că nu s-ar
fi dezvoltat decît în zona Mesopotamiei și Europei Centrale,
precum și încheierea fenomenului de domesticire cu cel
puțin 15 - 20 mii de ani înaintea erei noastre.

Evoluția și Proliferarea Raselor în Epoca Modernă, Rod al Selecției.

Formarea diverselor rase de cîini, după cum scrie Darwin, nu
este o mutație a animalului în interesul lui ci, mai de grabă, servește
interesele și necesitățile omului.
Diverse calități moștenite au fost remarcate de crescători,
exemplarele cele mai dotate selecționate, iar apoi, prin încrucișări
ce au necesitat nu numai răbdare ci și aplicație, a fost posibil
să se obțină rasa nouă cu aptitudinile dorite.
La început a contat mai puțin talia și culoarea, de-abia începînd cu
secolul al- XIX-lea, ,,tonul” - dacă putem spune astfel - fiind
dat în special de Anglia, au fost luate în considerare și aceste
aspecte.
La începutul erei noastre rasele despre care acum începe să
se vorbească în documente se rezumau la cîteva rase de cîini,
și anume cei de tip Molos, Levrier și două varietăți de cîine de
agrement - Maltezul și Pomeranianul.
În anii 116 - 27 î.e.n., eruditul roman Marcus Terentius Varro
clasifică deja 5 rase de cîini în Rerum rusticarum libri: ciobănesc,
gardian de casă de vînătoare, dog și de agrement.
Cezar a dus campaniile sale Moloși în Galia și Anglia,
formîndu-se apoi pe acele meleaguri actualul Dog, Mastiff, Dog
de Bordeaux și alții.
Răspîndirea lor continuă din ce în ce mai mult.
Navigația și tendința de stabilire de relații din ce în ce mai
îndepărtate au contribuit și ele atît la răspîndirea cîinelui cît
și la diversificarea raselor.
În evul mediu, interesul maxim se acordă cîinilor de vînătoare.
Toți seniorii locali aveau haite de cîini de vînătoare a căror
îngrijire și întreținere a ridicat în mod firesc și primele
probleme de chinologie dirijată.
Apar peste tot levrieri fini, iar celebrul Saint Hubert - strămoșul
Bloodhoundului și al majorității copoilor de azi - își face și el
apariția.
Cele două țări în care există o preocupare vădită - insuflată
chiar de suveranii lor - pentru puritatea raselor de cîini au fost
Franța și Anglia, țări în care cu mici modificări tradițiile
s-au menținut pînă azi.
În sec. XIX, încep să fie organizate expoziții canine, își fac
apariția primelor standarde.
În tot mai multe țări se dezvoltă o opinie favorabilă creșterii
cîinilor de rasă, dat fiind avantajul de necontestat al sutelor
de ani de selecție.
Astăzi, peste 200 de rase recunoscute, cu un standard bine
precizat, alte cîteva sute în afară de acestea, asociații chinologice,
veterinară specializată și un interes mereu crescînd atestă
popularitatea de care se bucură pe drept cuvînt fidelul
nostru prieten.

Originea Cîinelui

ORIGINEA CÎINELUI


1. Strămoși ai cîinelui din paleolitic.
2. Diverse teorii privind originea cîinelui.
3. Strămoșii mai apropiați ai cîinelui de azi.
4. Evoluția și proliferarea raselor în epoca modernă, rod al selecției.




Originea cîinelui reprezintă o veche temă de cercetări care
nu a fost încă elucidată complet, iar opiniile cercetătorilor
se mențin divergente.
Stabilirea originii majorității animalelor domestice nu a
fost în general prea dificilă, ținînd seama de faptul că strămoși
încă sălbatici ai celor mai multe dintre ele mai trăiesc
încă în natură sau au dispărut destul de recent.
Nu la fel se prezintă situația și în ceea ce privește cîinele,
originea sa fiind imcomplet limpezită.
Dat fiind această situație, credem că nu putem omite în
prezenta lucrare trecerea în revistă - fie ea cît de succintă -
a feluritelor teorii, fără să avem pretenția de a aduce în
sfîrșit lumină în problema originii cîinelui, atît de contraversată.

Srămoși ai Cîinelui din Paleolitic.
Fiind un mîncător de carne, originea cîinelui merge logic la cel
mai vechi carnivor cunoscut așa-numitul Creodont, care a
trăit la sfîrșitul erei secundare și a fost contemporan cu dinosaurii.
Din aceasta s-a format Miacis, un animal din care o ramură
duce direct la pisicile de azi iar alta, suferind mai multe mutații,
ne va duce și la cîine.
Aceasta din urmă a fost Cynodictis, carnivor ce a trăit în era
terțiară ( acum 60 de milioane de ani ) și la care s-au menținut
corpul lung și picioarele relativ scurte ca și la Miacis.
Acest Cynodictis nu mai stătea pe coadă, ci pe degete și avea
deja o dantură formată din 42 de dinți ca și carnivorele de azi.
Caracteristic tuturor carnivorelor, avea fața scurtă și lată,
dinți ascuțiți, un stomac mare și intestin scurt, spre deosebire
de ierbivore care au dinți teșiți și intestin lung.
Ramura ce se dezvoltă din acest carnivor - evoluînd prin
Cynodesmus - ne conduce la mijlocul terțiarului, în miocen,
la Tomarctus, considerat a fi strămoșul canizilor, deci și al
cîinelui de astăzi, fiind foarte asemănător cu aceștia.
Evoluția din Tomarctus în Canidae, un proces în care s-a
petrecut saltul uriaș în ceea ce privește inteligența, a avut
loc la finele terțiarului și iată-ne ajunși la formarea familiei
canizilor din care fac parte cîinele, șacalul, lupul și vulpea;
iar pînă nu de mult era considerată ca făcînd parte și hiena.
Iată-ne deci în punctul în care putem să considerăm cîinele
ca făcînd parte din clasa mamiferelor, ordinul carnivorelor,
aparținînd familiei canidae, subfamilia caninae.

Diverse Teorii Privind Originea Cîinelui.
Din acest punct încep controversele.
Cercetătorii consideră diferiți membri ai acestei familii a
canidelor ca fiind strămoși ai cîinelui, așa cum îl
cunoaștem noi astăzi.
Lipsa unor dovezi convingătoare de tipul fosilelor a
permis avansarea următoarelor teorii:

I. cea care propune ca strămoș șacalului;
II,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, șacalul și lupul;
III,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, lupul;
IV un cîine primitiv, actualmente dispărut;
V,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, hiena;
VI,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, vulpea;

Pentru a ne putea apropia de ipoteza spre care se tinde
aproape unanim în prezent, referindu-se la fiecare
teorie în parte, vom menționa mai ales slăbiciunile
care sînt pe cale a determina renunțarea la una sau alta
dintre diversele teorii.

Originea hienă.
Este contestată deoarece hiena naște pui cu ochii deschiși,
care umblă imediat după naștere și la numai cîteva ore se
și bat între ei.
Nu se pot încrucișa cu cîinii și nu sînt prolifici unul cu altul.

Originea șacal.
Deși are apărători iluștri, ca Darwin și dr. Konrad Lorenz,
este contestată deoarece există diferențe craniene mari,
caracterul lor este prea puțin asemănător, se evită și
împreună fac pui foarte rar.

Originea vulpe.
Există diferențe mari în ciclul de naștere ( 50 zile la vulpi
59 - 65 la cîini ), pupila la cîini este rotundă iar vulpea
ovală și se închide vertical, iar la vulpe coada este mult
prea lungă în raport cu capul, numărul de cromozomi
este diferit.

Originea cîine sălbatic, azi dispărut.
Mult timp a părut și mai pare încă tentată, dar nu s-au găsit
dovezi concrete care să o demonstreze.
Partizanii acestei teorii aduc drept argument existența și în
zilele noastre a unor rase de cîini sălbatici cum ar fi Dingo
în Australia, Dholi și Buansu în India și în Nepal și încă
alte rase de Paria întîlnite și în Brazilia, dar mai cu seamă
în Asia.
Marea majoritate a chinologilor acceptă însă că avem de-a
face, de fapt, cu cîini domesticiți ce au revenit la viață de cîini
sălbatici și înțeleg să trăiască alături de om, în vecinătatea
lui, dar nu cu el.
Acești cîini sălbatici au un tren posterior mai căzut, urechi
drepte și în general bot ascuțit.

Teoria pluralității originii.
Deși partizanii ei încearcă să demonstreze prin exemplul
anumitor rase de cîini apartenența la unul sau la altul din
strămoși, această ipoteză este destul de improbabilă
datorită deferenței mari de comportament dintre șacal și lup.

