Poezia Scutul Minervei de Ion Pillat

SCUTUL MINERVEI


1.

Ajuns acum pe culmea vieții, înainte
De a descrește-n umbra ținutului tăcut,
Zeiță înarmată cu lacie și scut,
Stăpîn deplin pe cuget, înalt o rugăminte.



De ani destui Diana cu raza ei mă minte
Și, falsă ca și valul din care s-a născut,
Cithereenei pradă destui ani am zăcut
Plătindu-i vamă chinul și lacrima fierbinte.



Cum mai păzită grijă îmi păstra odorul.
Spun crinului și rozei un veșnic bun-rămas :
Măslinul și un dafin să-mi străjuie ogorul.




Nu-ți dau, de patimi arsă, o inimă pustie,
Dar gînditorul suflet ce singur mi-a rămas,
Tu încunună-l, dreapto, cu verde poezie.



2.

Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră
Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat,
Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat
Să-mi stai, spintecătoare de veșnicii, la proră.



Iar eu din întuneric intrînd în auroră,
Și limpezit cu totul de patimi și păcat,
Voi cerceta cu ochii părerea de uscat
Pe umăr de talazuri, albind ca o amforă.



Strălucitoare-n suflet e țara ta, zeiță !
Bachantele în fața-i prin noapte se ascund,
Fug speriați Silenii încununați cu viță.



Apollo însă tainic pe fruntea-ți cum răsare,
În razele răsfrînte de scutul tău rotund,
Îmi naște nouă muze mărețe la picioare.



3.

Același zeu profetic cutremură stejarii
Dodinii, și la Delos înaltul palmier
Rămîne mărturie legînd pămînt și cer,
Dar au tăcut de-atuncea Homerii și Pindarii,



În temple profanate au năvălit barbarii,
Și viersul lor răsună strident și adulter,
Dar n-au să se ridice pe piscul auster,
Nicicînd, al poeziei cu strictele fruntării.



De lauda, de ura lor oarbă azi nu-mi pasă.
M-am depărtat de-un laur ce-n fiecare zi
Pe altă frunte-ngustă mai veștejit se lasă.



Căci tu îmi crești în suflet - la fel cum altădată
Din creștetul lui Joe destinul te trezi -
Senina fericire puțin îngîndurată.


4.

Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte
La umbra unui dafin ce n-are veștejiri,
De gloria lumească, de secile vrăjiri
A' vremii-nșelătoare totuna de departe.



Adun pămînt și plante, și oameni într-o carte
Înaltă în simțire, bogată-n zugrăviri.
Din vechile otrăvuri făcut-am izbăviri,
Din turbure viață, armonioase arte.



Dar sarcofagul poartă îngemănate roade :
În juru-i saltă-n soare al zeilor alai,
Năutru zace mortul cu viermele ce-l roade.



Nu-i nimeni deznădejdea din gînd să mi-o ghicească.
Doar tu, zeiță clară ca flacăra, îmi dai
Puterea să-mi torn chinul în marmura cerească.


5.

Precum prin crîng, în umbră, o pasăre ațipă
Din zborul ei rănită de vechiul vînător
Și te ajunge glasu-i sunînd sfîșietor
Cînd vrea și nu mai poate să-nalțe o aripă,



În sîngele-mi departe se tînguie și țipă
Iubirea încolțită de rănile-i ce-o dor ;
Sleită se mai zbate cînd nu e ajutor
Să-i dea o vlagă nouă în neguroasa clipă.



De prin afund de mine aud cum se prelinge
În liniștea de astăzi neliniștea de ier'.
Zeiță prinsă-n zaua luminii ce învinge,



În suflet-mi noptatic în arme te coboară.
Străpunge-o fără milă cu suliță de fier,
Dă-i moarte bietei inimi ce n-a putut să moară.


6.



Neptun pe mări în spume și-a așezat demnia ;
Zefir pe-o adiere ; Boreu, pe-un aprig vînt.
Cibela-mpărățește pe rodnicul pămînt,
Și Ceres leagă spicul, și Bacchus crește via.



Și-mpart nemuritorii : văzduhul, apa glia,
Și tot ce-a fost pe lume, și toate cîte sînt.
Un zeu ne duce-n leagăn, și altul în mormînt ;
Ei ne trimet păcatul și nevinovăția.



