Iarna, la Munte

IARNA, LA MUNTE



Unele persoane preferă concediul vara, altele iarna,
la munte.
În acest ultim caz sînt necesare unele măsuri speciale
de protejare a pielii.
Aerul de munte reîmprospăta funcțiile vitale ale organismului,
purificînd sistemul respirator, oxigenarea țesuturilor
făcîndu-se în condiții mai bune.
Soarele acționează asupra rezervei de vitamina D, tonifică
pielea, indiferent de tipul de piele ; totuși datorită vîntului,
gerului, umezelii, fața trebuie protejată ziua și noaptea, aplicînd
o cremă hidratantă, recomandare valabilă și pentru persoanele
cu pielea grasă.
Dar aerul de munte are influență și asupra părului.
Protecția acestuia cu o bonetă de lînă, ne va feri de răceală și va
proteja părul de factorii atmosferici.
Mîinile vor fi unse de asemenea cu o cremă protectoare.
Deodorantul este absolut necesar, dat fiind îmbrăcămintea
mai groasă.
Pentru a păstra picioarele calde, este bine pus în încălțăminte
o plută, pîslă sau chiar o foaie de hîrtie.

Iarna, la Munte

IARNA, LA MUNTE



Unele persoane preferă concediul vara, altele iarna,
la munte.
În acest ultim caz sînt necesare unele măsuri speciale
de protejare a pielii.
Aerul de munte reîmprospăta funcțiile vitale ale organismului,
purificînd sistemul respirator, oxigenarea țesuturilor
făcîndu-se în condiții mai bune.
Soarele acționează asupra rezervei de vitamina D, tonifică
pielea, indiferent de tipul de piele ; totuși datorită vîntului,
gerului, umezelii, fața trebuie protejată ziua și noaptea, aplicînd
o cremă hidratantă, recomandare valabilă și pentru persoanele
cu pielea grasă.
Dar aerul de munte are influență și asupra părului.
Protecția acestuia cu o bonetă de lînă, ne va feri de răceală și va
proteja părul de factorii atmosferici.
Mîinile vor fi unse de asemenea cu o cremă protectoare.
Deodorantul este absolut necesar, dat fiind îmbrăcămintea
mai groasă.
Pentru a păstra picioarele calde, este bine pus în încălțăminte
o plută, pîslă sau chiar o foaie de hîrtie.

Alopecia Seboreică Sau Seboreea

ALOPECIA SEBOREICĂ SAU SEBOREEA



Hipersecreția glandelor sebacee poate produce alopecia
seboreică, afecțiune datorată unei hipersecreții de sebum,
care dilatată canalul glandei sebacee și eliberează
abundent sebum semifluid, care acoperind pielea capului,
face ca părul să devină gras, fiind greu de coafat.
Această seboree poate fi precedată de un pitiriazis simplu.
Seboreea este întovărășită de hipersecreția glandelor de
la nivelul capului, mai ales la bărbați, fenomen mai rar
întîlnit la femei; ea evoluează spre forma de alopecie seboreică,
urmată de consecințe estetice neplăcute : părul devine gras,
se murdărește cu ușurință, capătă un miros neplăcut.
Cauzele seboreei sînt multiple : alimentație necorespunzătoare,
prea bogată în zaharuri și lipide, tensiune nervoasă, dereglaj
hormonal, unele intoxicații medicamentoase, tratament prea
brutal al părului prin folosirea unor produse cosmetice
iritante etc.
Se pare că apa mării și soarele pot avea o acțiune favorabilă
asupra unor seborei, cu condiția să nu facem abuz de ele.

Alopecia Tratamente Naturiste

Alopecia

Alopecia Seboreică Sau Seboreea

ALOPECIA SEBOREICĂ SAU SEBOREEA



Hipersecreția glandelor sebacee poate produce alopecia
seboreică, afecțiune datorată unei hipersecreții de sebum,
care dilatată canalul glandei sebacee și eliberează
abundent sebum semifluid, care acoperind pielea capului,
face ca părul să devină gras, fiind greu de coafat.
Această seboree poate fi precedată de un pitiriazis simplu.
Seboreea este întovărășită de hipersecreția glandelor de
la nivelul capului, mai ales la bărbați, fenomen mai rar
întîlnit la femei; ea evoluează spre forma de alopecie seboreică,
urmată de consecințe estetice neplăcute : părul devine gras,
se murdărește cu ușurință, capătă un miros neplăcut.
Cauzele seboreei sînt multiple : alimentație necorespunzătoare,
prea bogată în zaharuri și lipide, tensiune nervoasă, dereglaj
hormonal, unele intoxicații medicamentoase, tratament prea
brutal al părului prin folosirea unor produse cosmetice
iritante etc.
Se pare că apa mării și soarele pot avea o acțiune favorabilă
asupra unor seborei, cu condiția să nu facem abuz de ele.

Alopecia Tratamente Naturiste

Alopecia

Importanța Unei Alimentații Corespunzătoare

IMPORTANȚA UNEI ALIMENTAȚII CORESPUNZĂTOARE



Părul indică adeseori dacă starea generală este
bună sau nu.
Condiția unei stări normale a părului este de a avea
calciu, iod, fier, sulf, vitamina B, în special vitamina B6.
În aceste condiții se pune problema unei alimentații
corespunzătoare care să cuprindă aceste alimente și
care se bazează în special pe legume și fructele verzi,
produsele lactate și derivatele lor, pește.
Devitalizarea părului poate fi datorată și unei proaste
funcționări a glandelor sebacee.
Soarele în exces usucă părul.
Este necesar deci să fie protejat cu materiale de protecție
corespunzătoare care să-i permită totuși să respire.
Expunerea prea îndelungată a părului la razele ultraviolete
puternice poate grăbi încărunțirea.
Părul neacoperit capătă cu timpul o nuanță mai roșcată.

Importanța Unei Alimentații Corespunzătoare

IMPORTANȚA UNEI ALIMENTAȚII CORESPUNZĂTOARE



Părul indică adeseori dacă starea generală este
bună sau nu.
Condiția unei stări normale a părului este de a avea
calciu, iod, fier, sulf, vitamina B, în special vitamina B6.
În aceste condiții se pune problema unei alimentații
corespunzătoare care să cuprindă aceste alimente și
care se bazează în special pe legume și fructele verzi,
produsele lactate și derivatele lor, pește.
Devitalizarea părului poate fi datorată și unei proaste
funcționări a glandelor sebacee.
Soarele în exces usucă părul.
Este necesar deci să fie protejat cu materiale de protecție
corespunzătoare care să-i permită totuși să respire.
Expunerea prea îndelungată a părului la razele ultraviolete
puternice poate grăbi încărunțirea.
Părul neacoperit capătă cu timpul o nuanță mai roșcată.

Părul și Soarele

PĂRUL ȘI SOARELE



Este adevărat că apa mării prin conținutul său în
săruri minerale - în special clorură de sodiu -
are o acțiune foarte bună asupra părului gras,
diminuînd seboreea.
Dar persoanelor cu părul uscat, care suportă greu
efectele negative ale apei de mare și ale soarelui,
le sînt indicate o serie de măsuri preventive, ca :
- după baia de mare, să-și clătească părul cu apă
dulce, după ce au aplicat în prealabil un șampon
tonifiant ;
- în timpul expunerii la soare, capul să fie acoperit
cu un batic, șapcă sau pălărie de paie ;
- să folosească în afară de șampon obișnuit și un
produs vitaminizat, respectiv la 5 - 10 minute după
ce se șamponează părul ; înalt de a-l clăti să aplicăm
pe părul puțin zvîntat, o emulsie bogată în vitamine
și produse nutritive, iar după alte 10 minute părul va
fi cllătit din nou ;
- în cazul unui tratament medical special de îngrijire
a părului, el nu trebuie abandonat în timpul concediului.

Părul și Soarele

PĂRUL ȘI SOARELE



Este adevărat că apa mării prin conținutul său în
săruri minerale - în special clorură de sodiu -
are o acțiune foarte bună asupra părului gras,
diminuînd seboreea.
Dar persoanelor cu părul uscat, care suportă greu
efectele negative ale apei de mare și ale soarelui,
le sînt indicate o serie de măsuri preventive, ca :
- după baia de mare, să-și clătească părul cu apă
dulce, după ce au aplicat în prealabil un șampon
tonifiant ;
- în timpul expunerii la soare, capul să fie acoperit
cu un batic, șapcă sau pălărie de paie ;
- să folosească în afară de șampon obișnuit și un
produs vitaminizat, respectiv la 5 - 10 minute după
ce se șamponează părul ; înalt de a-l clăti să aplicăm
pe părul puțin zvîntat, o emulsie bogată în vitamine
și produse nutritive, iar după alte 10 minute părul va
fi cllătit din nou ;
- în cazul unui tratament medical special de îngrijire
a părului, el nu trebuie abandonat în timpul concediului.

Dorința de Înfrumusețare

DORINȚA DE ÎNFRUMUSEȚARE



Dorința de a se înfrumuseța și a trăi cît mai mult
este o tendință naturală atît femeilor, cît și a
bărbaților.
De aceea, apare ca firească întrebarea: care au
fost cauzele care au determinat această dorință
a oamenilor ?
Documente ale vremurilor, atestările analiștilor
sociologi făcute pe baza cercetărilor arheologice,
indică drept cauze care au determinat acest
fenomen următoarele :
- condițiile de mediu, de viață și modul de gîndire
al oamenilor ;
- instinctul de apărare față de forțele supranaturale
și de dușmanii apropiați; cultul zeilor și al morților;
- instinctul de apărare a sănătății față de dăunătorii naturali.

a) Condițiile de mediu, de viață și modul de gîndire
al oamenilor

Protejarea pielii a apărut ca o necesitate în primul rînd
în Orientul Mijlociu.
Trăind în climatul torid al acestei zone, stratul natural
de grăsime al pielii, nu-l mai putea proteja pe om, care
muncea sub soarele arzător.
Au început să fie folosite în acest scop grăsimile animale
și uleiul vegetal.
Acestea au devenit produse de primă necesitate fiind date,
în cadrul colectivelor organizate, muncitorilor și ostașilor,
ca rație zilnică.
Observînd că animalele, păsările, insectele și plantele au
culori diferite, oamenii primitivi s-au gîndit că acestea s-au
menținut în lupta pentru existență și datorită coloritul lor
și s-au străduit - găsind și metode - să-și coloreze și ei
figura și corpul.

b) Instinctul de apărare față de forțele supranaturale și de
dușmanii apropiați; cultul zeilor și al morților.

Teama omului primitiv în fața forțelor supranaturale,
dorința de a-i îmbuna pe zei, pentru ca aceștia să-l ajute
în fața calamităților naturale și a dușmanilor, a ridicat
pe trepte înalte folosirea unor produse naturale, care
încălzite, degajau un parfum ce era oferit cu prilejul jertfelor.
De asemenea, pentru a se apăra de forțele răului și pentru
a nu fi recunoscuți de dușmani, își ungeau fața și corpul cu tot
felul de culori, considerînd chiar că astfel se impuneau
față de dușmani.
În concepția lor de viață și moarte, oameni au manifestat
un cult deosebit morților, astfel că, pentru conservarea
cadavrelor în necropole, foloseau rășini, balsamuri și
substanțe odorizante, care aveau în același timp și proprietăți
antiseptice.
Substanțele odorizante au căpătat apoi o arie de folosință
mai largă la ceremoniile religioase.

c) Instinctul de apărare a sănătății față de dăunătorii naturali.