Teoria descendenței din lup.
Acesta pare cel mai verosimil strămoș al cîinelui.
Argumentele aduse în favoarea acestei ipoteze sînt mult
mai puternice și demne de crezare, fiind demonstrate ștințific.
În primul rînd ipoteza rezistă din punct de vedre istoric; din
Europa, nordul Africii și Orientul Mijlociu prin Asia în India,
Tibet și Japonia, în Siberia dar și în Florida, urmele lupului
au fost regăsite peste tot și demonstrate recent de cercetătorul
german F. Zeuner care s-a ocupat lung de problema originii
și domesticirii cîinelui.
Cîinele cu lupul sînt fecunzi între ei și prolifici.
Morfologic există o mare asemănare în special a cutiei craniene.
Au comportări asemănătoare în multe privințe.
Cercetătorul american J. P. Scott, care a condus cîteva experimente
interesante pe lupi, a constatat multe asemănări izbitoare între
comportamentul acestora și cel al cîinilor.
Pui de lup, capturați de mici, devin blînzi și sociabili ca și cîini.
În ceea ce privește atitudinile caracteristice ale lupului, ele s-au
accentuat, ori din contră s-au estompat alături de om, în funcție
de procesele de selecție la care au fost supuse diverse rase pentru
a scoate în relief acele însușiri ce erau cerute pentru vînătoare,
pentru paza căminului sau a turmelor etc.
Cîinii au simțul ierarhic al șefului de haită, sensul teritorial
atribuit familiei și curățire locuinței, specifică lupoaicei.
Dar cele mai serioase dintre toate și decisive rămîn recentele
cercetări biochimice, genetice și anatomice referitoare la craniul,
dinții, scheletul, marile aparate și cromozomii ambelor animale,
care conduc la certitudinea că lupul este strămoșul cîinelui.
Această transformare s-a produs acum circa 20 de mii de ani,
cînd el s-a integrat în viața oamenilor.

Strămoșii Mai Apropiați ai Cîinelui de Azi.
Ajungînd cu evoluția cîinelui pînă în perioada preistorică,
putem să-i adăugăm ultimile două nume, și anume cel al
genului - canis și cel al speciei - familiaris.
Vestigiile de canis familiaris preistoric se regăsesc în mai
multe părți ale lumii.
Identificînd aceste fosile, cercetătorii au reușit să reconstituie
în bună parte modul de formare a diversității raselor actuale,
dintr-un singur strămoș comun.
Diferențele între rase de cîini sînt astfel explicabile nu numai
prin procesele de selecție rezultate din încrucișările cu alți
canizi, ci și prin evoluțiile divergente datorate adaptării la
condițiile deosebite de climă, relief sau de viață.
Fosilelor primelor rase canine preistorice le-a fost atribuită
o vechime de circa 10 000 ani și au fost denumite Canis
familiaris putjani ( cîinele Puteatin ), oseminte descoperite pe
teritoriul U.R.S.S., și Canis familiaris polustris, denumit și
cîinele de turbă, deoarece scheletele s-au găsit prima oară în
Elveția, pe locurile unor foste culturi materiale lacruste, descoperite
în zăcăminte de turbă.
Resturi asemănătoare ca morfologie s-au găsit și în Asia,
Polinezia, nordul Africii, Orientul Apropiat, confirmînd aria
mare de răspîndire a acestui cîine.
Către epoca de bronz ajunge deja la patru tipuri deosebite de canis
familiaris, fie derivate din cei mai sus citați, fie apărute separat, în
alte zone.
La fiecare dintre aceștia au putut fi contestate caracterisici
morfologice dominante care au permis să fie considerați drept,
,,tulpina” marilor rase de azi, cei din care, pe parcurs, prin
încrucișări, au fost create toate rasele actuale.
Aceștia au fost:

Canis familiaris intermedius.
O încrucișare între lup și canis familiaris polustris care are de
la primul ochii oblici, iar de la al doilea coada și care ne
conduce la Samoyede, Spitz, Chow-Chow, Pomeranian; printr-o
altă linie, este desemnat strămoșul cîinilor de vînătoare Epagneul,
Spaniel, Brac, Setter, Pointer, Dalmațian și Caniche.
Tot din acesta se trag și cîinele de casă egiptean, Maltezul, Pekinezul.

Canis familiaris metris optimae, ce are sînge de lup indian
și din care descind rasele de cîini ciobănești: Collie, Ciobănesc
persan, Bobtail, Brie, Ciobănesc german, belgian etc.

Canis familiaris inostranzewi considerat strămoșul pentru
Dogul Tibetan, Molosul asirian, Bulldog, Dogul de Bordeaux,
Mastiff, Saint-Bernard, Terra Nova, Cîinele de Pirinei.
Pri diverse încrucișări cu Brabantul se pare că au rezultatul
Schnauzerul, Dobermannul și Boxerul.

Canis familiaris leineri este ramura poate cea mai veche
( alături de canis familiaris inostranzewi ) și din care se
trag toate varietățile de ogari, levrieri, Sloughi, Afghan și
apoi Saint Hubert, Basset, Teckel și feluritele tipuri de terrieri.
Mai recent au fost descoperite noi fosile în Anglia cu o vechime
de 9 500 de ani, în S. U. A. de 10 500 de ani, iar unele
oseminte găsite în irak, verificate cu mijloacele moderne
de investigare, au stabilit ca vîrsta 14 000 de ani.
În Danemarca, cele găsite în cultura Maglemose au și ele
8 - 10 000 ani.
Toate aceste descoperiri nu fac decît să confirme marea arie
de răspîndirea a cîinelui, inițial greșit considerat că nu s-ar
fi dezvoltat decît în zona Mesopotamiei și Europei Centrale,
precum și încheierea fenomenului de domesticire cu cel
puțin 15 - 20 mii de ani înaintea erei noastre.

Evoluția și Proliferarea Raselor în Epoca Modernă, Rod al Selecției.

Formarea diverselor rase de cîini, după cum scrie Darwin, nu
este o mutație a animalului în interesul lui ci, mai de grabă, servește
interesele și necesitățile omului.
Diverse calități moștenite au fost remarcate de crescători,
exemplarele cele mai dotate selecționate, iar apoi, prin încrucișări
ce au necesitat nu numai răbdare ci și aplicație, a fost posibil
să se obțină rasa nouă cu aptitudinile dorite.
La început a contat mai puțin talia și culoarea, de-abia începînd cu
secolul al- XIX-lea, ,,tonul” - dacă putem spune astfel - fiind
dat în special de Anglia, au fost luate în considerare și aceste
aspecte.
La începutul erei noastre rasele despre care acum începe să
se vorbească în documente se rezumau la cîteva rase de cîini,
și anume cei de tip Molos, Levrier și două varietăți de cîine de
agrement - Maltezul și Pomeranianul.
În anii 116 - 27 î.e.n., eruditul roman Marcus Terentius Varro
clasifică deja 5 rase de cîini în Rerum rusticarum libri: ciobănesc,
gardian de casă de vînătoare, dog și de agrement.
Cezar a dus campaniile sale Moloși în Galia și Anglia,
formîndu-se apoi pe acele meleaguri actualul Dog, Mastiff, Dog
de Bordeaux și alții.
Răspîndirea lor continuă din ce în ce mai mult.
Navigația și tendința de stabilire de relații din ce în ce mai
îndepărtate au contribuit și ele atît la răspîndirea cîinelui cît
și la diversificarea raselor.
În evul mediu, interesul maxim se acordă cîinilor de vînătoare.
Toți seniorii locali aveau haite de cîini de vînătoare a căror
îngrijire și întreținere a ridicat în mod firesc și primele
probleme de chinologie dirijată.
Apar peste tot levrieri fini, iar celebrul Saint Hubert - strămoșul
Bloodhoundului și al majorității copoilor de azi - își face și el
apariția.
Cele două țări în care există o preocupare vădită - insuflată
chiar de suveranii lor - pentru puritatea raselor de cîini au fost
Franța și Anglia, țări în care cu mici modificări tradițiile
s-au menținut pînă azi.
În sec. XIX, încep să fie organizate expoziții canine, își fac
apariția primelor standarde.
În tot mai multe țări se dezvoltă o opinie favorabilă creșterii
cîinilor de rasă, dat fiind avantajul de necontestat al sutelor
de ani de selecție.
Astăzi, peste 200 de rase recunoscute, cu un standard bine
precizat, alte cîteva sute în afară de acestea, asociații chinologice,
veterinară specializată și un interes mereu crescînd atestă
popularitatea de care se bucură pe drept cuvînt fidelul
nostru prieten.

Poezia Domnițele de Lucian Blaga

DOMNIȚELE


 Domnița din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat :
,,Tu știi - ah tu nu știi - cine-a fost Uta ?”
Amurg, mult mai vechi decît zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.




Tu știi - ah tu nu știi ! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu ?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cîndva !
Printre armuri, prin surele ganguri,
mîndră și albă trăia,
lîngă scutul seniorului, Uta.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apără.
Dar zîmbetul ei otravea toate văile Rinului.
Numai cînd spicul lega,
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumusețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea stă, chip de piatră
sub boltă rotundă.
Scris i-a fost, scris,
țintă să fie, de vis.




Și mîna Domniței luat-am și-am zis :
Aceasta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ți porți și tu prin tot locul
sîngele, rîsul,
norocul și focul.
Prin ierburi cînd treci
incendii în rouă
stîrnești, ah tu nu știi - la fel amîndouă.
Dar poate că nu se cuvine
gîndului-cîntec să-i prea urmez
pe toate cărările.
și nici să așez
în cumpănă toate luminile
și toate-asemănările.




Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi ?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumuseți, ce calea-i ațin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

Poezia Domnițele de Lucian Blaga

DOMNIȚELE


 Domnița din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat :
,,Tu știi - ah tu nu știi - cine-a fost Uta ?”
Amurg, mult mai vechi decît zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.




