Poezia Bătrînii de Ion Pillat

BĂTRÎNII



Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale...
Și plopii pînă-n ceruri ca facle rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescanii tei,
Cireșii - roșii focuri cu foile scîntei -
De la vînjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.
Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Colori sfîșietoare ca ote muzicale,
Și inima-mi se strînge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă.
Aud cum suflă-n luptă, trufaș, din tibicină
Stejarii, legionarii cu coiful de rugină,
Cum fagii, geți aprigi cu păr însîngerat,
Înaltă-n agonie pcanul lor curat.
Vîjîitor vibrează un vuiet viu de coarde :
E vuiet de ducă al galbenelor hoarde,
Și frasinii, arinii, alunii și gorunii
În vînt își lasă coamă să fîlfîie ca hunii...




Dar drumul brusc cotește : în ochii mei cîmpia
Cu petici de-arătură și-mbracă sărăcia -
Văd Argeșu-n zăvoaie, cu case mici Pitești.
O, deal de la Florica, în toamnă, drag îmi ești,
Cînd, fumuriu, brumarul își lasă-n văi tămîia,
Cînd scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămîia,
Stau la răspîntii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar -
Cînd văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute
Prietenoasa casă a zilelor trecute.
Priveliște totală, pe amintiri te razimi -
Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei azimi.
Și iată că pe dealul copilăriei mele
Trecutul ancorează cu-albastrele-i vintrele,
Îmbracă ce atinge cu stranii prelungiri...
Și, nu știu, văd cu ochii sau văd amintiri,
M-am îmbătat cu vise sau cu seminți de mac,
Pe drumuri cunoscute de rătăcesc buimac.




Sub pasu-mi, somnoroase, ca potîrnichi iau zborul
Din ierburi, zile moarte zărindu-și viitorul.
Eu stau, pîndind cu teamă, zorit și nedibaci,
Cu sufletu-n ochire și-un deget pe trăgaci :
Ah ! una după alta se-nalță-n vînt și zboară...



Și, pas cu pas, și drumul, și noaptea se coboară.



Afară luna plină brumează pe ferești...
Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă
Să-mi scotocească pînă și în bibliotecă ?
Cercetătoare lună, cu mîna ta de var
Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar,
Domnească întărire, pecetea nu-ți pun stavili :
Pe zapise aluneci, pe condici și pe pravili,




Te vîri prin Letopiseț, pătrunzi în Uricari,
În legături de piele și lemn mîncat de cari
Stă vorba ce deschise al cerului hotar :
Te razimi de-o Cazanic sau de-un Penticostar,
De tine dăruite cu argintate muchii,
Străfulgeră din umbră un univers de buchii.
O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă :
Întorci o foaie numai - și-un veac uitat se darmă.
Abia dezmierzi o filă - și-un suflet îl răscoli,
Ce odihnea în tihnă prin galbene coli,
Cu gîndul lui de-atuncea și trupul lui de ieri.





Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmîndu-i stihuirea c-un deget diafan ;
Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini...




 Cine oare
- O simt - și-ascunde, vie, privirea arzătoare ?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher ?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher ?
Din razele de lună au scăpărat scîntei :
Patriarhul, în cîrjă se-nalță Dosoftei.
Păienjenișul vremii cu mîini uscate rumpe ;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace...
Și pacea, și vecia, și luna sînt cu el.




 - ,,Ai fost deplin călugăr și blînd ca și un miel,
Adînc din cărți știut-ai, iar azi ți-e moartă slova
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova !
Pentru-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu raiul :
Noi ți-am uitat credința, și sufletul, și graiul.
Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului,
Vă plîngem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară.
În Probota - cetatea simbolică și vie,
Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție -
Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,
Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,
Oriunde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.
Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,
Nu-i nici o poezie să fie ca tăcerea...




Atunci grăi cu glasu mai dulce decît mierea :
- ,,Eu am adus în țara ta rumânească limbă
De bun neam și ferită de la o cale strîmbă”...