Veghează zei, zeițe pe orișice făptură -
În arbore : Driada ; la vatră : zeul Lar,
Sîntem ca fire prinse în vasta țesătură.



Nu pot să lupt cu zeul : el dă și el culege ;
De el nebunu-ncearcă să fugă în zadar.
Eu mă supun, cuminte, la nendurata lege.


7.

Cu armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoara gîndirilor adînci,
În tragica splendoare prin dezolate stînci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.



Dar veac de veac frontul îl crapă ; se înclină
Coloana albă-n vremea ceo surpă stînd pe brînci ;
Și-n țara pustiită de barbari : turci și frînci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.



Cînd vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Cînd slava ta n-o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.



Dar dă-mi, zeiță, harul și legile-nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.


8.

Sub rod se-ndoaie pomul cînd seva îl pătrunde,
El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți,
Și rîul fără-astîmpăr ce spumega prin munți,
La vale poartă pașnic corăbiile pe unde.



Departe jocul fraged al anilor se-ascunde
Și, iată-i, rari pe tîmplă, întîi peri cărunți,
Cînd patimi împlinite s-au arcuit în punți
Și fecundate doruri s-au liniștit profunde.



Ca șarpele de-acuma îmi schimb noroc și piele,
Căci soarta nu-mi apleacă viața în zadar
Cu versuri care-atîrnă din ce în ce mai grele.



În toamna unde darul se pîrguie-n tăcere
Aștept să vii și, rece, cu dreptul tău cîntar,
Să-mi hotărești măsura de-amaruri și de miere.


9.

La Roma, cînd Horațiu prindea nemuritoare
Cadența ta în odă, cînd verbul suveran
Îl mlădia-n eglogă poatul mantuan,
La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare.



Dar să-ți înalț primește sonetul la picioare,
Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian -
Cînd simt sub mîna lira, pe fiecare an
Mai pură, mai pioasă și mai învingătoare.



Din lutul țării mele mi-am ridicat spre tine
Un suflet ca un codru adînc și nepătruns ;
I-ai dat desăvîrșirea coloanelor eleni.



Nici azi nu-l va pricepe ilotul, și nici mîne,
Dar versul meu în slujba-ți purificat, și uns,
Și logodit în taină cu muzele, rămîne.


10.

Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vînntul
În pînze chibzuite nu-și frînge vlaga lui,
Și drumului s-așterne în goana gîndului
Fugarul, doar cînd frîul i-a stăpînit avîntul.



Din liră ca să-nvie, deplin și proaspăt, cîntul
Pe coarde numărate ești nevoit să-l sui,
Și nu se schimbă piatra informă în statui
De n-o lovești cu dalta. La fel e și cuvîntul.



Năuci, să creadă sciții că bîlciul e-un spetacol,
Că-n lire nestrunite dorm melodii adînci,
Că vorbe nențelese adună un oracol.



Adevărata artă de alte minți se-alege :
Nu pîlpîie în noaptea desișului, pe stînci
În soarele Minervei, scînteie albă-i lege.


11.

Abia sosi Prierul cu-ntîia rîndunică
Și-l strînse galben vara la pieptu-i însorit,
Și iată peste dealuri lumina și-a oprit
Din toamnă raza lungă prin fulgii care pică.



Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridică ;
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s-a umbrit
Și-n amintire suie cu fumu-i albăstrit
Iubirea cea mai mare, dorința cea mai mică.



Cu trecerea rotundă a lunilor rotește,
Schimbat pe bolta nopții, străvechiul zodier
Și steaua ca și visul în zori se veștejește.



Nimic nu se rentoarce la fel a doua oară :
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer...
Eternă doar Minerva cu lira le măsoară.


12.

Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol.
Și pe Acteon care-i pîndise trupul gol,
Prin cîinii lui Diana l-a osîndit să piară.



Chiar Promoteu, cînd slăvii a smuls un foc în pară,
El ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,
Hrăni flămînde ciocuri din firea lui amară.



Și totuși nu i-e teamă, în-nalta mea trufie,
Comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
În suflet cînd eroii Helladei îmi învie.