Tu știi - ah tu nu știi ! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu ?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cîndva !
Printre armuri, prin surele ganguri,
mîndră și albă trăia,
lîngă scutul seniorului, Uta.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apără.
Dar zîmbetul ei otravea toate văile Rinului.
Numai cînd spicul lega,
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumusețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea stă, chip de piatră
sub boltă rotundă.
Scris i-a fost, scris,
țintă să fie, de vis.




Și mîna Domniței luat-am și-am zis :
Aceasta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ți porți și tu prin tot locul
sîngele, rîsul,
norocul și focul.
Prin ierburi cînd treci
incendii în rouă
stîrnești, ah tu nu știi - la fel amîndouă.
Dar poate că nu se cuvine
gîndului-cîntec să-i prea urmez
pe toate cărările.
și nici să așez
în cumpănă toate luminile
și toate-asemănările.




Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi ?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumuseți, ce calea-i ațin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

Poezia Scutul Minervei de Ion Pillat

SCUTUL MINERVEI


1.

Ajuns acum pe culmea vieții, înainte
De a descrește-n umbra ținutului tăcut,
Zeiță înarmată cu lacie și scut,
Stăpîn deplin pe cuget, înalt o rugăminte.



De ani destui Diana cu raza ei mă minte
Și, falsă ca și valul din care s-a născut,
Cithereenei pradă destui ani am zăcut
Plătindu-i vamă chinul și lacrima fierbinte.



Cum mai păzită grijă îmi păstra odorul.
Spun crinului și rozei un veșnic bun-rămas :
Măslinul și un dafin să-mi străjuie ogorul.




Nu-ți dau, de patimi arsă, o inimă pustie,
Dar gînditorul suflet ce singur mi-a rămas,
Tu încunună-l, dreapto, cu verde poezie.



2.

Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră
Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat,
Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat
Să-mi stai, spintecătoare de veșnicii, la proră.



Iar eu din întuneric intrînd în auroră,
Și limpezit cu totul de patimi și păcat,
Voi cerceta cu ochii părerea de uscat
Pe umăr de talazuri, albind ca o amforă.



Strălucitoare-n suflet e țara ta, zeiță !
Bachantele în fața-i prin noapte se ascund,
Fug speriați Silenii încununați cu viță.



Apollo însă tainic pe fruntea-ți cum răsare,
În razele răsfrînte de scutul tău rotund,
Îmi naște nouă muze mărețe la picioare.



3.

Același zeu profetic cutremură stejarii
Dodinii, și la Delos înaltul palmier
Rămîne mărturie legînd pămînt și cer,
Dar au tăcut de-atuncea Homerii și Pindarii,



În temple profanate au năvălit barbarii,
Și viersul lor răsună strident și adulter,
Dar n-au să se ridice pe piscul auster,
Nicicînd, al poeziei cu strictele fruntării.



De lauda, de ura lor oarbă azi nu-mi pasă.
M-am depărtat de-un laur ce-n fiecare zi
Pe altă frunte-ngustă mai veștejit se lasă.



Căci tu îmi crești în suflet - la fel cum altădată
Din creștetul lui Joe destinul te trezi -
Senina fericire puțin îngîndurată.


4.

Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte
La umbra unui dafin ce n-are veștejiri,
De gloria lumească, de secile vrăjiri
A' vremii-nșelătoare totuna de departe.



Adun pămînt și plante, și oameni într-o carte
Înaltă în simțire, bogată-n zugrăviri.
Din vechile otrăvuri făcut-am izbăviri,
Din turbure viață, armonioase arte.



Dar sarcofagul poartă îngemănate roade :
În juru-i saltă-n soare al zeilor alai,
Năutru zace mortul cu viermele ce-l roade.



Nu-i nimeni deznădejdea din gînd să mi-o ghicească.
Doar tu, zeiță clară ca flacăra, îmi dai
Puterea să-mi torn chinul în marmura cerească.


5.

Precum prin crîng, în umbră, o pasăre ațipă
Din zborul ei rănită de vechiul vînător
Și te ajunge glasu-i sunînd sfîșietor
Cînd vrea și nu mai poate să-nalțe o aripă,



În sîngele-mi departe se tînguie și țipă
Iubirea încolțită de rănile-i ce-o dor ;
Sleită se mai zbate cînd nu e ajutor
Să-i dea o vlagă nouă în neguroasa clipă.



De prin afund de mine aud cum se prelinge
În liniștea de astăzi neliniștea de ier'.
Zeiță prinsă-n zaua luminii ce învinge,



În suflet-mi noptatic în arme te coboară.
Străpunge-o fără milă cu suliță de fier,
Dă-i moarte bietei inimi ce n-a putut să moară.


6.



Neptun pe mări în spume și-a așezat demnia ;
Zefir pe-o adiere ; Boreu, pe-un aprig vînt.
Cibela-mpărățește pe rodnicul pămînt,
Și Ceres leagă spicul, și Bacchus crește via.



Și-mpart nemuritorii : văzduhul, apa glia,
Și tot ce-a fost pe lume, și toate cîte sînt.
Un zeu ne duce-n leagăn, și altul în mormînt ;
Ei ne trimet păcatul și nevinovăția.



Veghează zei, zeițe pe orișice făptură -
În arbore : Driada ; la vatră : zeul Lar,
Sîntem ca fire prinse în vasta țesătură.



Nu pot să lupt cu zeul : el dă și el culege ;
De el nebunu-ncearcă să fugă în zadar.
Eu mă supun, cuminte, la nendurata lege.


7.

Cu armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoara gîndirilor adînci,
În tragica splendoare prin dezolate stînci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.



Dar veac de veac frontul îl crapă ; se înclină
Coloana albă-n vremea ceo surpă stînd pe brînci ;
Și-n țara pustiită de barbari : turci și frînci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.



Cînd vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Cînd slava ta n-o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.



Dar dă-mi, zeiță, harul și legile-nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.


8.

Sub rod se-ndoaie pomul cînd seva îl pătrunde,
El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți,
Și rîul fără-astîmpăr ce spumega prin munți,
La vale poartă pașnic corăbiile pe unde.



Departe jocul fraged al anilor se-ascunde
Și, iată-i, rari pe tîmplă, întîi peri cărunți,
Cînd patimi împlinite s-au arcuit în punți
Și fecundate doruri s-au liniștit profunde.



Ca șarpele de-acuma îmi schimb noroc și piele,
Căci soarta nu-mi apleacă viața în zadar
Cu versuri care-atîrnă din ce în ce mai grele.



În toamna unde darul se pîrguie-n tăcere
Aștept să vii și, rece, cu dreptul tău cîntar,
Să-mi hotărești măsura de-amaruri și de miere.


9.

La Roma, cînd Horațiu prindea nemuritoare
Cadența ta în odă, cînd verbul suveran
Îl mlădia-n eglogă poatul mantuan,
La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare.



Dar să-ți înalț primește sonetul la picioare,
Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian -
Cînd simt sub mîna lira, pe fiecare an
Mai pură, mai pioasă și mai învingătoare.



Din lutul țării mele mi-am ridicat spre tine
Un suflet ca un codru adînc și nepătruns ;
I-ai dat desăvîrșirea coloanelor eleni.



Nici azi nu-l va pricepe ilotul, și nici mîne,
Dar versul meu în slujba-ți purificat, și uns,
Și logodit în taină cu muzele, rămîne.


10.

Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vînntul
În pînze chibzuite nu-și frînge vlaga lui,
Și drumului s-așterne în goana gîndului
Fugarul, doar cînd frîul i-a stăpînit avîntul.



Din liră ca să-nvie, deplin și proaspăt, cîntul
Pe coarde numărate ești nevoit să-l sui,
Și nu se schimbă piatra informă în statui
De n-o lovești cu dalta. La fel e și cuvîntul.



Năuci, să creadă sciții că bîlciul e-un spetacol,
Că-n lire nestrunite dorm melodii adînci,
Că vorbe nențelese adună un oracol.



Adevărata artă de alte minți se-alege :
Nu pîlpîie în noaptea desișului, pe stînci
În soarele Minervei, scînteie albă-i lege.


11.

Abia sosi Prierul cu-ntîia rîndunică
Și-l strînse galben vara la pieptu-i însorit,
Și iată peste dealuri lumina și-a oprit
Din toamnă raza lungă prin fulgii care pică.



Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridică ;
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s-a umbrit
Și-n amintire suie cu fumu-i albăstrit
Iubirea cea mai mare, dorința cea mai mică.



Cu trecerea rotundă a lunilor rotește,
Schimbat pe bolta nopții, străvechiul zodier
Și steaua ca și visul în zori se veștejește.



Nimic nu se rentoarce la fel a doua oară :
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer...
Eternă doar Minerva cu lira le măsoară.


12.

Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol.
Și pe Acteon care-i pîndise trupul gol,
Prin cîinii lui Diana l-a osîndit să piară.



Chiar Promoteu, cînd slăvii a smuls un foc în pară,
El ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,
Hrăni flămînde ciocuri din firea lui amară.



Și totuși nu i-e teamă, în-nalta mea trufie,
Comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
În suflet cînd eroii Helladei îmi învie.



De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
Pe veci văd ochii minții tiparele de-azur,
Cînd focul fără moarte îl ține răpitorul.

13.

Din toate, numai roza ce-a moarte mai închegă
O inimă de flăcări pe palidul stufiș,
Prin seara prelungită de soarele pieziș
Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă,



Și numai tămîioasa ce s-a păstrat întreagă
În via pustiită de-al toamnei luminiș,
Acuma cînd scînteie de brumă prin frunziș,
Mai tare încîntată și locului mă leagă.