Necesitatea curățeniei corporale a apărut instinctiv la omul
primitiv, care caută să-și curețe corpul prin folosirea tuturor
mijloacelor naturale.
Datorită căldurile mari ei se spălau mult.
Mai tîrziu au învățat să-și prepare sub o formă sau alta săpunul.
Toate aceste lucruri elementare le considerau ca absolut necesare.
Dar chiar acolo unde apa era un lux, de pildă în Sahara, spălarea
se făcea cu nisipul uscat al pustiului.
În ținuturile arctice și subarctice, unde clima făcea uneori cu
neputință spălatul cu apă sau zăpadă, băștinașii au socotit
baia de aburi.
În cartea sa ,,Obîrșia lucrurilor” Iulius Lips, etnograf german,
prezintă unele aspecte privind igiena, arătînd că ,,nici un fiu bine
crescut al ținuturilor sălbatice nu neglijează igiena trupului”.
În Roma antică folosirea băilor calde era foarte obișnuită.
Împărații se făceau populari acordînd gratuit vizitatorilor
posibilitatea de a face baie, precum și uleiurile necesare.
În epoca respectivă au fost construite Termele ( băi publice ).
Oamenii erau chemați la baie prin clopote ; ei se grăbeau să
apuce cît mai multă apă caldă.
Pentru a îndepărta mirosul transpirației, își puneau la subsuori
mici pernuțe aromate.
Din motive de sănătate, pentru a se apăra de trahomul endemic,
răspîndit de către muște, oameni își pictau pleoapele cu o culoare
închisă, menită să-i protejeze contra acestei boli de ochi.
Alifiile făcute cu ulei de palmier, ulei de ricin, untură, umt, cu
adaosuri de ierburi diferite și de parfumuri metalice, apărau
pielea corpului de insolații, de înțepăturile insectelor, de frig și de vînt.
Metodele și produsele folosite pentru acele zugrăveli ale chipului
au fost considerate, pe drept cuvînt, ca fiind precursoare ale
cosmetologiei, după cum elementarele reguli de igienă, de apărare
a sănătății au fost considerate ca precursoare ale medicinii și
tot astfel, diferitele aspecte din viața oamenilor primitivi, a oamenilor
antici, a gîndirii lor, au stat ca fundament al multor teorii ale
civilizației moderne.
Dorința omului de a se înfrumuseța are origini foarte îndepărtate.
De mii de ani a existat preocuparea de a-și privi chipul, de a se
pieptăna, farda sau rade.
Fiecare fază a culturii umane a dat naștere unor concepții
proprii despre frumusețe, care urma să fie atinsă cu ajutorul
mijloacelor cosmetice.
La toate popoarele lumii se găsește însă, aceeași regulă că...
frumusețea, care în primul rînd o curățenie exemplară !
Dîndu-și seama de acțiunea apei reci, a aburului fierbinte,
a razelor soarelui tropical asupra pielii, oamenii au învățat
și aplicat noi cerințe ale igienei.

d) Natura oferă oamenilor mijloace de înfrumusețare

Natura a ajutat dintotdeauna pe om să-și realizeze obiectivele
și dorințele sale ; ea a oferit oamenilor și multiple mijloace
de înfrumusețare.
Oamenii primitivi foloseau ca sulimanuri nu mai puțin de
17 vopsele diferite, între care cele mai căutate erau albitele
( marnă, var ), negru ( cărbune de lemn, minerale de mangan )
și toată gama de nuanțe ale ocrului ( de la galbenul ce mai
deschis, pînă la portocaliu și roșu ).
În țările Orientului Mijlociu, a fost descoperită guma secretată
de un mic arbust spinos, ale cărui picături se cuagulau în
contact cu aerul și degajau un parfum neobișnuit.
Acestei gume-rezine i s-a dat numele de ,,mor”, respectiv smirnă.
Tot în aceste regiuni, erau și alți arbori care secretau rezine
mirositoare, cum ar fi olibanul ( Boswellia corteri ), din care
se făcea tămîia și balsamul de Meca.
Preoții sperau ca mirosul degajat prin încălzirea acestor
gume-rezine, prin spiralele de fum ce se ridicau, să ducă mai
repede rugăciunile la cer.
Totodată, mirosurille respective le dădeau un extaz deosebit,
care le întărea credința în zeii lor.
Preoții egipteni din Heliopolis oferau zilnic zeului soarelui,
trei mirodenii : o rășină dimineața, tămîie la prînz, iar seara,
un amestec de șase produse numite ,,kufi” în care intra și praful
de iris ( stînjenel ), folosit mai tîrziu în cosmetică.
În fața statuilor zeităților erau puse în vase de alabastru unsorile
și uleiurile rituale, preotul muindu-și uneori degetul, pentru a
unge statuile.
Femeile din antichitate își colorau în roșu-corai, cu ajutorul
sucului de ,,kufra”, vîrful degetelor, palmele, degetele de la
picioare, cîlcîiele și uneori chiar și vîrful sînilor.
Planta numită ,,kufra” era cunoscută sub numele de ,,henne”
și avea un parfum deosebit.
Femeile din orient pulverizau frunzele acestei plante, le amestecau
cu catesu ( vopsea extrasă dintr-un copac indian ) și obțineau
coloratul necesar.
Turcoaicele își vopseau părul în roșu cu acest produs.
La fiecare popor, pe lîngă influențele din afară, se practicau
procedee cosmetice devenite tradiționale și menținute pînă
în zilele noastre, procedee bazate pe ceea ce natura pune la
dispoziție oamenilor.
Documentele atestă unele produse naturale și procedee folosite,
care pot apărea drept curiozități.
Unele triburi de papuași melanezieni își decolorau părul
negru și creț cu ajutorul varului sau al leșiei, dîndu-i o
nuanță roșiatică sau gălbuie.
Îi pudrau apoi cu săruri pulverizante obținînd un efect ciudat,
prin contrast cu culoarea închisă a pielii lor.
Indienii americani preparau pentru spălarea părului, un fel
de șampon din seva unor plante, mai ales din planta,,Yucca”.
Pentru a feri pieptănăturile de murdărie și de atacul insectelor,
părul era uns cu ulei, frecat cu var și tratat cu urină de vită.
Varul acționează asupra urinei punea în libertate amoniacul,
care curăță părul și alunga insectele.
Indienii Kamio, din America de Nord, intensificau culoarea
neagră a părului lor, tratîndu-l cu o fiertură de smoală,
obținută din scoarța arborelui moschito.
Egiptenii, începîd cu frumoasa Cleopatra, au lăsat multiple
procedee de înfrumusețare.
Dealtfel, se spune despre Cleopatra că a fost prima femeie
care a scris un manual de îngrijire a frumuseții femeilor.
Ea folosea mîlul Nilului pentru a-și încreți părul.
Din mîl și urină își prepara o mască cosmetică.
Pentru epilare, folosea piatra ponce și penseta.
Ca să dea strălucire umerilor, folosea scoici pisate și alabastru.
Prepare un parfum al ei cu miros tulburător ,,Kiphe”,
care după Plutarh era un amestec de miere, vin, planta
,,henne”, smirnă, diferite rădăcini, lemn de trandafir, trestie
mirositoare, crocus, măcriș, boabe de ienupăr etc.
Dar și ceilalți egipteni nu s-au lăsat mai prejos.
Pentru îngrijirea părului și a dinților foloseau diferite rețete :

- contra încărunțirii: sînge de vițel negru, fiert în ulei; sînge
din corn de taur negru; grăsime de șarpe negru;
- contra căderii porului: pomadă făcută cu grăsimea de la 6 animale:
leu, hipopotam, crocodil, pisică, șarpe și țap;
- pentru întărirea firului de păr: dinte sfărîmat al unui măgar,
amestecat cu miere ;
- pentru curățirea dinților : bețișoare de lemn - care erau mai
întîi mestecate la un capăt pentru a le înmuia;
- gura și-o parfumau mestecînd grăunțe de mirt ;
- pentru strălucirea dinților : îi frecau cu un bastonaș de fildeș
pe care-l înmuiau într-un amestec de coji de ouă, cărbune și sidef.
Înaintea fiecărei mese își stropeau mîinile cu apă.
Drept săpun, foloseau un amestec de nisip, sodă și leșie.
Amestecul era utilizat pentru curățarea și catifelarea pielii.
Grecoaicele își spălau părul cu must de mere.
Subsuorile și le epilau cu rășină.
Ele purtau părul lung, pe care îl răsuceau în zulufi, îl prindeau
cu agrafe și panglici realizînd diferite pieptănături.
La femeile libere, părul scurt era fie semn de doliu, fie
recunoașterea bătrîneții.
Sclavele erau întotdeauna tunse scurt.
Grecoaicele foloseau creme pentru albit tenul, farduri,
vopsele pentru sprîncene și gene.
Multe femei aveau un întreg arsenal de oglinzi, agrafe,
pensete, flaconașe cu parfumuri și substanțe aromate,
borcănașe cu creme.
Pentru vopsitul obrajilor și buzelor foloseau creioane din
miniu de plumb sau rădăcina plantei ,,alcea”.
Sprîncenele le înnegreau cu funingine sau cu stibiu pisat
mărunt.
Pleoapele și le umbreu ușor cu cărbune.
Genele erau mai întîi vopsite în negru, apoi fixate cu un
amestec din albuș de ou, amoniac și rășină.
Femeile se parfumau din belșug, ca de astfel și bărbații,
după cum reise din reproșurile amare ale lui Socrate.
În timpul lui Nero, femeile făceau măști pentru față,
folosind excrementele de crocodil.
Femeile Bizanțului, ca să-și decoloreze părul, îl spălau cu
leșie și extrase vegetale, după care își puneau pălării fără
calotă ( numai boruri ), pe care își răsfirau părul și-l
expuneau la soare.
La unele populații de păstori din Africa, mijloacele de
înfrumusețare conțineau cele mai neobișnuite ingrediente,
ca balega și urina de vacă.
La noi la țară, sulemenitul ( de la cuvîntul turcesc sulumen ),
obicei vechi-oriental, a fost introdus după anul 1820, odată
cu o reformă radicală în îmbrăcămintea femeilor care adoptaseră
portul european.
L. Șăineanu în cartea sa ,,Influența orientală asupra limbii
și culturii române”, arată între altele că ,,o doamnă pe atunci,
nu se credea destul de grațioasă, pînă nu-și supunea figura
unei adevărate operațiuni chimice ; ea își sulemenea fața cu
alb și roșu, împodobind-o cu benghiuri din plasturi negri,
își colora în negru genele și sprîncenele cu gogoși de ristic,
își roșea jumătatea unghiilor, iar cucoanele alea bălaie, își
vopseau părul cu un fel de {cana}, cu care boierii își căneau
barba, ca să arate mai viguroși”.
Șt. Fofor, în ,,Formularul Cosmetic” apărut în 1858, arăta că
,,femeia de la țară, se lasă dintr-altele, numai ca să cumpere
mijloace de frumusețe ; ea vine la oraș cu oglinjoara, borcănelul
cu alifioara albă și foiță roșie în sîn, și, la marginea orașului
își aranjează toaleta, și apoi dă bună dimineața în piață”.
La Paști, fetele își înroșeau obrajii cu coji de ouă roșii.
Rumenirea feței se făcea și cu ,,coada cocoșului” sau ,,creasta
cocoșului”, o plantă avînd un rizom cărnos, pe care mai întîi
îl mestecau în gură.
Tot pentru rumenirea feței foloseau frunze roșii de răchită,
brîndușe de primăvară, sfecla, bulbul de ceapă ciorii,
cerneală roșie diluată în oțet, hîrtia roșie de ambalaj etc.
Sprîncenele și pleoapene se înnegreau cu funingine de pe
fundul oalei, cu cărbune de tulpină de busuioc sau cu
dopuri arse.
Chibriturile stinse serveau pentru a marca alunițele etc.
Folosirea acestor produse naturale, în modul arătat, reflectă
desigur condițiile social-economice ale oamenilor din
perioadele respective, accesul la produsele cosmetice
rafinate ale epocii lor.
Ele scot totodată în evidență dorința nestrămutată a oamenilor
de a se înfumuseța, de a corecta pe ici-colo unele defecte
cu care s-au născut și pe care natura îi ajută să și le corecteze.

Dorința de Înfrumusețare

DORINȚA DE ÎNFRUMUSEȚARE



Dorința de a se înfrumuseța și a trăi cît mai mult
este o tendință naturală atît femeilor, cît și a
bărbaților.
De aceea, apare ca firească întrebarea: care au
fost cauzele care au determinat această dorință
a oamenilor ?
Documente ale vremurilor, atestările analiștilor
sociologi făcute pe baza cercetărilor arheologice,
indică drept cauze care au determinat acest
fenomen următoarele :
- condițiile de mediu, de viață și modul de gîndire
al oamenilor ;
- instinctul de apărare față de forțele supranaturale
și de dușmanii apropiați; cultul zeilor și al morților;
- instinctul de apărare a sănătății față de dăunătorii naturali.

a) Condițiile de mediu, de viață și modul de gîndire
al oamenilor

Protejarea pielii a apărut ca o necesitate în primul rînd
în Orientul Mijlociu.
Trăind în climatul torid al acestei zone, stratul natural
de grăsime al pielii, nu-l mai putea proteja pe om, care
muncea sub soarele arzător.
Au început să fie folosite în acest scop grăsimile animale
și uleiul vegetal.
Acestea au devenit produse de primă necesitate fiind date,
în cadrul colectivelor organizate, muncitorilor și ostașilor,
ca rație zilnică.
Observînd că animalele, păsările, insectele și plantele au
culori diferite, oamenii primitivi s-au gîndit că acestea s-au
menținut în lupta pentru existență și datorită coloritul lor
și s-au străduit - găsind și metode - să-și coloreze și ei
figura și corpul.

b) Instinctul de apărare față de forțele supranaturale și de
dușmanii apropiați; cultul zeilor și al morților.

Teama omului primitiv în fața forțelor supranaturale,
dorința de a-i îmbuna pe zei, pentru ca aceștia să-l ajute
în fața calamităților naturale și a dușmanilor, a ridicat
pe trepte înalte folosirea unor produse naturale, care
încălzite, degajau un parfum ce era oferit cu prilejul jertfelor.
De asemenea, pentru a se apăra de forțele răului și pentru
a nu fi recunoscuți de dușmani, își ungeau fața și corpul cu tot
felul de culori, considerînd chiar că astfel se impuneau
față de dușmani.
În concepția lor de viață și moarte, oameni au manifestat
un cult deosebit morților, astfel că, pentru conservarea
cadavrelor în necropole, foloseau rășini, balsamuri și
substanțe odorizante, care aveau în același timp și proprietăți
antiseptice.
Substanțele odorizante au căpătat apoi o arie de folosință
mai largă la ceremoniile religioase.

c) Instinctul de apărare a sănătății față de dăunătorii naturali.