Lăsînd în vremea veche și stareț, și vlădică,
Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-și ridică,
Tăind cu prora timpul mai neted ca un lac,
Mi se oprise casa pe țărmul altui veac...




A tras în dreptul casei rădvanul sub copac.
Copac banul mare, pe cap cu nalt calpac,
Cu fața sa prelungă, cu ochiul lui deștept,
Și barba-i castanie îi fîlfîie pe piept.
La nimeni nu se uită, posomorît mahmur,
Și de sub blănuri scumpe de jder și de samur,
La brîu îi vezi hangerul smălțat cu pietre rare.
Îl suie slugi ălecate ținîndu-l de subsuoare,
Pe un divan l-așează, smerite îl cinstesc.
- ,,Plecat mă-nchin în față-ți, slăvite Văcăresc,
Tu, ce-ai lăsat în țară ca sfîntă moștenire,
Urmașilor : o pildă - și patriei : cinstire.




În mai, cînd luna nouă își strecura caicul
Prin pomii mahalăii, privea mirat calicul
La calul tău cel negru trecînd trufaș, în trap,
Cu șea suflată-n aur pe verdele-i valtrap.
Descălecai în grabă sub un umbrar de nuci,
Loveau cu palma robii în naltele uluci,
O mîna nevăzută, din dos, trăgea zăvor,
Și te găseai în raiul grădinii, pe pridvor.
O fată lîngă tine,-n șalvari și fermenea,
Cu ochi de căprioară și obrăjori de nea,
Părea, ținînd o roză în mînă, sub turban,
Sultana rătăcită a unui vers persan.
Și tu, arhon vel bane, cu degetele-n barbă,
Posac cum e cadiul primind în mîni o jalbă,
Asculți oftînd cum cîntă de-o viată turturea...
Taraful, melodia în taina o reia.
O-nalță ca o minge vrăjită și o lasă
Să cadă în tăcerea grădinii ca-ntr-o plasă
Pe rînd lăuta, cobza și naiul o descîntă...
Și dragostea și-aleanul iubitei care cîntă,
În vis ca într-un scutec te-nfășură treptat.




Din somnul tău de piatră de ce te-ai deșteptat ?
Ce vrei la mine, spune, ce dor ți-a dat viață,
Căci cine mult iubește în groapă nu îngheață,
Și cine mult suspină, și după moarte-i viu !”
Și el, ca pentru sine, răspunse : - ,,Nu mai știu.
Departe mi-este veacul, și vremea ta mi-e grea.
Dar, alb, mă urmărește un zbor de turturea,
O floare - numai una - ce arde în grădină.
E turturea, e floare, nălucă e ?... nu știu :
De n-o culeg, se strică - și moare, de o țiu.”




Din palme cît ai bate și-ai sta să te gîndești,
A și intrat în casă Dinicu din Golești,
Cu barba-i de cărbune și ochii lui de jar ;
Pășise pragul vremii ca un ușor hotar.





- ,,Boiere, drept la cuget și bun la Dumnezeu
Bine te văd aicea.”
Și el îmi spune greu :
- ,,Deși sîntem cu inimi și cu moșii vecine,
Am colindat Evropa și moartea pîn' la tine ;
Să m-odihnesc, mă lasă, de-atîtea țări și mări.
De nu-s poet, în brîu-mi port totuși călimări.”
- ,,Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.
E pasul care sună scandat ca și un vers.
Golescule, tu, care întîiul ai deschis,
Ca un copil, cămara Apusului de vis,
De ce nu pot culege cu inima ta nouă
Lumina dimineții ca un polei de rouă
Pe-orașele străine cu nume greu de spus,
Cînd iarăși diligența pornește spre apus ?
De ce nu pot ca tine intru la Șenbrun :
Fîntîna cea frumoasă - cum zici în graiu-ți bun -
Pășind sfios nisipul greblatelor alei
De portul tău exotic se minunau femei
Cu pălării de paie și șaluri de mătase ;
Rîdeau cu ochi albaștri sau negri, curioase,
Și la plecare fete nebune, în caretă
Își azvîrleau, ca păsări, volane din rachetă,
Sau întrebau în grupuri mirate cine ești.”