Mi-e dor de ce-nflorește sub semnul despărțirii
Și brațele ce albe de gîtul meu s-au prins
Mă țin cînd știu că mîne s-or șterge iar privirii.



Minerva-mi spune : - ,,Uită ce-n pulbere se cerne,
Ciorchini de stele setea ți-o sting și am întins
Iubirii tale cupa petalelor eterne.”


14.

Nespovedită mie ce grijă îți apleacă
Profilul pur pe brațul în lance răzimat ?
Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat,
Îți adumbri pleoapa de lacrimi pururi seacă ?



Credeam că numai omul cu mintea lui săracă,
Divino, se frămîntă de patimi turburat.
Ce săgetare-ascunsă un zeu dușman ți-a dat ?
Chiar rănile lui Eros cu vremea au să treacă.



Mi-a spus nemuritoare : - ,,Grăiești ca muritorii.
Sub alte legi stă neamul din care m-am ivit,
El n-are-amurg, nici noapte și nu cunoaște zorii.



Ce m-a durut odată, mă doare pe vecie...
Dar din senina pace și chinul otrăvit,
Mi-a învățat cuvîntul înalta-i simetrie.”


15.

Din Helicon coboară iar cele nouă muze
Înconjurînd altarul cu pasul lor pios.
În număr și-n cadență suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.



Vin cîte trele Grații în cîntec de cobuze :
Un singur vînt le umflă vestmîntul unduios
Din care, pentru tine crescînd misterios,
Curat răsare ritmul din formele confuze.



Orfeu te părăsește pe veci, Euridice !
El lira și-a consacră Minervei ca un dat,
Și imnul proslăvirii dă cerul să-l despice.



Chiar Egipanul tainic, ducînd la colțul gurii,
Un nai de trestii, lasă cînd repede, cînd rar,
Lung lauda să sune în liniștea pădurii.


16.

În căutarea prăzii de aur a cîntării,
Spre tainele Colhidei, nou Ianos, am pornit.
De hiperboreene furtuni nebiruit,
Scăpai din valuri din valuri teafăr și de urgia mării.



Iar astăzi cînd din neguri răsar pe clina zării
Și dafinul, și templul tău alb, ce liniștit
Îmi trag la țărm trirema cu rostrul ei proptit
De plaja aurie în raza înserării.



Acum veniți, tovarăși ! Juncanul nou la coarne,
Juncana fără pată să-i ducem la altar -
Ca jertfa lor norocul spre noi să ni-l întoarne.



Și tu, zeiță, lasă din falnicul tezaur
Ce l-a purtat berbecul divin, să smulg măcar
Pe liră o fărîmă din lîna lui de aur.


17.

Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră.
Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat
Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat
Atît de mult pe vremuri, iubirea mea tot speră.



De nimeni dezlegată și astăzi îmi oferă
Enigma-i dureroasă un sfinx neîndurat
Și sufletul ce-n gheare i-a tremurat,
Mai tremură privindu-l și-acum din altă sferă.



Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă
Harpiile pe frunte cu zborul lor nefast.
Mai simt străvechea spaimă și vraja ei adîncă.



Iar glasul de sirenă tot mai suav îmi sună
În cîntecele morții, amăgitor și vast,
Ca marea care-și mișcă argintul viu sub lună.


18.

Te-am regăsit de mintea-mi cu-atîta mai aproape
Cu cît credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunosct
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.



Cum am putut să-ți caut pe cer, pe cîmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, cînd trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înalta strălucire ce-n lume nu încape.



Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare și gînd nemuritor.
Ce laudă mai sfîntă să născocească struna ?



Și-acum, cînd știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și-n albia lui cîntă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.


1933

Poezia Scutul Minervei de Ion Pillat

SCUTUL MINERVEI


1.

Ajuns acum pe culmea vieții, înainte
De a descrește-n umbra ținutului tăcut,
Zeiță înarmată cu lacie și scut,
Stăpîn deplin pe cuget, înalt o rugăminte.



De ani destui Diana cu raza ei mă minte
Și, falsă ca și valul din care s-a născut,
Cithereenei pradă destui ani am zăcut
Plătindu-i vamă chinul și lacrima fierbinte.



Cum mai păzită grijă îmi păstra odorul.
Spun crinului și rozei un veșnic bun-rămas :
Măslinul și un dafin să-mi străjuie ogorul.




Nu-ți dau, de patimi arsă, o inimă pustie,
Dar gînditorul suflet ce singur mi-a rămas,
Tu încunună-l, dreapto, cu verde poezie.



2.

Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră
Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat,
Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat
Să-mi stai, spintecătoare de veșnicii, la proră.



Iar eu din întuneric intrînd în auroră,
Și limpezit cu totul de patimi și păcat,
Voi cerceta cu ochii părerea de uscat
Pe umăr de talazuri, albind ca o amforă.



Strălucitoare-n suflet e țara ta, zeiță !
Bachantele în fața-i prin noapte se ascund,
Fug speriați Silenii încununați cu viță.



Apollo însă tainic pe fruntea-ți cum răsare,
În razele răsfrînte de scutul tău rotund,
Îmi naște nouă muze mărețe la picioare.



3.

Același zeu profetic cutremură stejarii
Dodinii, și la Delos înaltul palmier
Rămîne mărturie legînd pămînt și cer,
Dar au tăcut de-atuncea Homerii și Pindarii,



În temple profanate au năvălit barbarii,
Și viersul lor răsună strident și adulter,
Dar n-au să se ridice pe piscul auster,
Nicicînd, al poeziei cu strictele fruntării.



De lauda, de ura lor oarbă azi nu-mi pasă.
M-am depărtat de-un laur ce-n fiecare zi
Pe altă frunte-ngustă mai veștejit se lasă.



Căci tu îmi crești în suflet - la fel cum altădată
Din creștetul lui Joe destinul te trezi -
Senina fericire puțin îngîndurată.


4.

Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte
La umbra unui dafin ce n-are veștejiri,
De gloria lumească, de secile vrăjiri
A' vremii-nșelătoare totuna de departe.



Adun pămînt și plante, și oameni într-o carte
Înaltă în simțire, bogată-n zugrăviri.
Din vechile otrăvuri făcut-am izbăviri,
Din turbure viață, armonioase arte.



Dar sarcofagul poartă îngemănate roade :
În juru-i saltă-n soare al zeilor alai,
Năutru zace mortul cu viermele ce-l roade.



Nu-i nimeni deznădejdea din gînd să mi-o ghicească.
Doar tu, zeiță clară ca flacăra, îmi dai
Puterea să-mi torn chinul în marmura cerească.


5.

Precum prin crîng, în umbră, o pasăre ațipă
Din zborul ei rănită de vechiul vînător
Și te ajunge glasu-i sunînd sfîșietor
Cînd vrea și nu mai poate să-nalțe o aripă,



În sîngele-mi departe se tînguie și țipă
Iubirea încolțită de rănile-i ce-o dor ;
Sleită se mai zbate cînd nu e ajutor
Să-i dea o vlagă nouă în neguroasa clipă.



De prin afund de mine aud cum se prelinge
În liniștea de astăzi neliniștea de ier'.
Zeiță prinsă-n zaua luminii ce învinge,



În suflet-mi noptatic în arme te coboară.
Străpunge-o fără milă cu suliță de fier,
Dă-i moarte bietei inimi ce n-a putut să moară.


6.



Neptun pe mări în spume și-a așezat demnia ;
Zefir pe-o adiere ; Boreu, pe-un aprig vînt.
Cibela-mpărățește pe rodnicul pămînt,
Și Ceres leagă spicul, și Bacchus crește via.



Și-mpart nemuritorii : văzduhul, apa glia,
Și tot ce-a fost pe lume, și toate cîte sînt.
Un zeu ne duce-n leagăn, și altul în mormînt ;
Ei ne trimet păcatul și nevinovăția.



Veghează zei, zeițe pe orișice făptură -
În arbore : Driada ; la vatră : zeul Lar,
Sîntem ca fire prinse în vasta țesătură.



Nu pot să lupt cu zeul : el dă și el culege ;
De el nebunu-ncearcă să fugă în zadar.
Eu mă supun, cuminte, la nendurata lege.


7.

Cu armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoara gîndirilor adînci,
În tragica splendoare prin dezolate stînci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.



Dar veac de veac frontul îl crapă ; se înclină
Coloana albă-n vremea ceo surpă stînd pe brînci ;
Și-n țara pustiită de barbari : turci și frînci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.



Cînd vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Cînd slava ta n-o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.



Dar dă-mi, zeiță, harul și legile-nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.


8.

Sub rod se-ndoaie pomul cînd seva îl pătrunde,
El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți,
Și rîul fără-astîmpăr ce spumega prin munți,
La vale poartă pașnic corăbiile pe unde.



Departe jocul fraged al anilor se-ascunde
Și, iată-i, rari pe tîmplă, întîi peri cărunți,
Cînd patimi împlinite s-au arcuit în punți
Și fecundate doruri s-au liniștit profunde.



Ca șarpele de-acuma îmi schimb noroc și piele,
Căci soarta nu-mi apleacă viața în zadar
Cu versuri care-atîrnă din ce în ce mai grele.