Necesitatea curățeniei corporale a apărut instinctiv la omul
primitiv, care caută să-și curețe corpul prin folosirea tuturor
mijloacelor naturale.
Datorită căldurile mari ei se spălau mult.
Mai tîrziu au învățat să-și prepare sub o formă sau alta săpunul.
Toate aceste lucruri elementare le considerau ca absolut necesare.
Dar chiar acolo unde apa era un lux, de pildă în Sahara, spălarea
se făcea cu nisipul uscat al pustiului.
În ținuturile arctice și subarctice, unde clima făcea uneori cu
neputință spălatul cu apă sau zăpadă, băștinașii au socotit
baia de aburi.
În cartea sa ,,Obîrșia lucrurilor” Iulius Lips, etnograf german,
prezintă unele aspecte privind igiena, arătînd că ,,nici un fiu bine
crescut al ținuturilor sălbatice nu neglijează igiena trupului”.
În Roma antică folosirea băilor calde era foarte obișnuită.
Împărații se făceau populari acordînd gratuit vizitatorilor
posibilitatea de a face baie, precum și uleiurile necesare.
În epoca respectivă au fost construite Termele ( băi publice ).
Oamenii erau chemați la baie prin clopote ; ei se grăbeau să
apuce cît mai multă apă caldă.
Pentru a îndepărta mirosul transpirației, își puneau la subsuori
mici pernuțe aromate.
Din motive de sănătate, pentru a se apăra de trahomul endemic,
răspîndit de către muște, oameni își pictau pleoapele cu o culoare
închisă, menită să-i protejeze contra acestei boli de ochi.
Alifiile făcute cu ulei de palmier, ulei de ricin, untură, umt, cu
adaosuri de ierburi diferite și de parfumuri metalice, apărau
pielea corpului de insolații, de înțepăturile insectelor, de frig și de vînt.
Metodele și produsele folosite pentru acele zugrăveli ale chipului
au fost considerate, pe drept cuvînt, ca fiind precursoare ale
cosmetologiei, după cum elementarele reguli de igienă, de apărare
a sănătății au fost considerate ca precursoare ale medicinii și
tot astfel, diferitele aspecte din viața oamenilor primitivi, a oamenilor
antici, a gîndirii lor, au stat ca fundament al multor teorii ale
civilizației moderne.
Dorința omului de a se înfrumuseța are origini foarte îndepărtate.
De mii de ani a existat preocuparea de a-și privi chipul, de a se
pieptăna, farda sau rade.
Fiecare fază a culturii umane a dat naștere unor concepții
proprii despre frumusețe, care urma să fie atinsă cu ajutorul
mijloacelor cosmetice.
La toate popoarele lumii se găsește însă, aceeași regulă că...
frumusețea, care în primul rînd o curățenie exemplară !
Dîndu-și seama de acțiunea apei reci, a aburului fierbinte,
a razelor soarelui tropical asupra pielii, oamenii au învățat
și aplicat noi cerințe ale igienei.

d) Natura oferă oamenilor mijloace de înfrumusețare

Natura a ajutat dintotdeauna pe om să-și realizeze obiectivele
și dorințele sale ; ea a oferit oamenilor și multiple mijloace
de înfrumusețare.
Oamenii primitivi foloseau ca sulimanuri nu mai puțin de
17 vopsele diferite, între care cele mai căutate erau albitele
( marnă, var ), negru ( cărbune de lemn, minerale de mangan )
și toată gama de nuanțe ale ocrului ( de la galbenul ce mai
deschis, pînă la portocaliu și roșu ).
În țările Orientului Mijlociu, a fost descoperită guma secretată
de un mic arbust spinos, ale cărui picături se cuagulau în
contact cu aerul și degajau un parfum neobișnuit.
Acestei gume-rezine i s-a dat numele de ,,mor”, respectiv smirnă.
Tot în aceste regiuni, erau și alți arbori care secretau rezine
mirositoare, cum ar fi olibanul ( Boswellia corteri ), din care
se făcea tămîia și balsamul de Meca.
Preoții sperau ca mirosul degajat prin încălzirea acestor
gume-rezine, prin spiralele de fum ce se ridicau, să ducă mai
repede rugăciunile la cer.
Totodată, mirosurille respective le dădeau un extaz deosebit,
care le întărea credința în zeii lor.
Preoții egipteni din Heliopolis oferau zilnic zeului soarelui,
trei mirodenii : o rășină dimineața, tămîie la prînz, iar seara,
un amestec de șase produse numite ,,kufi” în care intra și praful
de iris ( stînjenel ), folosit mai tîrziu în cosmetică.
În fața statuilor zeităților erau puse în vase de alabastru unsorile
și uleiurile rituale, preotul muindu-și uneori degetul, pentru a
unge statuile.
Femeile din antichitate își colorau în roșu-corai, cu ajutorul
sucului de ,,kufra”, vîrful degetelor, palmele, degetele de la
picioare, cîlcîiele și uneori chiar și vîrful sînilor.
Planta numită ,,kufra” era cunoscută sub numele de ,,henne”
și avea un parfum deosebit.
Femeile din orient pulverizau frunzele acestei plante, le amestecau
cu catesu ( vopsea extrasă dintr-un copac indian ) și obțineau
coloratul necesar.
Turcoaicele își vopseau părul în roșu cu acest produs.
La fiecare popor, pe lîngă influențele din afară, se practicau
procedee cosmetice devenite tradiționale și menținute pînă
în zilele noastre, procedee bazate pe ceea ce natura pune la
dispoziție oamenilor.
Documentele atestă unele produse naturale și procedee folosite,
care pot apărea drept curiozități.
Unele triburi de papuași melanezieni își decolorau părul
negru și creț cu ajutorul varului sau al leșiei, dîndu-i o
nuanță roșiatică sau gălbuie.
Îi pudrau apoi cu săruri pulverizante obținînd un efect ciudat,
prin contrast cu culoarea închisă a pielii lor.
Indienii americani preparau pentru spălarea părului, un fel
de șampon din seva unor plante, mai ales din planta,,Yucca”.
Pentru a feri pieptănăturile de murdărie și de atacul insectelor,
părul era uns cu ulei, frecat cu var și tratat cu urină de vită.
Varul acționează asupra urinei punea în libertate amoniacul,
care curăță părul și alunga insectele.
Indienii Kamio, din America de Nord, intensificau culoarea
neagră a părului lor, tratîndu-l cu o fiertură de smoală,
obținută din scoarța arborelui moschito.
Egiptenii, începîd cu frumoasa Cleopatra, au lăsat multiple
procedee de înfrumusețare.
Dealtfel, se spune despre Cleopatra că a fost prima femeie
care a scris un manual de îngrijire a frumuseții femeilor.
Ea folosea mîlul Nilului pentru a-și încreți părul.
Din mîl și urină își prepara o mască cosmetică.
Pentru epilare, folosea piatra ponce și penseta.
Ca să dea strălucire umerilor, folosea scoici pisate și alabastru.
Prepare un parfum al ei cu miros tulburător ,,Kiphe”,
care după Plutarh era un amestec de miere, vin, planta
,,henne”, smirnă, diferite rădăcini, lemn de trandafir, trestie
mirositoare, crocus, măcriș, boabe de ienupăr etc.
Dar și ceilalți egipteni nu s-au lăsat mai prejos.
Pentru îngrijirea părului și a dinților foloseau diferite rețete :

- contra încărunțirii: sînge de vițel negru, fiert în ulei; sînge
din corn de taur negru; grăsime de șarpe negru;
- contra căderii porului: pomadă făcută cu grăsimea de la 6 animale:
leu, hipopotam, crocodil, pisică, șarpe și țap;
- pentru întărirea firului de păr: dinte sfărîmat al unui măgar,
amestecat cu miere ;
- pentru curățirea dinților : bețișoare de lemn - care erau mai
întîi mestecate la un capăt pentru a le înmuia;
- gura și-o parfumau mestecînd grăunțe de mirt ;
- pentru strălucirea dinților : îi frecau cu un bastonaș de fildeș
pe care-l înmuiau într-un amestec de coji de ouă, cărbune și sidef.
Înaintea fiecărei mese își stropeau mîinile cu apă.
Drept săpun, foloseau un amestec de nisip, sodă și leșie.
Amestecul era utilizat pentru curățarea și catifelarea pielii.
Grecoaicele își spălau părul cu must de mere.
Subsuorile și le epilau cu rășină.
Ele purtau părul lung, pe care îl răsuceau în zulufi, îl prindeau
cu agrafe și panglici realizînd diferite pieptănături.
La femeile libere, părul scurt era fie semn de doliu, fie
recunoașterea bătrîneții.
Sclavele erau întotdeauna tunse scurt.
Grecoaicele foloseau creme pentru albit tenul, farduri,
vopsele pentru sprîncene și gene.
Multe femei aveau un întreg arsenal de oglinzi, agrafe,
pensete, flaconașe cu parfumuri și substanțe aromate,
borcănașe cu creme.
Pentru vopsitul obrajilor și buzelor foloseau creioane din
miniu de plumb sau rădăcina plantei ,,alcea”.
Sprîncenele le înnegreau cu funingine sau cu stibiu pisat
mărunt.
Pleoapele și le umbreu ușor cu cărbune.
Genele erau mai întîi vopsite în negru, apoi fixate cu un
amestec din albuș de ou, amoniac și rășină.
Femeile se parfumau din belșug, ca de astfel și bărbații,
după cum reise din reproșurile amare ale lui Socrate.
În timpul lui Nero, femeile făceau măști pentru față,
folosind excrementele de crocodil.
Femeile Bizanțului, ca să-și decoloreze părul, îl spălau cu
leșie și extrase vegetale, după care își puneau pălării fără
calotă ( numai boruri ), pe care își răsfirau părul și-l
expuneau la soare.
La unele populații de păstori din Africa, mijloacele de
înfrumusețare conțineau cele mai neobișnuite ingrediente,
ca balega și urina de vacă.
La noi la țară, sulemenitul ( de la cuvîntul turcesc sulumen ),
obicei vechi-oriental, a fost introdus după anul 1820, odată
cu o reformă radicală în îmbrăcămintea femeilor care adoptaseră
portul european.
L. Șăineanu în cartea sa ,,Influența orientală asupra limbii
și culturii române”, arată între altele că ,,o doamnă pe atunci,
nu se credea destul de grațioasă, pînă nu-și supunea figura
unei adevărate operațiuni chimice ; ea își sulemenea fața cu
alb și roșu, împodobind-o cu benghiuri din plasturi negri,
își colora în negru genele și sprîncenele cu gogoși de ristic,
își roșea jumătatea unghiilor, iar cucoanele alea bălaie, își
vopseau părul cu un fel de {cana}, cu care boierii își căneau
barba, ca să arate mai viguroși”.
Șt. Fofor, în ,,Formularul Cosmetic” apărut în 1858, arăta că
,,femeia de la țară, se lasă dintr-altele, numai ca să cumpere
mijloace de frumusețe ; ea vine la oraș cu oglinjoara, borcănelul
cu alifioara albă și foiță roșie în sîn, și, la marginea orașului
își aranjează toaleta, și apoi dă bună dimineața în piață”.
La Paști, fetele își înroșeau obrajii cu coji de ouă roșii.
Rumenirea feței se făcea și cu ,,coada cocoșului” sau ,,creasta
cocoșului”, o plantă avînd un rizom cărnos, pe care mai întîi
îl mestecau în gură.
Tot pentru rumenirea feței foloseau frunze roșii de răchită,
brîndușe de primăvară, sfecla, bulbul de ceapă ciorii,
cerneală roșie diluată în oțet, hîrtia roșie de ambalaj etc.
Sprîncenele și pleoapene se înnegreau cu funingine de pe
fundul oalei, cu cărbune de tulpină de busuioc sau cu
dopuri arse.
Chibriturile stinse serveau pentru a marca alunițele etc.
Folosirea acestor produse naturale, în modul arătat, reflectă
desigur condițiile social-economice ale oamenilor din
perioadele respective, accesul la produsele cosmetice
rafinate ale epocii lor.
Ele scot totodată în evidență dorința nestrămutată a oamenilor
de a se înfumuseța, de a corecta pe ici-colo unele defecte
cu care s-au născut și pe care natura îi ajută să și le corecteze.

Poezia Unghi de Marin Sorescu

UNGHI



I-a pus o mînă la ochi
Și i-a arătat lumea,
Desenată mare
Pe un panou.



- Ce literă e asta ?
L-a întrebat.
- Noaptea, a răspuns el.
- Te înșeli, este soarele.
Noaptea, știm cu toții,
N-are raze. Dar asta ?
- Noaptea.
- Mă faci să rîd !
Este întuneric în mare ?
Dar asta ?
Omul a șovăit puțin,
Apoi a răspuns :
- Noaptea.
- O, este femeia.
Noaptea nu are sîni, dragul meu.
Desigur, te-a indus în eroare
Părul cel negru. Dar asta ?
Uită-te bine la ea
Înainte de-a răspunde.
- Tot noaptea.
- Păcat, nici acum n-ai ghicit ;
Tu.


Următorul !

Poezia Unghi de Marin Sorescu

UNGHI



I-a pus o mînă la ochi
Și i-a arătat lumea,
Desenată mare
Pe un panou.