- ,,Eu, Constandin, boierul cinstit de la Golești,
De m-am purtat prin țara atîtor împărați,
E ca s-aduc în mine un suflet bun la frați.
Și de s-au strîns în juru-mi, pe piețe, ca la urs,
Ce-am învățat rămîne, și rîsul lor s-a scurs
Ca Argeșu-n zăvoaie cu apele lui mari.
- Vlăstarii poartă umbra căzutului copac -
Ați isprăvit voi oare ce-am început să fac ?
Aveți, e drept, Apusul întreg în pălărie,
Aș vrea mai bine-n creier și-n cugete să fie.
De ce ai vrut, urmașe, din groapa mea să vin
De ai nemțească haină, dar suflet bizantin ?
Pe mine de sta moda Fanarului, visam
Un suflet ca o floare ascunsă după ram,
Un suflet proaspăt, dornic de roade, ca pămîntul.
Strămoșii-i dăruiră, cu legea lor, cuvîntul :
De mic îl botezară cu lacrimi și amar,
Ca greu să cîntărească pe-al cerului cîntar,
Cît îl atingi, un sunet fremătător să dea,
Un suflet nou, și totuși, bătrîn, ca țara mea.”




Tot mai priveam prin veacuri domnescul lui rădvan
Cînd, nas în nas, la poartă, dădui de Anton Pann.
Purta ca-n moda veche, giubea și antereu,
Pe jos urcase dealul și gîgîia din greu.




- ,,Bine-ai venit ! Pe finul isteț al lui Pepele,
De ani l-așteaptă casa copilăriei mele.
Am găzduit într-însa, pe rînd, pe toții poeții :
Ca plată mi-au pus lacrimi în ochii tinereții.
Din fagurii iubirii mi-au dăruit durerea,
M-au învățat, nătîngii, s-o prețuiesc ca mierea.




Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plîngătoare,
Și cu băsmiri de lună și de privighetoarem
Mi-au smuls din ceruri pînă și zborul ciocîrliei
Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.
O, Anton Panne, oaspe ce-n țară n-ai pereche,
Tu singur poți cu gluma ta - floare la ureche -
Să înflorești în inimi de plîns amar și ură,
Pe mărăcinii vieții a rîsului răsură.
Povestitor al vorbei, calif peste silabe,
Ședeai, ca într-o mie și una nopți arabe,
În mahala, sub părul bătrîn, la cafenea,
Istorisind zăbavnic cum vorba îți venea.
La țară, cu Moș Albu, oprit la șezători,
Zvîrleai la fete-n poală un pumn de ghicitori,
Și cum prin grîu chiar Domnului a rînduit cicoarea,
Sădit-ai printre oameni să fie zicătoarea,
O, music blînd, ce-n strană cîntai smerit la îngeri,
Cînd isonul căzuse armonios de plîngeri,
Doar tu suiai la ceruri cu rîs de melodie !”...





- ,,Nepoate, vorba multă la om e sărăcie.
Pe Nastradin ascultă-l, deși a fost păgîn,
Căci dacă versul trece, proverbele rămîn.”





Dar roate uruiră și bice au pocnit...
A cui caleașcă-albastră de lună s-a oprit ?
Ce vechi poet se-ntoarce cu cai înaintași
Ca să revadă țara umililor urmași ?
M-am repezit la scară... Nu-i un poet : sînt trei,
Și-un cîine e cu dînșii. O fi ?... da, da, sînt ei !
Eliade mă privește cu ochi de zburător,
Alexandrescu vine cu cînele Azor,
Și, prins în uniformă, ca-ntr-un corset de fată,
Sfios, îmi dă Cîrlova o mînă inspirată.
- ,,În anul una opt sute și treizeci,
Cu patru cai ce-noată în praful lunei reci,
Pornirăți din Tîrgoviști ca să-mi sosiți acum -
Vă rog, poftiți-năuntru să v-odihniți de drum.