În toamna unde darul se pîrguie-n tăcere
Aștept să vii și, rece, cu dreptul tău cîntar,
Să-mi hotărești măsura de-amaruri și de miere.


9.

La Roma, cînd Horațiu prindea nemuritoare
Cadența ta în odă, cînd verbul suveran
Îl mlădia-n eglogă poatul mantuan,
La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare.



Dar să-ți înalț primește sonetul la picioare,
Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian -
Cînd simt sub mîna lira, pe fiecare an
Mai pură, mai pioasă și mai învingătoare.



Din lutul țării mele mi-am ridicat spre tine
Un suflet ca un codru adînc și nepătruns ;
I-ai dat desăvîrșirea coloanelor eleni.



Nici azi nu-l va pricepe ilotul, și nici mîne,
Dar versul meu în slujba-ți purificat, și uns,
Și logodit în taină cu muzele, rămîne.


10.

Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vînntul
În pînze chibzuite nu-și frînge vlaga lui,
Și drumului s-așterne în goana gîndului
Fugarul, doar cînd frîul i-a stăpînit avîntul.



Din liră ca să-nvie, deplin și proaspăt, cîntul
Pe coarde numărate ești nevoit să-l sui,
Și nu se schimbă piatra informă în statui
De n-o lovești cu dalta. La fel e și cuvîntul.



Năuci, să creadă sciții că bîlciul e-un spetacol,
Că-n lire nestrunite dorm melodii adînci,
Că vorbe nențelese adună un oracol.



Adevărata artă de alte minți se-alege :
Nu pîlpîie în noaptea desișului, pe stînci
În soarele Minervei, scînteie albă-i lege.


11.

Abia sosi Prierul cu-ntîia rîndunică
Și-l strînse galben vara la pieptu-i însorit,
Și iată peste dealuri lumina și-a oprit
Din toamnă raza lungă prin fulgii care pică.



Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridică ;
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s-a umbrit
Și-n amintire suie cu fumu-i albăstrit
Iubirea cea mai mare, dorința cea mai mică.



Cu trecerea rotundă a lunilor rotește,
Schimbat pe bolta nopții, străvechiul zodier
Și steaua ca și visul în zori se veștejește.



Nimic nu se rentoarce la fel a doua oară :
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer...
Eternă doar Minerva cu lira le măsoară.


12.

Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol.
Și pe Acteon care-i pîndise trupul gol,
Prin cîinii lui Diana l-a osîndit să piară.



Chiar Promoteu, cînd slăvii a smuls un foc în pară,
El ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,
Hrăni flămînde ciocuri din firea lui amară.



Și totuși nu i-e teamă, în-nalta mea trufie,
Comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
În suflet cînd eroii Helladei îmi învie.



De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
Pe veci văd ochii minții tiparele de-azur,
Cînd focul fără moarte îl ține răpitorul.

13.

Din toate, numai roza ce-a moarte mai închegă
O inimă de flăcări pe palidul stufiș,
Prin seara prelungită de soarele pieziș
Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă,



Și numai tămîioasa ce s-a păstrat întreagă
În via pustiită de-al toamnei luminiș,
Acuma cînd scînteie de brumă prin frunziș,
Mai tare încîntată și locului mă leagă.



Mi-e dor de ce-nflorește sub semnul despărțirii
Și brațele ce albe de gîtul meu s-au prins
Mă țin cînd știu că mîne s-or șterge iar privirii.



Minerva-mi spune : - ,,Uită ce-n pulbere se cerne,
Ciorchini de stele setea ți-o sting și am întins
Iubirii tale cupa petalelor eterne.”


14.

Nespovedită mie ce grijă îți apleacă
Profilul pur pe brațul în lance răzimat ?
Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat,
Îți adumbri pleoapa de lacrimi pururi seacă ?



Credeam că numai omul cu mintea lui săracă,
Divino, se frămîntă de patimi turburat.
Ce săgetare-ascunsă un zeu dușman ți-a dat ?
Chiar rănile lui Eros cu vremea au să treacă.



Mi-a spus nemuritoare : - ,,Grăiești ca muritorii.
Sub alte legi stă neamul din care m-am ivit,
El n-are-amurg, nici noapte și nu cunoaște zorii.



Ce m-a durut odată, mă doare pe vecie...
Dar din senina pace și chinul otrăvit,
Mi-a învățat cuvîntul înalta-i simetrie.”


15.

Din Helicon coboară iar cele nouă muze
Înconjurînd altarul cu pasul lor pios.
În număr și-n cadență suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.



Vin cîte trele Grații în cîntec de cobuze :
Un singur vînt le umflă vestmîntul unduios
Din care, pentru tine crescînd misterios,
Curat răsare ritmul din formele confuze.



Orfeu te părăsește pe veci, Euridice !
El lira și-a consacră Minervei ca un dat,
Și imnul proslăvirii dă cerul să-l despice.



Chiar Egipanul tainic, ducînd la colțul gurii,
Un nai de trestii, lasă cînd repede, cînd rar,
Lung lauda să sune în liniștea pădurii.


16.

În căutarea prăzii de aur a cîntării,
Spre tainele Colhidei, nou Ianos, am pornit.
De hiperboreene furtuni nebiruit,
Scăpai din valuri din valuri teafăr și de urgia mării.



Iar astăzi cînd din neguri răsar pe clina zării
Și dafinul, și templul tău alb, ce liniștit
Îmi trag la țărm trirema cu rostrul ei proptit
De plaja aurie în raza înserării.



Acum veniți, tovarăși ! Juncanul nou la coarne,
Juncana fără pată să-i ducem la altar -
Ca jertfa lor norocul spre noi să ni-l întoarne.



Și tu, zeiță, lasă din falnicul tezaur
Ce l-a purtat berbecul divin, să smulg măcar
Pe liră o fărîmă din lîna lui de aur.


17.

Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră.
Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat
Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat
Atît de mult pe vremuri, iubirea mea tot speră.



De nimeni dezlegată și astăzi îmi oferă
Enigma-i dureroasă un sfinx neîndurat
Și sufletul ce-n gheare i-a tremurat,
Mai tremură privindu-l și-acum din altă sferă.



Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă
Harpiile pe frunte cu zborul lor nefast.
Mai simt străvechea spaimă și vraja ei adîncă.



Iar glasul de sirenă tot mai suav îmi sună
În cîntecele morții, amăgitor și vast,
Ca marea care-și mișcă argintul viu sub lună.


18.

Te-am regăsit de mintea-mi cu-atîta mai aproape
Cu cît credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunosct
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.



Cum am putut să-ți caut pe cer, pe cîmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, cînd trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înalta strălucire ce-n lume nu încape.



Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare și gînd nemuritor.
Ce laudă mai sfîntă să născocească struna ?



Și-acum, cînd știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și-n albia lui cîntă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.


1933

Poezia Moartea Păstorului de Ion Pillat

MOARTEA PĂSTORULUI




Prin ramuri vîntul și în zare marea
Rotundă și albastră și brăzdată
De prora insulelor violete
Bătute-n cearcăne de-argint, cu golfuri
Ferite de furtună unde singuri
Delfinii vin jucîndu-se. Deasupra,
Cer limpede ca apele de munte
Ce prin poiană trec săltînd la vale
Cu pas ușor de calcă părcă zeii
Pe lume iar. De sus cad liniștiți. Vulturi,
Rotind cununi, se-nalță și coboară.
Mioarele s-au grămădit la umbra
Tulpinilor. Sub bolți de aur veșted,
Cu botul pe spinarea celeilante,
Se-ndeasă toate la movila unde
Sub frunza toamnei stă întins păstorul
Lor tînăr doborît de mîini viclene.
Înfipt alături îi veghează pacea
Doar fluierul de soc. Și ziua fuge.
Și vîntul bate. Lung din fluier plînge
Făptură nevăzută. Rar răspunde
Din fund pierdut de sihlă jalea frunzei.
Și vîntul bate... Behăie mioara...
Răsună fluierul din alte timpuri.
Deodată ramuri se desfac, și fața,
Străină nouă, faunul și-arată :
O față mai bătrînă decît coaja
Pămîntului, mai tristă decît toamna
Pămîntului... Surd bate vîntul. Spune
Tot mai departe gura de lumină
A înserării ; piere și se lasă
Pe marea violetă și rotundă
Cu insule de umbră unde zeii
Au dus cu ei păstorul să le cînte.

Poezia Moartea Păstorului de Ion Pillat

MOARTEA PĂSTORULUI




Prin ramuri vîntul și în zare marea
Rotundă și albastră și brăzdată
De prora insulelor violete
Bătute-n cearcăne de-argint, cu golfuri
Ferite de furtună unde singuri
Delfinii vin jucîndu-se. Deasupra,
Cer limpede ca apele de munte
Ce prin poiană trec săltînd la vale
Cu pas ușor de calcă părcă zeii
Pe lume iar. De sus cad liniștiți. Vulturi,
Rotind cununi, se-nalță și coboară.
Mioarele s-au grămădit la umbra
Tulpinilor. Sub bolți de aur veșted,
Cu botul pe spinarea celeilante,
Se-ndeasă toate la movila unde
Sub frunza toamnei stă întins păstorul
Lor tînăr doborît de mîini viclene.
Înfipt alături îi veghează pacea
Doar fluierul de soc. Și ziua fuge.
Și vîntul bate. Lung din fluier plînge
Făptură nevăzută. Rar răspunde
Din fund pierdut de sihlă jalea frunzei.
Și vîntul bate... Behăie mioara...
Răsună fluierul din alte timpuri.
Deodată ramuri se desfac, și fața,
Străină nouă, faunul și-arată :
O față mai bătrînă decît coaja
Pămîntului, mai tristă decît toamna
Pămîntului... Surd bate vîntul. Spune
Tot mai departe gura de lumină
A înserării ; piere și se lasă
Pe marea violetă și rotundă
Cu insule de umbră unde zeii
Au dus cu ei păstorul să le cînte.