- Ce literă e asta ?
L-a întrebat.
- Noaptea, a răspuns el.
- Te înșeli, este soarele.
Noaptea, știm cu toții,
N-are raze. Dar asta ?
- Noaptea.
- Mă faci să rîd !
Este întuneric în mare ?
Dar asta ?
Omul a șovăit puțin,
Apoi a răspuns :
- Noaptea.
- O, este femeia.
Noaptea nu are sîni, dragul meu.
Desigur, te-a indus în eroare
Părul cel negru. Dar asta ?
Uită-te bine la ea
Înainte de-a răspunde.
- Tot noaptea.
- Păcat, nici acum n-ai ghicit ;
Tu.


Următorul !

Poezia Bătrînii de Ion Pillat

BĂTRÎNII



Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale...
Și plopii pînă-n ceruri ca facle rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescanii tei,
Cireșii - roșii focuri cu foile scîntei -
De la vînjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.
Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Colori sfîșietoare ca ote muzicale,
Și inima-mi se strînge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă.
Aud cum suflă-n luptă, trufaș, din tibicină
Stejarii, legionarii cu coiful de rugină,
Cum fagii, geți aprigi cu păr însîngerat,
Înaltă-n agonie pcanul lor curat.
Vîjîitor vibrează un vuiet viu de coarde :
E vuiet de ducă al galbenelor hoarde,
Și frasinii, arinii, alunii și gorunii
În vînt își lasă coamă să fîlfîie ca hunii...




Dar drumul brusc cotește : în ochii mei cîmpia
Cu petici de-arătură și-mbracă sărăcia -
Văd Argeșu-n zăvoaie, cu case mici Pitești.
O, deal de la Florica, în toamnă, drag îmi ești,
Cînd, fumuriu, brumarul își lasă-n văi tămîia,
Cînd scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămîia,
Stau la răspîntii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar -
Cînd văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute
Prietenoasa casă a zilelor trecute.
Priveliște totală, pe amintiri te razimi -
Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei azimi.
Și iată că pe dealul copilăriei mele
Trecutul ancorează cu-albastrele-i vintrele,
Îmbracă ce atinge cu stranii prelungiri...
Și, nu știu, văd cu ochii sau văd amintiri,
M-am îmbătat cu vise sau cu seminți de mac,
Pe drumuri cunoscute de rătăcesc buimac.




Sub pasu-mi, somnoroase, ca potîrnichi iau zborul
Din ierburi, zile moarte zărindu-și viitorul.
Eu stau, pîndind cu teamă, zorit și nedibaci,
Cu sufletu-n ochire și-un deget pe trăgaci :
Ah ! una după alta se-nalță-n vînt și zboară...



Și, pas cu pas, și drumul, și noaptea se coboară.



Afară luna plină brumează pe ferești...
Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă
Să-mi scotocească pînă și în bibliotecă ?
Cercetătoare lună, cu mîna ta de var
Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar,
Domnească întărire, pecetea nu-ți pun stavili :
Pe zapise aluneci, pe condici și pe pravili,




Te vîri prin Letopiseț, pătrunzi în Uricari,
În legături de piele și lemn mîncat de cari
Stă vorba ce deschise al cerului hotar :
Te razimi de-o Cazanic sau de-un Penticostar,
De tine dăruite cu argintate muchii,
Străfulgeră din umbră un univers de buchii.
O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă :
Întorci o foaie numai - și-un veac uitat se darmă.
Abia dezmierzi o filă - și-un suflet îl răscoli,
Ce odihnea în tihnă prin galbene coli,
Cu gîndul lui de-atuncea și trupul lui de ieri.





Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmîndu-i stihuirea c-un deget diafan ;
Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini...




 Cine oare
- O simt - și-ascunde, vie, privirea arzătoare ?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher ?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher ?
Din razele de lună au scăpărat scîntei :
Patriarhul, în cîrjă se-nalță Dosoftei.
Păienjenișul vremii cu mîini uscate rumpe ;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace...
Și pacea, și vecia, și luna sînt cu el.




 - ,,Ai fost deplin călugăr și blînd ca și un miel,
Adînc din cărți știut-ai, iar azi ți-e moartă slova
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova !
Pentru-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu raiul :
Noi ți-am uitat credința, și sufletul, și graiul.
Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului,
Vă plîngem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară.
În Probota - cetatea simbolică și vie,
Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție -
Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,
Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,
Oriunde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.
Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,
Nu-i nici o poezie să fie ca tăcerea...




Atunci grăi cu glasu mai dulce decît mierea :
- ,,Eu am adus în țara ta rumânească limbă
De bun neam și ferită de la o cale strîmbă”...



Lăsînd în vremea veche și stareț, și vlădică,
Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-și ridică,
Tăind cu prora timpul mai neted ca un lac,
Mi se oprise casa pe țărmul altui veac...




A tras în dreptul casei rădvanul sub copac.
Copac banul mare, pe cap cu nalt calpac,
Cu fața sa prelungă, cu ochiul lui deștept,
Și barba-i castanie îi fîlfîie pe piept.
La nimeni nu se uită, posomorît mahmur,
Și de sub blănuri scumpe de jder și de samur,
La brîu îi vezi hangerul smălțat cu pietre rare.
Îl suie slugi ălecate ținîndu-l de subsuoare,
Pe un divan l-așează, smerite îl cinstesc.
- ,,Plecat mă-nchin în față-ți, slăvite Văcăresc,
Tu, ce-ai lăsat în țară ca sfîntă moștenire,
Urmașilor : o pildă - și patriei : cinstire.




În mai, cînd luna nouă își strecura caicul
Prin pomii mahalăii, privea mirat calicul
La calul tău cel negru trecînd trufaș, în trap,
Cu șea suflată-n aur pe verdele-i valtrap.
Descălecai în grabă sub un umbrar de nuci,
Loveau cu palma robii în naltele uluci,
O mîna nevăzută, din dos, trăgea zăvor,
Și te găseai în raiul grădinii, pe pridvor.
O fată lîngă tine,-n șalvari și fermenea,
Cu ochi de căprioară și obrăjori de nea,
Părea, ținînd o roză în mînă, sub turban,
Sultana rătăcită a unui vers persan.
Și tu, arhon vel bane, cu degetele-n barbă,
Posac cum e cadiul primind în mîni o jalbă,
Asculți oftînd cum cîntă de-o viată turturea...
Taraful, melodia în taina o reia.
O-nalță ca o minge vrăjită și o lasă
Să cadă în tăcerea grădinii ca-ntr-o plasă
Pe rînd lăuta, cobza și naiul o descîntă...
Și dragostea și-aleanul iubitei care cîntă,
În vis ca într-un scutec te-nfășură treptat.




Din somnul tău de piatră de ce te-ai deșteptat ?
Ce vrei la mine, spune, ce dor ți-a dat viață,
Căci cine mult iubește în groapă nu îngheață,
Și cine mult suspină, și după moarte-i viu !”
Și el, ca pentru sine, răspunse : - ,,Nu mai știu.
Departe mi-este veacul, și vremea ta mi-e grea.
Dar, alb, mă urmărește un zbor de turturea,
O floare - numai una - ce arde în grădină.
E turturea, e floare, nălucă e ?... nu știu :
De n-o culeg, se strică - și moare, de o țiu.”




Din palme cît ai bate și-ai sta să te gîndești,
A și intrat în casă Dinicu din Golești,
Cu barba-i de cărbune și ochii lui de jar ;
Pășise pragul vremii ca un ușor hotar.





- ,,Boiere, drept la cuget și bun la Dumnezeu
Bine te văd aicea.”
Și el îmi spune greu :
- ,,Deși sîntem cu inimi și cu moșii vecine,
Am colindat Evropa și moartea pîn' la tine ;
Să m-odihnesc, mă lasă, de-atîtea țări și mări.
De nu-s poet, în brîu-mi port totuși călimări.”
- ,,Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.
E pasul care sună scandat ca și un vers.
Golescule, tu, care întîiul ai deschis,
Ca un copil, cămara Apusului de vis,
De ce nu pot culege cu inima ta nouă
Lumina dimineții ca un polei de rouă
Pe-orașele străine cu nume greu de spus,
Cînd iarăși diligența pornește spre apus ?
De ce nu pot ca tine intru la Șenbrun :
Fîntîna cea frumoasă - cum zici în graiu-ți bun -
Pășind sfios nisipul greblatelor alei
De portul tău exotic se minunau femei
Cu pălării de paie și șaluri de mătase ;
Rîdeau cu ochi albaștri sau negri, curioase,
Și la plecare fete nebune, în caretă
Își azvîrleau, ca păsări, volane din rachetă,
Sau întrebau în grupuri mirate cine ești.”




- ,,Eu, Constandin, boierul cinstit de la Golești,
De m-am purtat prin țara atîtor împărați,
E ca s-aduc în mine un suflet bun la frați.
Și de s-au strîns în juru-mi, pe piețe, ca la urs,
Ce-am învățat rămîne, și rîsul lor s-a scurs
Ca Argeșu-n zăvoaie cu apele lui mari.
- Vlăstarii poartă umbra căzutului copac -
Ați isprăvit voi oare ce-am început să fac ?
Aveți, e drept, Apusul întreg în pălărie,
Aș vrea mai bine-n creier și-n cugete să fie.
De ce ai vrut, urmașe, din groapa mea să vin
De ai nemțească haină, dar suflet bizantin ?
Pe mine de sta moda Fanarului, visam
Un suflet ca o floare ascunsă după ram,
Un suflet proaspăt, dornic de roade, ca pămîntul.
Strămoșii-i dăruiră, cu legea lor, cuvîntul :
De mic îl botezară cu lacrimi și amar,
Ca greu să cîntărească pe-al cerului cîntar,
Cît îl atingi, un sunet fremătător să dea,
Un suflet nou, și totuși, bătrîn, ca țara mea.”




Tot mai priveam prin veacuri domnescul lui rădvan
Cînd, nas în nas, la poartă, dădui de Anton Pann.
Purta ca-n moda veche, giubea și antereu,
Pe jos urcase dealul și gîgîia din greu.




- ,,Bine-ai venit ! Pe finul isteț al lui Pepele,
De ani l-așteaptă casa copilăriei mele.
Am găzduit într-însa, pe rînd, pe toții poeții :
Ca plată mi-au pus lacrimi în ochii tinereții.
Din fagurii iubirii mi-au dăruit durerea,
M-au învățat, nătîngii, s-o prețuiesc ca mierea.




Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plîngătoare,
Și cu băsmiri de lună și de privighetoarem
Mi-au smuls din ceruri pînă și zborul ciocîrliei
Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.
O, Anton Panne, oaspe ce-n țară n-ai pereche,
Tu singur poți cu gluma ta - floare la ureche -
Să înflorești în inimi de plîns amar și ură,
Pe mărăcinii vieții a rîsului răsură.
Povestitor al vorbei, calif peste silabe,
Ședeai, ca într-o mie și una nopți arabe,
În mahala, sub părul bătrîn, la cafenea,
Istorisind zăbavnic cum vorba îți venea.
La țară, cu Moș Albu, oprit la șezători,
Zvîrleai la fete-n poală un pumn de ghicitori,
Și cum prin grîu chiar Domnului a rînduit cicoarea,
Sădit-ai printre oameni să fie zicătoarea,
O, music blînd, ce-n strană cîntai smerit la îngeri,
Cînd isonul căzuse armonios de plîngeri,
Doar tu suiai la ceruri cu rîs de melodie !”...





- ,,Nepoate, vorba multă la om e sărăcie.
Pe Nastradin ascultă-l, deși a fost păgîn,
Căci dacă versul trece, proverbele rămîn.”





Dar roate uruiră și bice au pocnit...
A cui caleașcă-albastră de lună s-a oprit ?
Ce vechi poet se-ntoarce cu cai înaintași
Ca să revadă țara umililor urmași ?
M-am repezit la scară... Nu-i un poet : sînt trei,
Și-un cîine e cu dînșii. O fi ?... da, da, sînt ei !
Eliade mă privește cu ochi de zburător,
Alexandrescu vine cu cînele Azor,
Și, prins în uniformă, ca-ntr-un corset de fată,
Sfios, îmi dă Cîrlova o mînă inspirată.
- ,,În anul una opt sute și treizeci,
Cu patru cai ce-noată în praful lunei reci,
Pornirăți din Tîrgoviști ca să-mi sosiți acum -
Vă rog, poftiți-năuntru să v-odihniți de drum.




Era, ca azi de albă, aceeași noapte-n țară,
Cînd zurgălăii voștri de ducă se-nălțară.
Colinele muntene păleau în șir pe cer,
Mijea ca o nălucă un munte grănicer,
Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,
Își poleiau toți plopii destinul lor obscur,
Și sate, în lumina aceasta uimitoare,
Se văruiau deodată ca pentr-o sărbătoare.
Prin drumul mare, luna vă născocea băltoaca
Și vă stropea trăsura cu picuri argintii...
Dar voi, păstrînd în suflet ruinele pustii
Și urmăriți de gîndul trecutului unic,
Din cîmpenescul farmec neculegînd nimic,
Vedeați numai ruine domnind voievodale.
Și bolți în surpătură pe necioplite dale,
Și tainițe zidite pe vremuri de meșteri mari,
Și clopote de-aramă turnate de-alămari,
Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis -
Vă răsăreau vedenii în lună și în vis,
Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul.
Tîrgoviște, adio ! Te-ntuneci cu trecutul.”