Era, ca azi de albă, aceeași noapte-n țară,
Cînd zurgălăii voștri de ducă se-nălțară.
Colinele muntene păleau în șir pe cer,
Mijea ca o nălucă un munte grănicer,
Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,
Își poleiau toți plopii destinul lor obscur,
Și sate, în lumina aceasta uimitoare,
Se văruiau deodată ca pentr-o sărbătoare.
Prin drumul mare, luna vă născocea băltoaca
Și vă stropea trăsura cu picuri argintii...
Dar voi, păstrînd în suflet ruinele pustii
Și urmăriți de gîndul trecutului unic,
Din cîmpenescul farmec neculegînd nimic,
Vedeați numai ruine domnind voievodale.
Și bolți în surpătură pe necioplite dale,
Și tainițe zidite pe vremuri de meșteri mari,
Și clopote de-aramă turnate de-alămari,
Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis -
Vă răsăreau vedenii în lună și în vis,
Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul.
Tîrgoviște, adio ! Te-ntuneci cu trecutul.”





Erau atît de tineri că mă simțeam bătrîn.
Smerit ședeau ca-n strană. Am început să-ngîn
Zărind prin geam tot cîmpul sub lună revărsat :
,,Și apele dorm duse și morile au stat”.
Dar cum tăcea Eliade privindu-mă, tăcui.
De versurile vieții să fie-așa sătui ?





Și lui Alexandrescu strigai cu glas ce bate :
,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc”...
Iar el, nedîndu-mi vreme nici stihul să-l sfîrșesc,
Mă întreabă de cine-i căci nu gîndise încă
Puternică poemă cu rimele de stîncă,
În care ritmic Oltul lovește val cu val.
Și cînd i-am spus de cine-i o, visul triumfal
Ce-i străluci în ochii înfrigurați la vestea
Că pentru veșnicie va scrie, el, acestea...





Ce nențeles de-aproape ai răsunat, galopt !
Și totuși, cît-ntinde în lună drum de deal,
Nici nor de praf nu suie, nici călăreț, nici cal.
L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i.
Au cine-aleargă astfel purtat de ritmul lui ?
Ce blestem, din mormîntul cu cruce pusă strîmb,
Îl mînă ca vîrtejul pe șes, pe deal, pe dîmb ?
Ce babă cu descîntec de moarte l-a împuns ?
Nu-l prind cu ochii încă, și-n suflet mi-a ajuns.





Flămînzi cu dinții mușcă din lună vîrcolacii.
Afară, ca de viscol, se clatină copacii.
Castani și plopi de spaimă au frunzele crispate
Și-n groază lor și-azvîrlă, lungi, crengi pe spate,
Căci iată-i : Mihnea, calul și fuga - negru bloc -
Pe drum bătut în cremeni, țîșnind din limbi de foc,
Potcoavele tuspatru cînd cad deodată grele,
Și-n urmă,-n transparența ce duce pîn'la stele,
Desfășurîndu-și friza de oase și strigoi,
Tăcută cavalcadă a morților spre noi.
Și sîngele în vine îmi îngheață de ger,
Căci parcă rupt din stafiilor din cer,





Stătea Bolintineanu în fața mea, aici,
Cu fruntea : zid de umbră, cu ochii : licurici
Ce-și aprindeau din beznă scînteia de fosfor,
Străluminînd obrazul livid din jurul lor.
Un semn făcu - se șterse, cu calu-i, călărețul.
Se risipă morții, se prăbușiră-n groape.
Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape...





Un zgomot surd de ropot tăcerea o-ntretaie.
Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,
Atîtea mii de șoapte nu fac decît un vers.
Se umflă ca un fluviu, crescînd din om în om.
Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom,
Acum răsună totul în aspră vijelie.
Ca tunctu-n pădure, un glas adînc învie
Și norii dă să spargă - și norii grei se sparg.