Poezia Legenda Ciocîrliei de Vasile Alecsandri

LEGENDA CIOCÎRLIEI



Lie, Lie,
Ciocîrlie,
Zbori în soare
Cîntătoare
Și revină
Din lumină
Pre pămînt
Cu dulce cînt !
( Poporal )


1.

De cînd erau ca iarba anticii codri deși
Și mici ca moșunoaie Carpații urieși,
Și văile profunde, și latele vălcele
Ca pe o apă lină uțoare vălurele ;
De cînd în lume lupii erau păstori de oi
Și urșii cu cimpoaie mînau cirezi de boi ;
De cînd purta-n cosițe Ileana Cosînzană
O floare cîntătoare, o floare nazdravană,
N-au fost copilă-n viață mai dulce, mai aleasă
Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!




Născută-n faptul zilei cu fața-n răsărit,
Luceferii, văzînd-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază așa minune vie.
Și altfel, de lumina cerească dismierdată,
Ea, răsărind ca floarea, au înflorit ca fată ;
Ș-acum e fala lumii, a minții încîntare,
A inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simțește
Că parcă se renaște, că inima lui crește,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de paseri cîntă în sînu-i și pe-afară.






Ea are-o față albă de flori de lăcrimioare
Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,
Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa balaie
Căzînd, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcîie,
Încît pe cîmpul verde cînd trece zîmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, ușoare, descîntate,
Din fire de painjen țesute și lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele văpăi tremurătoare
Prin frunze răspîndite de lună gînditoare.
Aprinșii ochi ai nopții în giuru-i scînteiază,
Formînd cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Și lunecă pe sînu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin ițele subțiri.
Seninul dulce-al zilei, rîvnind acea minune,
Din soare-răsare și păn' la soare-apune
Se-ntinde pe deasupră-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Și-i zice : ,,Însuși cerul spre tine se înclină...
Frumuseța-i o coroană pe frunte de regină !”




2.


Și mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură
Că Lia fură ochii, și mințile le fură ;
Și dus-o-au pe aripi în locuri departate
Cucoarele-n triunghiuri prin aer înșirate,
Și spus-au vîntul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.





În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munți, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji și mîndri feciori de împărați,
Vrăjiți de-a fi pe viață de Lia fărmecați.
Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Și albul ce domnește pe douăzeci de raiuri,
Și peneș-mpăratul, arcaș cu ochiul ținteș,
Ce are-n tolbă fulgeri și-n grajdi pe calul Vinteș ;
Și alții, mulți ca frunza, mînați de-a lor iubire
Cu Lia dragalașă să cate împețire.
Dar nici își pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea privește cu drag la mîndrul soare !
Și, tot privind lumina din fața-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umple albaștrii ochi frumoși.
Ei plîng !... de ce plîng însă luceferii duioși ?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingașă dorință, de-o taină nepătrunsă ?





Ah ! taina ei n-o știe nici zîna ce-o iubește,
N-o știe căpătăiul pe care odihnește,
Nici apa ce oglinda obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pămîntul !... dar umbra sa o știe !
Ades copila, prada gîndirii ce-o răpește,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăiește
Și zice : ,,Tu, al lumei monarc strălucitor !
O ! splendidă comoară de viață și amor !
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire !
Tu, singura-mi dorință, tu, dulcele meu mire !
Pleaca-voi, ah !  pleca-voi, luînd urmele tale,
Să te-ntîlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fii al meu și numai al meu, o ! mîndre soare,
Să nu mai plîng de moarte cînd tu săruți o floare,
Căci te urăsc atunce... cu dragoste și dor,
Și văd că de-acea ură duioasă am să mor !”
Ea zice și se simte de raze inundată.





Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată :
,,Ah ! draga mea stăpînă ! Ferească Domnul sfîntul
De-a-ți asculta îndemnul, de-a-ți împlini cuvîntul,
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui carare !
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Și unde începutul se leagă cu sfîrșitul,
Și unde-și perde minte și pașii rătăcitul.
Ah ! Lia, te gîndește că soarele-i cu dar
De viață și de moarte, că-i dulce și amar !
El dă junie lumei, iubire, fericire,
La plînte, cuiburi, inimii el dă însuflețire,
Dar raza-i ce învie e raza și de foc
Ce arde crinul fraged și tristul siminoc,
Și rîurile soarbe, și paseri săgetează,
Și umbra o înghite cînd soarele-i amează.”
,,Ah ! fie oricum fie ! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria,
De-oi ști că-n a mea cale voi face totdeauna
Din șepte nopți o noapte, din șepte zile una,
M-oi duce mult departe c-un răpide avînt,
Departe, unde cerul se lasă pe pămînt,
Pe unde munții falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce, păn' mi-oi găsi ursitul
Ș-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreu să-i privesc fața ca să-mi alin durerea,
Să văd curgînd din buze-i cuvintele ca mierea !”
,,Amar de tine, Lie ! o ! Lie,-amar de mine !
Dar fie ! unde-i merge, și eu mă duc cu tine.”




3.


În revăsatul zilei, cînd nasc a vieții șoapte
Și lin se dezvelește seninul cer din noapte,
Pe cînd lumina-i sură, plapîndă, răcoroasă
Și somnul își destinde aripa somnoroasă
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i șarg,
Ce zice că pămîntul nu e destul de larg,
Și zboară fără sațiu, luîndu-și iute zborul,
Ca vîntul și ca gîndul, ca spaima și ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Și pere într-un fulger cum pere vestea bună ;
Și trece pe sub nour, și trece pe sub stea
Clipiș cum se strecoară prin oameni vestea rea !
În care greu se luptă balaurii cei mari
Cu pajuri nazdravane născute-n ceea lume ;
Prin locuri unde șerpii brilianturi fac din spume
Și zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă șopîrle smălțuite
Și blînde păsărele ce cîntă-n cuibul cald,
Avînd rubine pliscuri și ochii de smarald.
Acolo vîntul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui ușoară,
Și iarba, chemînd vîntul din ziori ca s-o dismierde,
Se mișcă-n vălurele precum o apă verde.
El trece peste rîuri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Și apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce,
În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.
Zadarnic ! ea-nainte, nainte mereu pasă,
Ca omul cu grăbire mînat de dor de casă,
Și de trei ori trei zile și nopți de trei ori trei
Ea lasă somnul dulce să peară-n urmă ei.
Și altfel tot pe cale, cu ochii țintă-n soare,
Cu coamele-i luciose în vînt fîlfîitoare,
Precum un vis ferice într-un vîrtei de aur.
Dar după multă trudă și mult amar de cale,
O dată cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzită ce se unește-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocitoarea mare.
Acolo calul Graur își încetează zborul,
Nemaiavînd pămînturi să bată cu piciorul,
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Și merge de se pune pe-al mării verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul departat
Pe care se ridică al soarelui palat.




,,Pe unde-ți merge gîndul, stăpîna mea iubită ?”
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
,,Ah ! dragă sorioară ! duioasa Lia zice,
Zărești în depărtare cea insulă ferice
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime ?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălțime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
Cu poarta de rubinuri și stîlpii de safiri ?
Acolo-mpărățește frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboară gîndul, acolo eu mă vreu !
Dar cum să fac, vai mie !... ah ! calul meu nu poate
Să calce și pămîntul, și mările să-noate !”
,,Stăpînă ! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.”
cum zice, cum nechează...
Din marea cea profundă
O volvură se-nalță și iese-un cal în undă,
Cu ierburi și mărgeanuri avînd coama-mpletită,
Și solci de-argint pe spate și palmă sub copită.
Zărindu-l, Lia vesel de cale se gătește,
Dar cînd e ca să plece și cînd se despărțește
De Graur, ea-l sărută, pe coardă-l mai dismiardă
Și-l cheamă drag pe nume și plînge c-a să-l peardă.
Apoi se-ntoarce iute la mal, și iute sare
Pe noul cal ce-o poartă ușor pe-a lui spinare.
Și umbra ei rămîne pe mal înstrăinată,
Și Graur se afundă în zarea nourată.





4.


Prin valuri spumegoase ce-n giuru-i se alină
Cîntînd o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mîndre de fiu împărătescu
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decît că e fecior.
Ea inima-n bataie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni
Pe-acel care-au vrăjit-o aicea de-a veni,
Și iată că zărește a lui bătrînă mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o naframă !
De cînd nu era încă pămîntul care este,
De cînd tot ce e-n lume era numai poveste
Și raza de lumină și razele căldurei
Erau comori ascunse în haosul naturei,
A splendidului doare ferice născătoare
Trăiește-n luminoasă și magică splendoare,
Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare să-l admire,
Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Cînd fiul ei în cursă ar fi espus să cadă.