De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
Pe veci văd ochii minții tiparele de-azur,
Cînd focul fără moarte îl ține răpitorul.

13.

Din toate, numai roza ce-a moarte mai închegă
O inimă de flăcări pe palidul stufiș,
Prin seara prelungită de soarele pieziș
Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă,



Și numai tămîioasa ce s-a păstrat întreagă
În via pustiită de-al toamnei luminiș,
Acuma cînd scînteie de brumă prin frunziș,
Mai tare încîntată și locului mă leagă.



Mi-e dor de ce-nflorește sub semnul despărțirii
Și brațele ce albe de gîtul meu s-au prins
Mă țin cînd știu că mîne s-or șterge iar privirii.



Minerva-mi spune : - ,,Uită ce-n pulbere se cerne,
Ciorchini de stele setea ți-o sting și am întins
Iubirii tale cupa petalelor eterne.”


14.

Nespovedită mie ce grijă îți apleacă
Profilul pur pe brațul în lance răzimat ?
Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat,
Îți adumbri pleoapa de lacrimi pururi seacă ?



Credeam că numai omul cu mintea lui săracă,
Divino, se frămîntă de patimi turburat.
Ce săgetare-ascunsă un zeu dușman ți-a dat ?
Chiar rănile lui Eros cu vremea au să treacă.



Mi-a spus nemuritoare : - ,,Grăiești ca muritorii.
Sub alte legi stă neamul din care m-am ivit,
El n-are-amurg, nici noapte și nu cunoaște zorii.



Ce m-a durut odată, mă doare pe vecie...
Dar din senina pace și chinul otrăvit,
Mi-a învățat cuvîntul înalta-i simetrie.”


15.

Din Helicon coboară iar cele nouă muze
Înconjurînd altarul cu pasul lor pios.
În număr și-n cadență suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.



Vin cîte trele Grații în cîntec de cobuze :
Un singur vînt le umflă vestmîntul unduios
Din care, pentru tine crescînd misterios,
Curat răsare ritmul din formele confuze.



Orfeu te părăsește pe veci, Euridice !
El lira și-a consacră Minervei ca un dat,
Și imnul proslăvirii dă cerul să-l despice.



Chiar Egipanul tainic, ducînd la colțul gurii,
Un nai de trestii, lasă cînd repede, cînd rar,
Lung lauda să sune în liniștea pădurii.


16.

În căutarea prăzii de aur a cîntării,
Spre tainele Colhidei, nou Ianos, am pornit.
De hiperboreene furtuni nebiruit,
Scăpai din valuri din valuri teafăr și de urgia mării.



Iar astăzi cînd din neguri răsar pe clina zării
Și dafinul, și templul tău alb, ce liniștit
Îmi trag la țărm trirema cu rostrul ei proptit
De plaja aurie în raza înserării.



Acum veniți, tovarăși ! Juncanul nou la coarne,
Juncana fără pată să-i ducem la altar -
Ca jertfa lor norocul spre noi să ni-l întoarne.



Și tu, zeiță, lasă din falnicul tezaur
Ce l-a purtat berbecul divin, să smulg măcar
Pe liră o fărîmă din lîna lui de aur.


17.

Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră.
Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat
Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat
Atît de mult pe vremuri, iubirea mea tot speră.



De nimeni dezlegată și astăzi îmi oferă
Enigma-i dureroasă un sfinx neîndurat
Și sufletul ce-n gheare i-a tremurat,
Mai tremură privindu-l și-acum din altă sferă.



Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă
Harpiile pe frunte cu zborul lor nefast.
Mai simt străvechea spaimă și vraja ei adîncă.



Iar glasul de sirenă tot mai suav îmi sună
În cîntecele morții, amăgitor și vast,
Ca marea care-și mișcă argintul viu sub lună.


18.

Te-am regăsit de mintea-mi cu-atîta mai aproape
Cu cît credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunosct
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.



Cum am putut să-ți caut pe cer, pe cîmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, cînd trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înalta strălucire ce-n lume nu încape.



Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare și gînd nemuritor.
Ce laudă mai sfîntă să născocească struna ?



Și-acum, cînd știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și-n albia lui cîntă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.


1933