Erau atît de tineri că mă simțeam bătrîn.
Smerit ședeau ca-n strană. Am început să-ngîn
Zărind prin geam tot cîmpul sub lună revărsat :
,,Și apele dorm duse și morile au stat”.
Dar cum tăcea Eliade privindu-mă, tăcui.
De versurile vieții să fie-așa sătui ?





Și lui Alexandrescu strigai cu glas ce bate :
,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc”...
Iar el, nedîndu-mi vreme nici stihul să-l sfîrșesc,
Mă întreabă de cine-i căci nu gîndise încă
Puternică poemă cu rimele de stîncă,
În care ritmic Oltul lovește val cu val.
Și cînd i-am spus de cine-i o, visul triumfal
Ce-i străluci în ochii înfrigurați la vestea
Că pentru veșnicie va scrie, el, acestea...





Ce nențeles de-aproape ai răsunat, galopt !
Și totuși, cît-ntinde în lună drum de deal,
Nici nor de praf nu suie, nici călăreț, nici cal.
L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i.
Au cine-aleargă astfel purtat de ritmul lui ?
Ce blestem, din mormîntul cu cruce pusă strîmb,
Îl mînă ca vîrtejul pe șes, pe deal, pe dîmb ?
Ce babă cu descîntec de moarte l-a împuns ?
Nu-l prind cu ochii încă, și-n suflet mi-a ajuns.





Flămînzi cu dinții mușcă din lună vîrcolacii.
Afară, ca de viscol, se clatină copacii.
Castani și plopi de spaimă au frunzele crispate
Și-n groază lor și-azvîrlă, lungi, crengi pe spate,
Căci iată-i : Mihnea, calul și fuga - negru bloc -
Pe drum bătut în cremeni, țîșnind din limbi de foc,
Potcoavele tuspatru cînd cad deodată grele,
Și-n urmă,-n transparența ce duce pîn'la stele,
Desfășurîndu-și friza de oase și strigoi,
Tăcută cavalcadă a morților spre noi.
Și sîngele în vine îmi îngheață de ger,
Căci parcă rupt din stafiilor din cer,





Stătea Bolintineanu în fața mea, aici,
Cu fruntea : zid de umbră, cu ochii : licurici
Ce-și aprindeau din beznă scînteia de fosfor,
Străluminînd obrazul livid din jurul lor.
Un semn făcu - se șterse, cu calu-i, călărețul.
Se risipă morții, se prăbușiră-n groape.
Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape...





Un zgomot surd de ropot tăcerea o-ntretaie.
Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,
Atîtea mii de șoapte nu fac decît un vers.
Se umflă ca un fluviu, crescînd din om în om.
Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom,
Acum răsună totul în aspră vijelie.
Ca tunctu-n pădure, un glas adînc învie
Și norii dă să spargă - și norii grei se sparg.





În față-mi ca pe-o hartă deschisă-n lung și-n larg,
Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,
Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,
Ogoarele, cîmpia, pășunile bogate,
Cetăți de piatră și albele lui sate.
Ca un puhoi de apă ce după ploi s-a scurs,
Din Retezat vin bacii în sarică de urs.
Mioarele, cîrlanii, rămas-au sus, la stîni -
Azi bîta ciobănească e ghioagă-n a lor mîni.
Prin stînci rostogolite, pe rîpe și poieni,
Călări vin falnic morții din Munții Apuseni
Să prindă - ei, vulturii - regescul corb, în plis.
Și buciumul lor sună prelung din pisc în pisc,
Din vîrf în vîrf se-alungă ecoul pînă tace,
Înmormîntînd chemarea din vremurile dace,





Trezind năvalnic visul ce n-a murit de-atunci...
Și, iată, visul crește pe lanuri și pe lunci,
Pătrunde viu în case și-n inimi fără frică.
Cu mic și mare, sate de-a valma se ridică.
Pornesc bărbați, neveste și fete și flăcăi -
Se umflă de mulțime potecă, drumuri, căi.
Pămîntul tot îl spală înfricoșate ape,
Rostogolind în ele topoare, furci și sape...
Dar preoți merg în frunte ducînd cuvîntul sfînt.




Atuncea Mureșeanu ieși ca din pămînt.
În ochi purta el singur a' lor priviri ce ard
Și graiul tuturora în graiul lui de bard.




- ,,Avînd drept bronz toți munții, iar limbă, neamul meu,
Și-o singură credință în el și-n Dumnezeu,
Turnat-am cu-al meu suflet în al iubirii clocot,
Să sune mîntuirea Ardealului, un clopot,
El sună clar Crișuri, el sună pe Tîrnave,
Să scoale inimi moarte și suflete trîndave ;
El cîntă sus pe Someș, el cîntă jos pe Olt,
Unirea să-nflorească ca rujile în volt.
Pe Cîmpul Libertății obezile sînt sparte -
Deșteeaptă-te, române, din somnul cel de moarte !”




Abia tăcuse-n mine năvalnicul său cîntec,
Se revărsă-n odaie un luminos descîntec
De zurgălăi ce sună în trap vioi de cai...
Să văd pe cel ce vine, pe geam mă aplecai :
Goneau căruța poștii trei surugii călări.
Nici n-apucasem bine să mă cobor pe scări
Și-n fața-mi sta poetul senin : Alecsandri.
Cum îl pofteam în casă, cu mîna mă opri :
- ,,Nu - vreau să vii cu mine pe lună pînă-n luncă”.
Dorința-i mă cuprinse cu tainică poruncă,
Se clatină pămîntul sub roate și fugi.




Zburam acum alături mînați de surugii.
În vînt veneau miresme de fîn și tot mai bine
Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine,
Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pămînt
Cînd se opriră caii sforăitori, în vînt
Tot scuturîndu-și și salba de sunet rînd pe rînd.




- ,,N-auzi - îmi spuse bardul - Siretul meu cîntînd ?
Apleacă-te, pătrunde vrăjita lui oglindă :
Priveliști se alungă și altele colindă,
Dezvăluind privirii obrazul țării drag.”




Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Și Argeșul sub lună se-nfioră și el,
Mișcîndu-și solzii lucii pe-al undelor inel.
Biet rîu de munte, care nicicînd n-avuse parte
De un poet să-l facă nemuritor în carte,
Rîu bun al cărui nume răsunător și dulce
Pe nimeni nu găsise în vers slăvit să-l culce.
Șopti : - ,,Siretul nu e, sînt eu, dar cînd vorbești,
Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești.
Simt apa curgătoare și zarea că se schimbă,
Și valu-mi glăsuiește moldovenească limbă.
O, graiul cel mai dulce din țările române,
De cînd pe lira de-aur l-ai înstrunat, stăpîne !”
Și-o salcie pe maluri : - ,,Așa e”... spuse-ncet.




Mă părăsise bardul venit de pe Siret.
Pe drumuri împietruite de-al nopților polei
suna tot mai departe un rîs de clopoței.
Mă rentorceam spre casă eu singur. Raza lunii
Sculpta cu daltă vie în relief alunii,
Făcînd din steiul umbrei să scapere scîntei.
- ,,Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei
Tu, dureros de dulce poet, să mi te-apropii ?”





Și teii troieniră și tremurară plopii.
Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea
Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea.
Și ramurile toate bătură lung în geam,
Iar codrul și cu mine alăturea plîngeam.




Pustiul și urîtul mi-erau din nou stăpînii.
Pieriseră în noapte și în trecut bătrînii,
Lăsîndu-mă mai singur și mai stingher pe lume.
Le mai duceam aleanul și-i mai chemam pe nume,
Cînd, prin ferestre, ziua lăsă pe-al meu covor
O floare de lumină zvîrlită prin pridvor.
Și soarele deodată aproape îmi era.
Și-n față-mi Grigorescu șezînd pe canapea.
Da, i-am văzut bastonul de lemn de corn, surtucul
Și pălăria moale păstrată-n cap - uitucul 1
Dar el, zărind o schiță de-a lui cum sta-n perete,
Surîse arătînd-o : - ,,De aș trăi, băiete,
N-aș mai picta cu pensuli de păr, ci aș privi
În rama lor firească priveliștile vii.
De ce să strici o pînză cînd ai un cer de vară ?
Și se sculă și ochii păliți îi scînteiară :
Închide casa, trage obloanele și vină,
Ne-așteaptă drumuri albe și-o țară de lumină.





Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,
Te culcă în sulfină, în fîn și în trifoi,
Căci pentru tine cîmpul ți l-am cules drept pernă
Și, drept umbrar albastru, ți-am împînzit eternă
O boltă pe sub care de-acum ne-om adînci.”




Se mîntuie casa cînd vorba își sfîrși,
Și-n urmă dispăruse...
Mergem acum, nu știu :
Pe Topolog, pe Trotuș, pe Mureș sau pe Jiu,
Căci apa lor totuna de limpede rămîne
Cînd oglindește vraja colinelor române.
Nici muget, nici talangă, nici cel mai slab ecou...
Părea tăcută vale un liniștit tablou,
O pînză zugrăvită de razele de soare,
În care orice linie trăia nemuritoare.
Și-n calma ei lumină de vis și de amurg
Privise Grigorescu cu ochi de demiurg.





Și se făcu deodată un drum peste mușcele...
Veneau domol - ca blocuri de nea ce mișcă grele -
Rumegători, plăvanii cuminți și,-n vîrf de car,
Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.
Dar dealuri povîrnite se împingeau spre munte,
Cînd am zărit cioporul de oi albind și,-n frunte,
Cu bîta după spate și cu căciula sură,
Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură.
Atunci, din mari, ascunse și nențelese șegi,
Același sus la Rodna, același pe Bucegi,
Cu dacică opincă și piept de legionar,
Stînd viu în fața noastră, dar totuși legendar,
Puternic ca o stîncă și verde ca un brad,
Trăi păstorul mitic, el, ultimul nomad...




Deasupra lui : doar cerul, ca temelii : Carpatul,
Jur împrejur : o țară, de-a lungul și de-a latul...
Proptit tăcut în bîtă, cu ochi pierduți în gol -
Din pusta lui Petofi șa stepa lui Gogol,
Zvîrlea piezișa-i umbră pe dealuri și cîmpii.




De pretutindeni glasul pămîntului grăi :
- ,,În zori de zi te-nalță la cer cu ciocîrlia,
Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi cîmpia,
Te-așterne pe podgorii ca umbra unui nuc,
Dechide-n codru verde cărare de haiduc,
Pe plai să paști alături de stele printre oi,
Să-adormi cu gîrla leneș sub plute în zăvoi,
Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,
În clopot să fii cîntec și în amurg tăcere,
Să crești în grîu cu grîu și-n inimi cu iubirea -
Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,
Ca sufletul, lăsîndu-și tiparul în lut greu,
Să-și regăsească țara și-n ea pe Dumnezeu.”

Poezia Bătrînii de Ion Pillat

BĂTRÎNII



Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale...
Și plopii pînă-n ceruri ca facle rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescanii tei,
Cireșii - roșii focuri cu foile scîntei -
De la vînjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.
Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Colori sfîșietoare ca ote muzicale,
Și inima-mi se strînge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă.
Aud cum suflă-n luptă, trufaș, din tibicină
Stejarii, legionarii cu coiful de rugină,
Cum fagii, geți aprigi cu păr însîngerat,
Înaltă-n agonie pcanul lor curat.
Vîjîitor vibrează un vuiet viu de coarde :
E vuiet de ducă al galbenelor hoarde,
Și frasinii, arinii, alunii și gorunii
În vînt își lasă coamă să fîlfîie ca hunii...




Dar drumul brusc cotește : în ochii mei cîmpia
Cu petici de-arătură și-mbracă sărăcia -
Văd Argeșu-n zăvoaie, cu case mici Pitești.
O, deal de la Florica, în toamnă, drag îmi ești,
Cînd, fumuriu, brumarul își lasă-n văi tămîia,
Cînd scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămîia,
Stau la răspîntii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar -
Cînd văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute
Prietenoasa casă a zilelor trecute.
Priveliște totală, pe amintiri te razimi -
Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei azimi.
Și iată că pe dealul copilăriei mele
Trecutul ancorează cu-albastrele-i vintrele,
Îmbracă ce atinge cu stranii prelungiri...
Și, nu știu, văd cu ochii sau văd amintiri,
M-am îmbătat cu vise sau cu seminți de mac,
Pe drumuri cunoscute de rătăcesc buimac.




Sub pasu-mi, somnoroase, ca potîrnichi iau zborul
Din ierburi, zile moarte zărindu-și viitorul.
Eu stau, pîndind cu teamă, zorit și nedibaci,
Cu sufletu-n ochire și-un deget pe trăgaci :
Ah ! una după alta se-nalță-n vînt și zboară...



Și, pas cu pas, și drumul, și noaptea se coboară.



Afară luna plină brumează pe ferești...
Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă
Să-mi scotocească pînă și în bibliotecă ?
Cercetătoare lună, cu mîna ta de var
Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar,
Domnească întărire, pecetea nu-ți pun stavili :
Pe zapise aluneci, pe condici și pe pravili,




Te vîri prin Letopiseț, pătrunzi în Uricari,
În legături de piele și lemn mîncat de cari
Stă vorba ce deschise al cerului hotar :
Te razimi de-o Cazanic sau de-un Penticostar,
De tine dăruite cu argintate muchii,
Străfulgeră din umbră un univers de buchii.
O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă :
Întorci o foaie numai - și-un veac uitat se darmă.
Abia dezmierzi o filă - și-un suflet îl răscoli,
Ce odihnea în tihnă prin galbene coli,
Cu gîndul lui de-atuncea și trupul lui de ieri.





Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmîndu-i stihuirea c-un deget diafan ;
Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini...




 Cine oare
- O simt - și-ascunde, vie, privirea arzătoare ?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher ?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher ?
Din razele de lună au scăpărat scîntei :
Patriarhul, în cîrjă se-nalță Dosoftei.
Păienjenișul vremii cu mîini uscate rumpe ;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace...
Și pacea, și vecia, și luna sînt cu el.




 - ,,Ai fost deplin călugăr și blînd ca și un miel,
Adînc din cărți știut-ai, iar azi ți-e moartă slova
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova !
Pentru-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu raiul :
Noi ți-am uitat credința, și sufletul, și graiul.
Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului,
Vă plîngem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară.
În Probota - cetatea simbolică și vie,
Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție -
Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,
Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,
Oriunde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.
Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,
Nu-i nici o poezie să fie ca tăcerea...




Atunci grăi cu glasu mai dulce decît mierea :
- ,,Eu am adus în țara ta rumânească limbă
De bun neam și ferită de la o cale strîmbă”...



Lăsînd în vremea veche și stareț, și vlădică,
Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-și ridică,
Tăind cu prora timpul mai neted ca un lac,
Mi se oprise casa pe țărmul altui veac...




A tras în dreptul casei rădvanul sub copac.
Copac banul mare, pe cap cu nalt calpac,
Cu fața sa prelungă, cu ochiul lui deștept,
Și barba-i castanie îi fîlfîie pe piept.
La nimeni nu se uită, posomorît mahmur,
Și de sub blănuri scumpe de jder și de samur,
La brîu îi vezi hangerul smălțat cu pietre rare.
Îl suie slugi ălecate ținîndu-l de subsuoare,
Pe un divan l-așează, smerite îl cinstesc.
- ,,Plecat mă-nchin în față-ți, slăvite Văcăresc,
Tu, ce-ai lăsat în țară ca sfîntă moștenire,
Urmașilor : o pildă - și patriei : cinstire.




În mai, cînd luna nouă își strecura caicul
Prin pomii mahalăii, privea mirat calicul
La calul tău cel negru trecînd trufaș, în trap,
Cu șea suflată-n aur pe verdele-i valtrap.
Descălecai în grabă sub un umbrar de nuci,
Loveau cu palma robii în naltele uluci,
O mîna nevăzută, din dos, trăgea zăvor,
Și te găseai în raiul grădinii, pe pridvor.
O fată lîngă tine,-n șalvari și fermenea,
Cu ochi de căprioară și obrăjori de nea,
Părea, ținînd o roză în mînă, sub turban,
Sultana rătăcită a unui vers persan.
Și tu, arhon vel bane, cu degetele-n barbă,
Posac cum e cadiul primind în mîni o jalbă,
Asculți oftînd cum cîntă de-o viată turturea...
Taraful, melodia în taina o reia.
O-nalță ca o minge vrăjită și o lasă
Să cadă în tăcerea grădinii ca-ntr-o plasă
Pe rînd lăuta, cobza și naiul o descîntă...
Și dragostea și-aleanul iubitei care cîntă,
În vis ca într-un scutec te-nfășură treptat.




Din somnul tău de piatră de ce te-ai deșteptat ?
Ce vrei la mine, spune, ce dor ți-a dat viață,
Căci cine mult iubește în groapă nu îngheață,
Și cine mult suspină, și după moarte-i viu !”
Și el, ca pentru sine, răspunse : - ,,Nu mai știu.
Departe mi-este veacul, și vremea ta mi-e grea.
Dar, alb, mă urmărește un zbor de turturea,
O floare - numai una - ce arde în grădină.
E turturea, e floare, nălucă e ?... nu știu :
De n-o culeg, se strică - și moare, de o țiu.”




Din palme cît ai bate și-ai sta să te gîndești,
A și intrat în casă Dinicu din Golești,
Cu barba-i de cărbune și ochii lui de jar ;
Pășise pragul vremii ca un ușor hotar.





- ,,Boiere, drept la cuget și bun la Dumnezeu
Bine te văd aicea.”
Și el îmi spune greu :
- ,,Deși sîntem cu inimi și cu moșii vecine,
Am colindat Evropa și moartea pîn' la tine ;
Să m-odihnesc, mă lasă, de-atîtea țări și mări.
De nu-s poet, în brîu-mi port totuși călimări.”
- ,,Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.
E pasul care sună scandat ca și un vers.
Golescule, tu, care întîiul ai deschis,
Ca un copil, cămara Apusului de vis,
De ce nu pot culege cu inima ta nouă
Lumina dimineții ca un polei de rouă
Pe-orașele străine cu nume greu de spus,
Cînd iarăși diligența pornește spre apus ?
De ce nu pot ca tine intru la Șenbrun :
Fîntîna cea frumoasă - cum zici în graiu-ți bun -
Pășind sfios nisipul greblatelor alei
De portul tău exotic se minunau femei
Cu pălării de paie și șaluri de mătase ;
Rîdeau cu ochi albaștri sau negri, curioase,
Și la plecare fete nebune, în caretă
Își azvîrleau, ca păsări, volane din rachetă,
Sau întrebau în grupuri mirate cine ești.”




- ,,Eu, Constandin, boierul cinstit de la Golești,
De m-am purtat prin țara atîtor împărați,
E ca s-aduc în mine un suflet bun la frați.
Și de s-au strîns în juru-mi, pe piețe, ca la urs,
Ce-am învățat rămîne, și rîsul lor s-a scurs
Ca Argeșu-n zăvoaie cu apele lui mari.
- Vlăstarii poartă umbra căzutului copac -
Ați isprăvit voi oare ce-am început să fac ?
Aveți, e drept, Apusul întreg în pălărie,
Aș vrea mai bine-n creier și-n cugete să fie.
De ce ai vrut, urmașe, din groapa mea să vin
De ai nemțească haină, dar suflet bizantin ?
Pe mine de sta moda Fanarului, visam
Un suflet ca o floare ascunsă după ram,
Un suflet proaspăt, dornic de roade, ca pămîntul.
Strămoșii-i dăruiră, cu legea lor, cuvîntul :
De mic îl botezară cu lacrimi și amar,
Ca greu să cîntărească pe-al cerului cîntar,
Cît îl atingi, un sunet fremătător să dea,
Un suflet nou, și totuși, bătrîn, ca țara mea.”




Tot mai priveam prin veacuri domnescul lui rădvan
Cînd, nas în nas, la poartă, dădui de Anton Pann.
Purta ca-n moda veche, giubea și antereu,
Pe jos urcase dealul și gîgîia din greu.




- ,,Bine-ai venit ! Pe finul isteț al lui Pepele,
De ani l-așteaptă casa copilăriei mele.
Am găzduit într-însa, pe rînd, pe toții poeții :
Ca plată mi-au pus lacrimi în ochii tinereții.
Din fagurii iubirii mi-au dăruit durerea,
M-au învățat, nătîngii, s-o prețuiesc ca mierea.




Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plîngătoare,
Și cu băsmiri de lună și de privighetoarem
Mi-au smuls din ceruri pînă și zborul ciocîrliei
Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.
O, Anton Panne, oaspe ce-n țară n-ai pereche,
Tu singur poți cu gluma ta - floare la ureche -
Să înflorești în inimi de plîns amar și ură,
Pe mărăcinii vieții a rîsului răsură.
Povestitor al vorbei, calif peste silabe,
Ședeai, ca într-o mie și una nopți arabe,
În mahala, sub părul bătrîn, la cafenea,
Istorisind zăbavnic cum vorba îți venea.
La țară, cu Moș Albu, oprit la șezători,
Zvîrleai la fete-n poală un pumn de ghicitori,
Și cum prin grîu chiar Domnului a rînduit cicoarea,
Sădit-ai printre oameni să fie zicătoarea,
O, music blînd, ce-n strană cîntai smerit la îngeri,
Cînd isonul căzuse armonios de plîngeri,
Doar tu suiai la ceruri cu rîs de melodie !”...





- ,,Nepoate, vorba multă la om e sărăcie.
Pe Nastradin ascultă-l, deși a fost păgîn,
Căci dacă versul trece, proverbele rămîn.”





Dar roate uruiră și bice au pocnit...
A cui caleașcă-albastră de lună s-a oprit ?
Ce vechi poet se-ntoarce cu cai înaintași
Ca să revadă țara umililor urmași ?
M-am repezit la scară... Nu-i un poet : sînt trei,
Și-un cîine e cu dînșii. O fi ?... da, da, sînt ei !
Eliade mă privește cu ochi de zburător,
Alexandrescu vine cu cînele Azor,
Și, prins în uniformă, ca-ntr-un corset de fată,
Sfios, îmi dă Cîrlova o mînă inspirată.
- ,,În anul una opt sute și treizeci,
Cu patru cai ce-noată în praful lunei reci,
Pornirăți din Tîrgoviști ca să-mi sosiți acum -
Vă rog, poftiți-năuntru să v-odihniți de drum.




Era, ca azi de albă, aceeași noapte-n țară,
Cînd zurgălăii voștri de ducă se-nălțară.
Colinele muntene păleau în șir pe cer,
Mijea ca o nălucă un munte grănicer,
Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,
Își poleiau toți plopii destinul lor obscur,
Și sate, în lumina aceasta uimitoare,
Se văruiau deodată ca pentr-o sărbătoare.
Prin drumul mare, luna vă născocea băltoaca
Și vă stropea trăsura cu picuri argintii...
Dar voi, păstrînd în suflet ruinele pustii
Și urmăriți de gîndul trecutului unic,
Din cîmpenescul farmec neculegînd nimic,
Vedeați numai ruine domnind voievodale.
Și bolți în surpătură pe necioplite dale,
Și tainițe zidite pe vremuri de meșteri mari,
Și clopote de-aramă turnate de-alămari,
Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis -
Vă răsăreau vedenii în lună și în vis,
Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul.
Tîrgoviște, adio ! Te-ntuneci cu trecutul.”





Erau atît de tineri că mă simțeam bătrîn.
Smerit ședeau ca-n strană. Am început să-ngîn
Zărind prin geam tot cîmpul sub lună revărsat :
,,Și apele dorm duse și morile au stat”.
Dar cum tăcea Eliade privindu-mă, tăcui.
De versurile vieții să fie-așa sătui ?





Și lui Alexandrescu strigai cu glas ce bate :
,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc”...
Iar el, nedîndu-mi vreme nici stihul să-l sfîrșesc,
Mă întreabă de cine-i căci nu gîndise încă
Puternică poemă cu rimele de stîncă,
În care ritmic Oltul lovește val cu val.
Și cînd i-am spus de cine-i o, visul triumfal
Ce-i străluci în ochii înfrigurați la vestea
Că pentru veșnicie va scrie, el, acestea...





Ce nențeles de-aproape ai răsunat, galopt !
Și totuși, cît-ntinde în lună drum de deal,
Nici nor de praf nu suie, nici călăreț, nici cal.
L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i.
Au cine-aleargă astfel purtat de ritmul lui ?
Ce blestem, din mormîntul cu cruce pusă strîmb,
Îl mînă ca vîrtejul pe șes, pe deal, pe dîmb ?
Ce babă cu descîntec de moarte l-a împuns ?
Nu-l prind cu ochii încă, și-n suflet mi-a ajuns.





Flămînzi cu dinții mușcă din lună vîrcolacii.
Afară, ca de viscol, se clatină copacii.
Castani și plopi de spaimă au frunzele crispate
Și-n groază lor și-azvîrlă, lungi, crengi pe spate,
Căci iată-i : Mihnea, calul și fuga - negru bloc -
Pe drum bătut în cremeni, țîșnind din limbi de foc,
Potcoavele tuspatru cînd cad deodată grele,
Și-n urmă,-n transparența ce duce pîn'la stele,
Desfășurîndu-și friza de oase și strigoi,
Tăcută cavalcadă a morților spre noi.
Și sîngele în vine îmi îngheață de ger,
Căci parcă rupt din stafiilor din cer,





Stătea Bolintineanu în fața mea, aici,
Cu fruntea : zid de umbră, cu ochii : licurici
Ce-și aprindeau din beznă scînteia de fosfor,
Străluminînd obrazul livid din jurul lor.
Un semn făcu - se șterse, cu calu-i, călărețul.
Se risipă morții, se prăbușiră-n groape.
Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape...





Un zgomot surd de ropot tăcerea o-ntretaie.
Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,
Atîtea mii de șoapte nu fac decît un vers.
Se umflă ca un fluviu, crescînd din om în om.
Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom,
Acum răsună totul în aspră vijelie.
Ca tunctu-n pădure, un glas adînc învie
Și norii dă să spargă - și norii grei se sparg.