Sărmana-ncet aude sunînd pasuri străine,
Tresare și întreabă : ,,Ce om, ce feară, cine
Au îndrăznit să vie aice, ș-a pătrunde
În locuri necalcate de pas de om ; pe unde
Nici paserea măiastră a trece nu-ndrăznește,
Nici doru-n rătăcire perdut nu se oprește ?”
Copila tremurîndă s-apropie și zice :
,,Sînt om cu gînduri blînde venit din lume-aice.”
,,De ești fecior replică bătrînă îngrijită,
Să-ți fie calea floare și urma înflorită,
Și-n viață să ai parte de soacră iubitoare
Și de nevastă dulce, frumoasă, zîmbitoare ;
Iar dacă ești tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta ușoară întoarce-ți iute pasul
Și pei din aste locuri neatinse și curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate !”



........................................................................................




Copila spaimîntată cu dorul ei se ceartă,
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă ;
Cînd iată că s-aude în lunga departare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Și iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată ;
Căci soarele apune, lăsînd de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ș-a umbrelor misteruri.
El vine și apare atît de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
,,Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat !
Îi zice blînda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pre pămînt,
Un oaspe blînd la suflet și gingaș la cuvînt !”





În giuru-i mîndrul soare se uită cu mirare...
El vede și nu crede, îi pare că îi pare
Și simte-un neastîmpăr, în inima-i vergină
Sub galișa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, lund de mînă pe Lia tremurîndă :
,,Oricine-ai fi, el zice, ființă, tu, plăpîndă !
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Și fie-ți scurt necazul și fericirea lungă !
Pe flori de primăvară obrazu-ți să ce culce,
Și fie-ți dulce viața și moartea fie-ți dulce !”
Copila îl ascultă perdută în estaz,
Cu zîmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Și zice : ,,Mîndre soare ! lasat-am scumpa țară
Și casa părintescă în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir ;
Și-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu rîuri și cu nouri, cu fluturi și cu stele ;
Grăit-am și cu vulturi, cu șoimi, cu rîndunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ș-acum îți zic eu ție în limba omenească :
Minune mult iubită ! Lumină de lumine !
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine !”




Și soarele și Lia, păreche de iubire,
În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire,
Zîmbind unul la altul cu-nduioșire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice : ,,Să fiu oare-nșealată ?
Acest străin să fie fecior, sau fată ?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De cînd au dat cu ochii de fiul meu frumos !”
Apoi, mai stînd pe gînduri, adaoge-n tristeță :
,,Ah ! unde mi-e vederea din dalba tinereță !...
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Cînd inima presimte !... E fată, sau fecior...
La noapte voi așterne în patu-i albe flori ;
De-a fi barbat, sub dînsul peri-vor pănă-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sînul ei lipite,
În faptul dimineții vor fi mai înflorite.”
Condusă de-a ei cîrjă prin umbră pipăind.





Atunci voiosul soare, simțind o nouă viață,
O ia pe Lia-n brațe și o sărută-n față
Și-i zice cu-nfocare : ,,Iubita mea mireasă,
În lumea pămînteană ai fost împărăteasă ;
De-acum tot împreună gustînd cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, și tu, dragă, pe mine”.
Copila varsă lacrimi ; uimită ea simțește
Că inima-i ferice în sînu-i se topește
Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg
Topindu-se în umbră adîncă din amurg.
Și astfel dragalașii de-a iubiri au parte...
Iar cînd le spune noaptea că-i timp a să desparte,
Nici unul n-are gîndul să facă începutul,
Să rupă lanțul dulce ce-i leagă cu sărutul !




5.

A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Cînd faptul dimineții la ușa nopții bate,
Bătrîna mamă, trează de grijă ce-o domină,
Simțește că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-au trebuit să doarmă străinul... și ca vede
( Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă ),
Ea vede-n așternutu-i flori vii ca de zapadă.
,,Ah ! zice cu durere ; nici una nu-i uscată !
Nici una vestită ! Strinul oaspe-i fată !”
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimțire,
Înalță ochii-n ceruri și vede cu-oțerire...
Ce vede ?
Pe zenitul adînc, înflăcărat,
Mărețul soare plană ! și caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spațiu l-au răpit,
Cutreieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor
Și frîiele scapate de-a lung în aer zbor ;
Iar soarele ferice, dînd lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sînul lui apare,
Și lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lîngă soare...
,,Blăstem ! strigă bătrîna, blăstem pe capul tău,
Tu, care-mi răpești viața, răpind pe fiul meu !”
Și mama cade moartă !
Ea cade ! dar urgia,
Dar cruntul blăstem zboară, se suie păn' la Lia,
Ș-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n marea lucind ca o săgeată.
Ah ! mare i-au fost visul și scurtă fericirea !
Iubirea i-au dat moartea li moartea nemurirea !
Iar sufletu-i ferice luat-au forma vie
De-o mică, dragalașă, duioasă ciocîrlie
Ce vecinic cătră soare se-nalță-n adorare,
Chemîndu-l, primavara, cu dulcea ei cîntarea !
1875, mai

Poezia Legenda Ciocîrliei de Vasile Alecsandri

LEGENDA CIOCÎRLIEI



Lie, Lie,
Ciocîrlie,
Zbori în soare
Cîntătoare
Și revină
Din lumină
Pre pămînt
Cu dulce cînt !
( Poporal )


1.

De cînd erau ca iarba anticii codri deși
Și mici ca moșunoaie Carpații urieși,
Și văile profunde, și latele vălcele
Ca pe o apă lină uțoare vălurele ;
De cînd în lume lupii erau păstori de oi
Și urșii cu cimpoaie mînau cirezi de boi ;
De cînd purta-n cosițe Ileana Cosînzană
O floare cîntătoare, o floare nazdravană,
N-au fost copilă-n viață mai dulce, mai aleasă
Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!




Născută-n faptul zilei cu fața-n răsărit,
Luceferii, văzînd-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază așa minune vie.
Și altfel, de lumina cerească dismierdată,
Ea, răsărind ca floarea, au înflorit ca fată ;
Ș-acum e fala lumii, a minții încîntare,
A inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simțește
Că parcă se renaște, că inima lui crește,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de paseri cîntă în sînu-i și pe-afară.






Ea are-o față albă de flori de lăcrimioare
Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,
Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa balaie
Căzînd, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcîie,
Încît pe cîmpul verde cînd trece zîmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, ușoare, descîntate,
Din fire de painjen țesute și lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele văpăi tremurătoare
Prin frunze răspîndite de lună gînditoare.
Aprinșii ochi ai nopții în giuru-i scînteiază,
Formînd cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Și lunecă pe sînu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin ițele subțiri.
Seninul dulce-al zilei, rîvnind acea minune,
Din soare-răsare și păn' la soare-apune
Se-ntinde pe deasupră-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Și-i zice : ,,Însuși cerul spre tine se înclină...
Frumuseța-i o coroană pe frunte de regină !”




2.


Și mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură
Că Lia fură ochii, și mințile le fură ;
Și dus-o-au pe aripi în locuri departate
Cucoarele-n triunghiuri prin aer înșirate,
Și spus-au vîntul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.





În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munți, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji și mîndri feciori de împărați,
Vrăjiți de-a fi pe viață de Lia fărmecați.
Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Și albul ce domnește pe douăzeci de raiuri,
Și peneș-mpăratul, arcaș cu ochiul ținteș,
Ce are-n tolbă fulgeri și-n grajdi pe calul Vinteș ;
Și alții, mulți ca frunza, mînați de-a lor iubire
Cu Lia dragalașă să cate împețire.
Dar nici își pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea privește cu drag la mîndrul soare !
Și, tot privind lumina din fața-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umple albaștrii ochi frumoși.
Ei plîng !... de ce plîng însă luceferii duioși ?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingașă dorință, de-o taină nepătrunsă ?





Ah ! taina ei n-o știe nici zîna ce-o iubește,
N-o știe căpătăiul pe care odihnește,
Nici apa ce oglinda obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pămîntul !... dar umbra sa o știe !
Ades copila, prada gîndirii ce-o răpește,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăiește
Și zice : ,,Tu, al lumei monarc strălucitor !
O ! splendidă comoară de viață și amor !
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire !
Tu, singura-mi dorință, tu, dulcele meu mire !
Pleaca-voi, ah !  pleca-voi, luînd urmele tale,
Să te-ntîlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fii al meu și numai al meu, o ! mîndre soare,
Să nu mai plîng de moarte cînd tu săruți o floare,
Căci te urăsc atunce... cu dragoste și dor,
Și văd că de-acea ură duioasă am să mor !”
Ea zice și se simte de raze inundată.





Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată :
,,Ah ! draga mea stăpînă ! Ferească Domnul sfîntul
De-a-ți asculta îndemnul, de-a-ți împlini cuvîntul,
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui carare !
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Și unde începutul se leagă cu sfîrșitul,
Și unde-și perde minte și pașii rătăcitul.
Ah ! Lia, te gîndește că soarele-i cu dar
De viață și de moarte, că-i dulce și amar !
El dă junie lumei, iubire, fericire,
La plînte, cuiburi, inimii el dă însuflețire,
Dar raza-i ce învie e raza și de foc
Ce arde crinul fraged și tristul siminoc,
Și rîurile soarbe, și paseri săgetează,
Și umbra o înghite cînd soarele-i amează.”
,,Ah ! fie oricum fie ! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria,
De-oi ști că-n a mea cale voi face totdeauna
Din șepte nopți o noapte, din șepte zile una,
M-oi duce mult departe c-un răpide avînt,
Departe, unde cerul se lasă pe pămînt,
Pe unde munții falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce, păn' mi-oi găsi ursitul
Ș-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreu să-i privesc fața ca să-mi alin durerea,
Să văd curgînd din buze-i cuvintele ca mierea !”
,,Amar de tine, Lie ! o ! Lie,-amar de mine !
Dar fie ! unde-i merge, și eu mă duc cu tine.”




3.


În revăsatul zilei, cînd nasc a vieții șoapte
Și lin se dezvelește seninul cer din noapte,
Pe cînd lumina-i sură, plapîndă, răcoroasă
Și somnul își destinde aripa somnoroasă
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i șarg,
Ce zice că pămîntul nu e destul de larg,
Și zboară fără sațiu, luîndu-și iute zborul,
Ca vîntul și ca gîndul, ca spaima și ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Și pere într-un fulger cum pere vestea bună ;
Și trece pe sub nour, și trece pe sub stea
Clipiș cum se strecoară prin oameni vestea rea !
În care greu se luptă balaurii cei mari
Cu pajuri nazdravane născute-n ceea lume ;
Prin locuri unde șerpii brilianturi fac din spume
Și zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă șopîrle smălțuite
Și blînde păsărele ce cîntă-n cuibul cald,
Avînd rubine pliscuri și ochii de smarald.
Acolo vîntul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui ușoară,
Și iarba, chemînd vîntul din ziori ca s-o dismierde,
Se mișcă-n vălurele precum o apă verde.
El trece peste rîuri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Și apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce,
În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.
Zadarnic ! ea-nainte, nainte mereu pasă,
Ca omul cu grăbire mînat de dor de casă,
Și de trei ori trei zile și nopți de trei ori trei
Ea lasă somnul dulce să peară-n urmă ei.
Și altfel tot pe cale, cu ochii țintă-n soare,
Cu coamele-i luciose în vînt fîlfîitoare,
Precum un vis ferice într-un vîrtei de aur.
Dar după multă trudă și mult amar de cale,
O dată cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzită ce se unește-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocitoarea mare.
Acolo calul Graur își încetează zborul,
Nemaiavînd pămînturi să bată cu piciorul,
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Și merge de se pune pe-al mării verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul departat
Pe care se ridică al soarelui palat.




,,Pe unde-ți merge gîndul, stăpîna mea iubită ?”
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
,,Ah ! dragă sorioară ! duioasa Lia zice,
Zărești în depărtare cea insulă ferice
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime ?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălțime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
Cu poarta de rubinuri și stîlpii de safiri ?
Acolo-mpărățește frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboară gîndul, acolo eu mă vreu !
Dar cum să fac, vai mie !... ah ! calul meu nu poate
Să calce și pămîntul, și mările să-noate !”
,,Stăpînă ! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.”
cum zice, cum nechează...
Din marea cea profundă
O volvură se-nalță și iese-un cal în undă,
Cu ierburi și mărgeanuri avînd coama-mpletită,
Și solci de-argint pe spate și palmă sub copită.
Zărindu-l, Lia vesel de cale se gătește,
Dar cînd e ca să plece și cînd se despărțește
De Graur, ea-l sărută, pe coardă-l mai dismiardă
Și-l cheamă drag pe nume și plînge c-a să-l peardă.
Apoi se-ntoarce iute la mal, și iute sare
Pe noul cal ce-o poartă ușor pe-a lui spinare.
Și umbra ei rămîne pe mal înstrăinată,
Și Graur se afundă în zarea nourată.





4.


Prin valuri spumegoase ce-n giuru-i se alină
Cîntînd o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mîndre de fiu împărătescu
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decît că e fecior.
Ea inima-n bataie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni
Pe-acel care-au vrăjit-o aicea de-a veni,
Și iată că zărește a lui bătrînă mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o naframă !
De cînd nu era încă pămîntul care este,
De cînd tot ce e-n lume era numai poveste
Și raza de lumină și razele căldurei
Erau comori ascunse în haosul naturei,
A splendidului doare ferice născătoare
Trăiește-n luminoasă și magică splendoare,
Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare să-l admire,
Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Cînd fiul ei în cursă ar fi espus să cadă.







Sărmana-ncet aude sunînd pasuri străine,
Tresare și întreabă : ,,Ce om, ce feară, cine
Au îndrăznit să vie aice, ș-a pătrunde
În locuri necalcate de pas de om ; pe unde
Nici paserea măiastră a trece nu-ndrăznește,
Nici doru-n rătăcire perdut nu se oprește ?”
Copila tremurîndă s-apropie și zice :
,,Sînt om cu gînduri blînde venit din lume-aice.”
,,De ești fecior replică bătrînă îngrijită,
Să-ți fie calea floare și urma înflorită,
Și-n viață să ai parte de soacră iubitoare
Și de nevastă dulce, frumoasă, zîmbitoare ;
Iar dacă ești tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta ușoară întoarce-ți iute pasul
Și pei din aste locuri neatinse și curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate !”



........................................................................................




Copila spaimîntată cu dorul ei se ceartă,
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă ;
Cînd iată că s-aude în lunga departare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Și iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată ;
Căci soarele apune, lăsînd de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ș-a umbrelor misteruri.
El vine și apare atît de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
,,Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat !
Îi zice blînda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pre pămînt,
Un oaspe blînd la suflet și gingaș la cuvînt !”





În giuru-i mîndrul soare se uită cu mirare...
El vede și nu crede, îi pare că îi pare
Și simte-un neastîmpăr, în inima-i vergină
Sub galișa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, lund de mînă pe Lia tremurîndă :
,,Oricine-ai fi, el zice, ființă, tu, plăpîndă !
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Și fie-ți scurt necazul și fericirea lungă !
Pe flori de primăvară obrazu-ți să ce culce,
Și fie-ți dulce viața și moartea fie-ți dulce !”
Copila îl ascultă perdută în estaz,
Cu zîmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Și zice : ,,Mîndre soare ! lasat-am scumpa țară
Și casa părintescă în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir ;
Și-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu rîuri și cu nouri, cu fluturi și cu stele ;
Grăit-am și cu vulturi, cu șoimi, cu rîndunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ș-acum îți zic eu ție în limba omenească :
Minune mult iubită ! Lumină de lumine !
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine !”




Și soarele și Lia, păreche de iubire,
În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire,
Zîmbind unul la altul cu-nduioșire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice : ,,Să fiu oare-nșealată ?
Acest străin să fie fecior, sau fată ?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De cînd au dat cu ochii de fiul meu frumos !”
Apoi, mai stînd pe gînduri, adaoge-n tristeță :
,,Ah ! unde mi-e vederea din dalba tinereță !...
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Cînd inima presimte !... E fată, sau fecior...
La noapte voi așterne în patu-i albe flori ;
De-a fi barbat, sub dînsul peri-vor pănă-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sînul ei lipite,
În faptul dimineții vor fi mai înflorite.”
Condusă de-a ei cîrjă prin umbră pipăind.





Atunci voiosul soare, simțind o nouă viață,
O ia pe Lia-n brațe și o sărută-n față
Și-i zice cu-nfocare : ,,Iubita mea mireasă,
În lumea pămînteană ai fost împărăteasă ;
De-acum tot împreună gustînd cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, și tu, dragă, pe mine”.
Copila varsă lacrimi ; uimită ea simțește
Că inima-i ferice în sînu-i se topește
Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg
Topindu-se în umbră adîncă din amurg.
Și astfel dragalașii de-a iubiri au parte...
Iar cînd le spune noaptea că-i timp a să desparte,
Nici unul n-are gîndul să facă începutul,
Să rupă lanțul dulce ce-i leagă cu sărutul !




5.

A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Cînd faptul dimineții la ușa nopții bate,
Bătrîna mamă, trează de grijă ce-o domină,
Simțește că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-au trebuit să doarmă străinul... și ca vede
( Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă ),
Ea vede-n așternutu-i flori vii ca de zapadă.
,,Ah ! zice cu durere ; nici una nu-i uscată !
Nici una vestită ! Strinul oaspe-i fată !”
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimțire,
Înalță ochii-n ceruri și vede cu-oțerire...
Ce vede ?
Pe zenitul adînc, înflăcărat,
Mărețul soare plană ! și caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spațiu l-au răpit,
Cutreieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor
Și frîiele scapate de-a lung în aer zbor ;
Iar soarele ferice, dînd lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sînul lui apare,
Și lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lîngă soare...
,,Blăstem ! strigă bătrîna, blăstem pe capul tău,
Tu, care-mi răpești viața, răpind pe fiul meu !”
Și mama cade moartă !
Ea cade ! dar urgia,
Dar cruntul blăstem zboară, se suie păn' la Lia,
Ș-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n marea lucind ca o săgeată.
Ah ! mare i-au fost visul și scurtă fericirea !
Iubirea i-au dat moartea li moartea nemurirea !
Iar sufletu-i ferice luat-au forma vie
De-o mică, dragalașă, duioasă ciocîrlie
Ce vecinic cătră soare se-nalță-n adorare,
Chemîndu-l, primavara, cu dulcea ei cîntarea !
1875, mai