În față-mi ca pe-o hartă deschisă-n lung și-n larg,
Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,
Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,
Ogoarele, cîmpia, pășunile bogate,
Cetăți de piatră și albele lui sate.
Ca un puhoi de apă ce după ploi s-a scurs,
Din Retezat vin bacii în sarică de urs.
Mioarele, cîrlanii, rămas-au sus, la stîni -
Azi bîta ciobănească e ghioagă-n a lor mîni.
Prin stînci rostogolite, pe rîpe și poieni,
Călări vin falnic morții din Munții Apuseni
Să prindă - ei, vulturii - regescul corb, în plis.
Și buciumul lor sună prelung din pisc în pisc,
Din vîrf în vîrf se-alungă ecoul pînă tace,
Înmormîntînd chemarea din vremurile dace,





Trezind năvalnic visul ce n-a murit de-atunci...
Și, iată, visul crește pe lanuri și pe lunci,
Pătrunde viu în case și-n inimi fără frică.
Cu mic și mare, sate de-a valma se ridică.
Pornesc bărbați, neveste și fete și flăcăi -
Se umflă de mulțime potecă, drumuri, căi.
Pămîntul tot îl spală înfricoșate ape,
Rostogolind în ele topoare, furci și sape...
Dar preoți merg în frunte ducînd cuvîntul sfînt.




Atuncea Mureșeanu ieși ca din pămînt.
În ochi purta el singur a' lor priviri ce ard
Și graiul tuturora în graiul lui de bard.




- ,,Avînd drept bronz toți munții, iar limbă, neamul meu,
Și-o singură credință în el și-n Dumnezeu,
Turnat-am cu-al meu suflet în al iubirii clocot,
Să sune mîntuirea Ardealului, un clopot,
El sună clar Crișuri, el sună pe Tîrnave,
Să scoale inimi moarte și suflete trîndave ;
El cîntă sus pe Someș, el cîntă jos pe Olt,
Unirea să-nflorească ca rujile în volt.
Pe Cîmpul Libertății obezile sînt sparte -
Deșteeaptă-te, române, din somnul cel de moarte !”




Abia tăcuse-n mine năvalnicul său cîntec,
Se revărsă-n odaie un luminos descîntec
De zurgălăi ce sună în trap vioi de cai...
Să văd pe cel ce vine, pe geam mă aplecai :
Goneau căruța poștii trei surugii călări.
Nici n-apucasem bine să mă cobor pe scări
Și-n fața-mi sta poetul senin : Alecsandri.
Cum îl pofteam în casă, cu mîna mă opri :
- ,,Nu - vreau să vii cu mine pe lună pînă-n luncă”.
Dorința-i mă cuprinse cu tainică poruncă,
Se clatină pămîntul sub roate și fugi.




Zburam acum alături mînați de surugii.
În vînt veneau miresme de fîn și tot mai bine
Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine,
Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pămînt
Cînd se opriră caii sforăitori, în vînt
Tot scuturîndu-și și salba de sunet rînd pe rînd.




- ,,N-auzi - îmi spuse bardul - Siretul meu cîntînd ?
Apleacă-te, pătrunde vrăjita lui oglindă :
Priveliști se alungă și altele colindă,
Dezvăluind privirii obrazul țării drag.”




Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Și Argeșul sub lună se-nfioră și el,
Mișcîndu-și solzii lucii pe-al undelor inel.
Biet rîu de munte, care nicicînd n-avuse parte
De un poet să-l facă nemuritor în carte,
Rîu bun al cărui nume răsunător și dulce
Pe nimeni nu găsise în vers slăvit să-l culce.
Șopti : - ,,Siretul nu e, sînt eu, dar cînd vorbești,
Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești.
Simt apa curgătoare și zarea că se schimbă,
Și valu-mi glăsuiește moldovenească limbă.
O, graiul cel mai dulce din țările române,
De cînd pe lira de-aur l-ai înstrunat, stăpîne !”
Și-o salcie pe maluri : - ,,Așa e”... spuse-ncet.




Mă părăsise bardul venit de pe Siret.
Pe drumuri împietruite de-al nopților polei
suna tot mai departe un rîs de clopoței.
Mă rentorceam spre casă eu singur. Raza lunii
Sculpta cu daltă vie în relief alunii,
Făcînd din steiul umbrei să scapere scîntei.
- ,,Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei
Tu, dureros de dulce poet, să mi te-apropii ?”





Și teii troieniră și tremurară plopii.
Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea
Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea.
Și ramurile toate bătură lung în geam,
Iar codrul și cu mine alăturea plîngeam.




Pustiul și urîtul mi-erau din nou stăpînii.
Pieriseră în noapte și în trecut bătrînii,
Lăsîndu-mă mai singur și mai stingher pe lume.
Le mai duceam aleanul și-i mai chemam pe nume,
Cînd, prin ferestre, ziua lăsă pe-al meu covor
O floare de lumină zvîrlită prin pridvor.
Și soarele deodată aproape îmi era.
Și-n față-mi Grigorescu șezînd pe canapea.
Da, i-am văzut bastonul de lemn de corn, surtucul
Și pălăria moale păstrată-n cap - uitucul 1
Dar el, zărind o schiță de-a lui cum sta-n perete,
Surîse arătînd-o : - ,,De aș trăi, băiete,
N-aș mai picta cu pensuli de păr, ci aș privi
În rama lor firească priveliștile vii.
De ce să strici o pînză cînd ai un cer de vară ?
Și se sculă și ochii păliți îi scînteiară :
Închide casa, trage obloanele și vină,
Ne-așteaptă drumuri albe și-o țară de lumină.





Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,
Te culcă în sulfină, în fîn și în trifoi,
Căci pentru tine cîmpul ți l-am cules drept pernă
Și, drept umbrar albastru, ți-am împînzit eternă
O boltă pe sub care de-acum ne-om adînci.”




Se mîntuie casa cînd vorba își sfîrși,
Și-n urmă dispăruse...
Mergem acum, nu știu :
Pe Topolog, pe Trotuș, pe Mureș sau pe Jiu,
Căci apa lor totuna de limpede rămîne
Cînd oglindește vraja colinelor române.
Nici muget, nici talangă, nici cel mai slab ecou...
Părea tăcută vale un liniștit tablou,
O pînză zugrăvită de razele de soare,
În care orice linie trăia nemuritoare.
Și-n calma ei lumină de vis și de amurg
Privise Grigorescu cu ochi de demiurg.





Și se făcu deodată un drum peste mușcele...
Veneau domol - ca blocuri de nea ce mișcă grele -
Rumegători, plăvanii cuminți și,-n vîrf de car,
Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.
Dar dealuri povîrnite se împingeau spre munte,
Cînd am zărit cioporul de oi albind și,-n frunte,
Cu bîta după spate și cu căciula sură,
Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură.
Atunci, din mari, ascunse și nențelese șegi,
Același sus la Rodna, același pe Bucegi,
Cu dacică opincă și piept de legionar,
Stînd viu în fața noastră, dar totuși legendar,
Puternic ca o stîncă și verde ca un brad,
Trăi păstorul mitic, el, ultimul nomad...




Deasupra lui : doar cerul, ca temelii : Carpatul,
Jur împrejur : o țară, de-a lungul și de-a latul...
Proptit tăcut în bîtă, cu ochi pierduți în gol -
Din pusta lui Petofi șa stepa lui Gogol,
Zvîrlea piezișa-i umbră pe dealuri și cîmpii.




De pretutindeni glasul pămîntului grăi :
- ,,În zori de zi te-nalță la cer cu ciocîrlia,
Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi cîmpia,
Te-așterne pe podgorii ca umbra unui nuc,
Dechide-n codru verde cărare de haiduc,
Pe plai să paști alături de stele printre oi,
Să-adormi cu gîrla leneș sub plute în zăvoi,
Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,
În clopot să fii cîntec și în amurg tăcere,
Să crești în grîu cu grîu și-n inimi cu iubirea -
Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,
Ca sufletul, lăsîndu-și tiparul în lut greu,
Să-și regăsească țara și-n ea pe Dumnezeu.”

Poezia Noaptea Pe Lagună de Ion Pillat

NOAPTEA PE LAGUNĂ


Iar cînd amurgul între cer și zare
Făcu din luciul apei lac de-argint


Lopătarii Cîntară :


Nori purpurii
Prin zări pustii
Spre Lido pier.
Pe-al mării larg
Nu e catarg,
Nici stea pe cer.


Cîrmaciul :


Cetatea Leului dispare...
Ce e : rămîne o nălucă...
Spre zante vîntul să ne ducă...

Ohé ! de pază marinare !


Un lopătar :

În depărtare
O pînză apare
Ca de lumină.
Nu-i pînză-n zare,
E lună plină
În depărtare.


Ohé ! de pază marinare !


Cîrmaciul :

Santa Maria del Salute -
Vin porumbeii mii și sute,
Vin doi copii să se sărute,
Și-n grape


Se scutură glicina-ntr-una,
Pe cînd, străluminînd laguna,
Îi oglindește alba luna
Pe ape.



Santa Maria del Salute -
Pier porumbeii mii și sute,
Pier primăverile cernute
Într-un.



Doar amintirea mai încape
Prin chiparoși și peste groape.
Cînd palid tremură pe ape
Lin luna.


El :

Un om cînta pe proră...
Nu vezi ce albă-i luna din valuri ? pare soră
Cu luna de pe ceruri adînci. E moartă una
Și nebuloasa roată ce tremură laguna
E numai amăgirea ce-n mare se oglindă.


Ea :


De ce vorbit-a omul de pe proră ?
Lorenzo, spune-mi pentru ce învie
Un biet cuvînt o-ntreagă simfonie
De amintiri, cînd sterp trecutul moare
Și vremea pururi nouă se perindă ?



Santa Maria del Salute, vorbă
Mai dulce ca un cîntec de teorbă
Ce tremură pe coarde-n depărtare...
Mai știi amurgul vînăt prin grădine,
Îmbătător mirosul de glicine,
Adormitor răsunetul de valuri,
Și fruntea ta fierbinte, pe-al meu piept ?



El :


Îmbătător mirosul de glicine...
Adormitor... și lună pe canaluri,
Iar eu visînd eram deștept.



Ea :


Ce vrajă nențeleasă cuprinde-n ea femeea
De poate cu fuiorul aducerii aminte
Din nou să te robească... și totuși știi că minte.


Ea :

Turburător de dulce e minciuna.
Privește cer și mare ! Minte luna ?


El :


Să piară cerul arcuit pe lume,
Întinsul cer cu fețe de păun !
Să sece marea unda ei în spume
Și soarele rămînă un tăciun !
N-am părul tău adînc ? Nu-mi trebuie noapte.
Privirea ta n-o am ? Ce-i stea și soare
Și raza lunei albe, cînd răsare
Privirea ta ? Iar de te-aud, ce-ș șoapte
Și plîngeri de vînt și murmur de mare ?...


Cîrmaciul tîeziu :

Ohé ! de pază marinare !

Poezia Noaptea Pe Lagună de Ion Pillat

NOAPTEA PE LAGUNĂ


Iar cînd amurgul între cer și zare
Făcu din luciul apei lac de-argint


Lopătarii Cîntară :


Nori purpurii
Prin zări pustii
Spre Lido pier.
Pe-al mării larg
Nu e catarg,
Nici stea pe cer.


Cîrmaciul :


Cetatea Leului dispare...
Ce e : rămîne o nălucă...
Spre zante vîntul să ne ducă...

Ohé ! de pază marinare !


Un lopătar :

În depărtare
O pînză apare
Ca de lumină.
Nu-i pînză-n zare,
E lună plină
În depărtare.


Ohé ! de pază marinare !


Cîrmaciul :

Santa Maria del Salute -
Vin porumbeii mii și sute,
Vin doi copii să se sărute,
Și-n grape


Se scutură glicina-ntr-una,
Pe cînd, străluminînd laguna,
Îi oglindește alba luna
Pe ape.



Santa Maria del Salute -
Pier porumbeii mii și sute,
Pier primăverile cernute
Într-un.



Doar amintirea mai încape
Prin chiparoși și peste groape.
Cînd palid tremură pe ape
Lin luna.


El :

Un om cînta pe proră...
Nu vezi ce albă-i luna din valuri ? pare soră
Cu luna de pe ceruri adînci. E moartă una
Și nebuloasa roată ce tremură laguna
E numai amăgirea ce-n mare se oglindă.


Ea :


De ce vorbit-a omul de pe proră ?
Lorenzo, spune-mi pentru ce învie
Un biet cuvînt o-ntreagă simfonie
De amintiri, cînd sterp trecutul moare
Și vremea pururi nouă se perindă ?



Santa Maria del Salute, vorbă
Mai dulce ca un cîntec de teorbă
Ce tremură pe coarde-n depărtare...
Mai știi amurgul vînăt prin grădine,
Îmbătător mirosul de glicine,
Adormitor răsunetul de valuri,
Și fruntea ta fierbinte, pe-al meu piept ?



El :


Îmbătător mirosul de glicine...
Adormitor... și lună pe canaluri,
Iar eu visînd eram deștept.



Ea :


Ce vrajă nențeleasă cuprinde-n ea femeea
De poate cu fuiorul aducerii aminte
Din nou să te robească... și totuși știi că minte.


Ea :

Turburător de dulce e minciuna.
Privește cer și mare ! Minte luna ?


El :


Să piară cerul arcuit pe lume,
Întinsul cer cu fețe de păun !
Să sece marea unda ei în spume
Și soarele rămînă un tăciun !
N-am părul tău adînc ? Nu-mi trebuie noapte.
Privirea ta n-o am ? Ce-i stea și soare
Și raza lunei albe, cînd răsare
Privirea ta ? Iar de te-aud, ce-ș șoapte
Și plîngeri de vînt și murmur de mare ?...


Cîrmaciul tîeziu :

Ohé ! de pază marinare !

Poezia Dan, Căpitan De Plai de Vasile Alecsandri

DAN, CAPITAN DE PLAI ( XV SECUL )




Frunză verde de mălai,
Cine merge sus la rai ?
Merge Dan, șoiman de plai,
C-a ucis el mulți dușmani,
Un vizir și patru bani.
Frunză verde lemn de brad
Cine merge gios în iad ?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, Capitan de plai !
( Fragm, de cîntic poporal )




1.

Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic
În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Așa și el apus-au din zile mari și bune !
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stîncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum privește
O tainică fantasmă ce-n zare s-adîncește,
Fantasma drăgălașă a verdei tinereți
Ce fuge de răsuflul generoasei bătrîneți,
Și zice : ,,Timpul rece apasă-umărul meu
Și cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu !
O ! lege-a nimicirei, o ! lege nemiloasă !
Cînd, cînd s-a toci oare a vremei lungă coasă !”
Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,
Iar munții, albi ca dînsul, se-nclină-n depărtare.







Ai timpilor eroici imagină,
Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău !
Ei ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Și mult iubea cînd țara striga : ,,La luptă, Dane !”
Atunci a lui mănie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna și fulgera,
Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cît Dan veghea-n picioare le căpătăiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroși,
În carii luceau noaptea oțeluri și ochi roși,
Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blîndeață îl dismierda, grăind :
,,N-aibi grijă, măi șoimane ! eu am și duc cu mine
O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.”
Și murgu-și lua calea în liniște deplină
Prin codri fără drumuri și fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț
Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.


Încrederea-nflorește în inimile mari !




2.

Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ș-avînd ca o coroană de secul pe-a lor frunte.
,,O ! frate, zice unul, un vînt în mez de noapte
Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste șoapte !...
E sabie în țară ! au năvălit tatarii
Ș-acum în bălți de sînge își joacă armasarii !”
,,Așa ! răspunde altul, colo în departare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare !
Ard satele române ! ard holdele-n cîmpii !
Ard codrii !... sub robie cad fete și copii,
Și-n fumul ce se nalță cu larme Zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sîngeroase !”
Bătrînul Dan aude, suspină și crede !
Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede
Trecînd un stol de vulturi urmați de uli gramadă,
Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.
Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
,,La luptă, Dane ! țara-i în jac, țara-i în foc !”
Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui,
Și paloșul lucește voios în mîna lui.
El zice cu mîndrie, nălțînd privirea-n sus :
,,Pe inimă și paloș rugina nu s-au pus.
O ! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Păn' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai !
Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,
Cînd inima-nceta-va să bată-n peptul meu,
Ș-atunci inima numai de-a bate să încete
Cînd voi culca sub țărnă a dușmanilor cete !”
Apoi el strînge chinga pe zdravenele-i șale,
Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.






3.

În scurtele zestimpuri cînd soarele declină
Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,
e un moment de pace în care, neoprit,
Se perde doru-n umbra amurgului măhnit.
Atunci zărește ochiul minunilor din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi și noapte apar în loc oprire
Cu mantii lungi și albe de-a lungul învălite.
Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,
Călcînd cu pași gigantici pe urme mai mărunte !
Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,
Dar rîul îl cunoaște și scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Și astfel tot el pasă pe cale nentreruptă
Păn' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.





Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros și lat,
Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toți carii știu de dînsul spun multe, dar șoptind,
Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deși-i place să crească sirepe herghelii,
Răzlețe pe întinsul cîmpiilor pustii.




Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,
Intrînd în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,
Au prins pe hanul Mîrza din fugă cu arcanul ;
Iar Ștefan, de la dînsul în schimb luînd pe hanul,
I-au zis : ,,Ursane frate ! să-ți faci ochirea roată,
Și cît îi vedea zare, a ta să fie toată !”
De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei
Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.



Drumețul intră, zice : ,,Bine-am găsit, Ursane !...”
Un aspru glas răspunde : ,,Bine-ai venit, moș Dane !
Ce vînt te-aduce-aice ?”
,,Vînt rău și de jălire !
Ne calc păgînii, frate, și țara-i la peire !”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gîndul său.
Dan zice : ,,De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem”.
,,Dar ! să mergem !” adauge Ursan
Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă și buciumă în vînt.





4.

Deodată se aude un tropot pe pămînt,
Un tropot de copite, potop rotopitor !




Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși,
Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși,




Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește
Și ca un șerpe negru prin aer se-nvîrtește.
Ursan le-aținea calea și caii stau în loc.
Apoi cătră voinicul ce poartă busuioc
El zice : ,,Fulgo ! prinde-mi pe murgul cel țintat ;
Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat !”
,,Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea ?”
,,Tu să rămîi aicea ca să-mi păzești averea.”




Frumos odor e Fulga ! și naltă-i e făptura !
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de matasă.
El are glas puternic în gură rumioară
Și mers cu legănare de gingașă fecioară.
Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,
Purtînd la brîu un paloș și pe grumazi o salbă,
Se-ntreabă : ce să fie, fecior de zmeu, ori dată ?
Iar cînd pe sub altița cămeșii înfiată
Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,
Doi pui în neastîmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an !...





Voinicul e viteaza copilă-a Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț
Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,
,,Moș Dane ! tu cu-n tale și eu cu ale mele !”
Sirepul o zărește, ridică narea-n vînt,
Încruntă ochiul, bate copita de pămînt,
Zburlește coama, saltă, în lături se izbește ;





Dar Fulga zvîrle lațul, de gît îl arcănește
Și răpide ca gîndul, s-aruncă ușurel,
Îi pune mîna-n coamă și-ncalecă pe el.
Gemînd, el sare-n aer de patru-a lui picioare,
Azvîrle, se frămîntă, se spumegă-n sudoare
Și-n zbor plecînd deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...
Dar cînd steluța lunei apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Și zice : ,,Iată calul ! El știe-acum de frîu
Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brîu.”
Ursan de drag răspunde : ,,Aibi parte de noroc !”
Apoi cu Dan bătrînul, arzînd de mare foc,
Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.






5.

E noapte înstelată, e caldă, liniștită !
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare ;
Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare
Ce duce călăreți pe-ntinderea pustie,
Precum doi sprecti gemeni mînați de-i vijelie.
Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.
S-afund mereu în taina nopții ; dar gîndul lor
De mult e cu tatarii în luptă de omor.






O țintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea crește, se înalță pe zare ca o roată
Și umple de văpaia cereștile abisuri.
Păduri, movile, rîuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte și vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sînge decît Moldova-n jale :
,,E roșie luna !” zice din doi cel mai bătrîn.
,,E luna însetată de sînge de păgîn !”
Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei
Se duc trăgînd doi spectri de umbră după ei.
Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie,
Se duc pîn' ce-a lor umbră întinsă pe cîmpie
Le trece înainte și păn' ce se lovesc
În ochi ce faptul zilei... Atunce se opresc.




Și iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori !
Ei lasă jos pe coastă să pască harmasarii
Și stau privind în vale cum fac pîrjol tatarii.




Cinci sate ard în flăcări pe cîmp, și fumul lor
Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor
De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,
Ducînd cu el un vuit de larmă și de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcire,
Copii mărunți, și mame, și fete displetite,
Și cai scăpați în fugă, și cîni, și boi în turme,
Goniți de tătărime ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleștete,
Mișcări de brațe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate roș cu sînge
Pe care-o rază vie din soare se resfrînge.
Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
Se-mprăștie cu grabă, lăsînd cadavre-n soare !
Iar lîngă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.





Dan zice : ,,Măi Ursane ! acolo e de noi !
Acolo rîde moartea în crîncenul război.
Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,
Tu despre faptul zilei, și eu despre apus,
Și cale să deschidem prin aprigul dușman...
La lucru-acum, fărtate ! la lucru, măi Ursan !”
,,Amin și Doamne-ajută !” Ursan voios răspunde,
Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.





6.

Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime.
Sub mîna-i buzduganul, unealtă de peire,
Ca un balaur face în giuru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins !...
Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-au stins !
În lături, înainte, în urmă-i totul moare !
Zbor crierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănate
Zac sute de cadrave cu capete sfărmate.
Și altfel nempăcatul Ursan mereu lucrează,
Și spre apus prin sînge mereu înaintează.





Ca dînsul, Dan bătrînul, erou întinerit,
Tot vine după paloș spre mîndrul răsărit.
El intră și se-ndeasă în glota tremurîndă
Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpîndă,
Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stînga și taie-n carne vie...
Fug toți și per din cale-i !... El strigă : ,,Steie față
Cui place vitejia, cui s-au urît de viață !”
Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stîlp de pară,
Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalță din apus.
Și altfel îmbii oaspeți a morții nempăcate
Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate
Ș-ajung ei fașă-n față prin apriga furtună,
Și armele lor ude cruciș le împreună.
,,Noroc ție, Ursane !”
,,Și ție, tot noroc !”
Dar n-au sfîrșit cuvîntul Ursan și cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n pept adînc.
El scapă buzduganul, se apleacă pe ablînc
Și greu se prăbușește c-un gemet de pe cal.





Tatarii ca zăvozii pe dînsul dau năval' !
,,În lături lifte !” strigă la ei citeazul Dan,
Punîndu-se de pază la capul lui Ursan.
Ca calu-n mîna stîngă, cu pala-n mîna dreaptă,
Amenințînd cu ochii tatarii, mi-i așteaptă
Precum așteaptă zimbrul de lupi încungiurat
Să-i zvîrle cu-a lui coarne pe cîmpul spaimîntat.
Dar nici gîndesc păgînii să deie pept cu el,
Căci paloșu-i naprasnic e vultur de oțel.
Retrași în giur deoparte, nemernici, spărieți,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,
Și Dan, lovit în coste, șoptește cu oftare :
,,Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare !”
Zicînd, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mînă
Și paloșul lui ține în loc ceata păgînă.




O ! Dane capitane ! puterile-ți slăbesc
Și norii pe deasupră-ți trecînd se învîrtesc.
Tu mori ! și tătărimea s-apropie de tine !
Dar iată din pustiuri un alb vîrtej că vine
Și trece prin urdie ca printr-un lan de grîu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frîu,
Voinic, în brîu cu paloș și pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fontasmă albă
Și grabnic pe-al ei tată răpește din gramadă,
Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.





,,Alah !” răcnesc tatarii cătînd cu groază-n urmă...
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă ?
Ei văd curgînd pe dealuri arcașii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei !
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămîne
Și cade, mic sau mare, pe mînele române !
În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sîn de mamă nu poate-avea scapare.
O știu de mult tatarii, o știu de la bătrîni
Și fug, nevrînd s-asculte de șefi, de-ai lor stăpîni.
Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimîntat.
Cel viu uită și lasă pe mortul nengropat
Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgîn,
Că-n umbra fiecărui s-avîntă un român !







Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se perde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe cîmpul cel de lupte
Apar grămăzi de leșuri, grămăzi de arme rupte,
De cai iciși, de care, de corturi risipite,
Și tuiurile oastei de oaste părăsite !
O! pas cumplit al soartei ! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mîndre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
Au fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme !






7.

Ghirai au trecut Nistru înot pe calul său,
Luînd pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-au fost de cîni gonit
Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru gios pe covor el zace,
Dar cînd revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrînul.


Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul !




 ,,Ghiaur ! zice tatarul cu inama haină,
Ce simte firul ierbei cînd coasa e vecină ?”
,,Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde capitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul !”



,,Ghirai cade pe gînduri, lăsîndu-și capu-n pept,
Și îmblînzindu-și glasul : ,,O ! Dan, om înțelept !
Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulți tatari cuprins-ai de-ai morții reci fiori !




Acum îți veni rîndul și ție ca să mori.
Privește ! lîngă ușă calăul te pîndește
Cu ștreangul și cu pala ce-n mînă-i zingănește.
Un semn, și capu-ți zboară la cîni și la vulturi,
Și sufletu-ți se perde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,
Gîndind la bătrînețea ce-apasă-al meu părinte,
Și vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta !”





Creștinul Dan, bătrînul cu suflet luminos,
Înalță-a lui statură și zice maiestos :
,,Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi !
Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn, nu voi.
Deci nu-mi convine viața mișelnic cîștigată,
Nici pata fărdelegei în fruntea mea sapată.
Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un verme ce manîncă albeața din obraz.
Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșes
Și vreu cu fața albă senin să mă sfîrșesc,
Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,
Mormîntul meu să fie curat și alb ca mine !
Așa m-au deprins Ștefan, ușoară șărna-i fie !
La trai fără mustrare și fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreu a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine !... mai drept e ca să mor !...
Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele
Să mai sărut o dată pămîntul țării mele !”




Uimit Ghirai se scoală, cu mîna lui disface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanț ce-l leagă cu strînse noduri sute,
Și zice grabnic : ,,Tată, ia calul meu și du-te !”




Bătrînul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Și-n aerul Moldovei se umflă peptu-i rece,
Și inima lui cește, și ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.
Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce,
Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce
Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște
Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște...
Suspină, șovăiește și, palid, cade mort !




Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere :
,,O ! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,
Avînd o viață verde în timpul tinereții
Și albă ca zapada în iarna bătrîneții !...



ianuarie 1875