În față-mi ca pe-o hartă deschisă-n lung și-n larg,
Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,
Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,
Ogoarele, cîmpia, pășunile bogate,
Cetăți de piatră și albele lui sate.
Ca un puhoi de apă ce după ploi s-a scurs,
Din Retezat vin bacii în sarică de urs.
Mioarele, cîrlanii, rămas-au sus, la stîni -
Azi bîta ciobănească e ghioagă-n a lor mîni.
Prin stînci rostogolite, pe rîpe și poieni,
Călări vin falnic morții din Munții Apuseni
Să prindă - ei, vulturii - regescul corb, în plis.
Și buciumul lor sună prelung din pisc în pisc,
Din vîrf în vîrf se-alungă ecoul pînă tace,
Înmormîntînd chemarea din vremurile dace,





Trezind năvalnic visul ce n-a murit de-atunci...
Și, iată, visul crește pe lanuri și pe lunci,
Pătrunde viu în case și-n inimi fără frică.
Cu mic și mare, sate de-a valma se ridică.
Pornesc bărbați, neveste și fete și flăcăi -
Se umflă de mulțime potecă, drumuri, căi.
Pămîntul tot îl spală înfricoșate ape,
Rostogolind în ele topoare, furci și sape...
Dar preoți merg în frunte ducînd cuvîntul sfînt.




Atuncea Mureșeanu ieși ca din pămînt.
În ochi purta el singur a' lor priviri ce ard
Și graiul tuturora în graiul lui de bard.




- ,,Avînd drept bronz toți munții, iar limbă, neamul meu,
Și-o singură credință în el și-n Dumnezeu,
Turnat-am cu-al meu suflet în al iubirii clocot,
Să sune mîntuirea Ardealului, un clopot,
El sună clar Crișuri, el sună pe Tîrnave,
Să scoale inimi moarte și suflete trîndave ;
El cîntă sus pe Someș, el cîntă jos pe Olt,
Unirea să-nflorească ca rujile în volt.
Pe Cîmpul Libertății obezile sînt sparte -
Deșteeaptă-te, române, din somnul cel de moarte !”




Abia tăcuse-n mine năvalnicul său cîntec,
Se revărsă-n odaie un luminos descîntec
De zurgălăi ce sună în trap vioi de cai...
Să văd pe cel ce vine, pe geam mă aplecai :
Goneau căruța poștii trei surugii călări.
Nici n-apucasem bine să mă cobor pe scări
Și-n fața-mi sta poetul senin : Alecsandri.
Cum îl pofteam în casă, cu mîna mă opri :
- ,,Nu - vreau să vii cu mine pe lună pînă-n luncă”.
Dorința-i mă cuprinse cu tainică poruncă,
Se clatină pămîntul sub roate și fugi.




Zburam acum alături mînați de surugii.
În vînt veneau miresme de fîn și tot mai bine
Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine,
Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pămînt
Cînd se opriră caii sforăitori, în vînt
Tot scuturîndu-și și salba de sunet rînd pe rînd.




- ,,N-auzi - îmi spuse bardul - Siretul meu cîntînd ?
Apleacă-te, pătrunde vrăjita lui oglindă :
Priveliști se alungă și altele colindă,
Dezvăluind privirii obrazul țării drag.”




Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Și Argeșul sub lună se-nfioră și el,
Mișcîndu-și solzii lucii pe-al undelor inel.
Biet rîu de munte, care nicicînd n-avuse parte
De un poet să-l facă nemuritor în carte,
Rîu bun al cărui nume răsunător și dulce
Pe nimeni nu găsise în vers slăvit să-l culce.
Șopti : - ,,Siretul nu e, sînt eu, dar cînd vorbești,
Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești.
Simt apa curgătoare și zarea că se schimbă,
Și valu-mi glăsuiește moldovenească limbă.
O, graiul cel mai dulce din țările române,
De cînd pe lira de-aur l-ai înstrunat, stăpîne !”
Și-o salcie pe maluri : - ,,Așa e”... spuse-ncet.




Mă părăsise bardul venit de pe Siret.
Pe drumuri împietruite de-al nopților polei
suna tot mai departe un rîs de clopoței.
Mă rentorceam spre casă eu singur. Raza lunii
Sculpta cu daltă vie în relief alunii,
Făcînd din steiul umbrei să scapere scîntei.
- ,,Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei
Tu, dureros de dulce poet, să mi te-apropii ?”





Și teii troieniră și tremurară plopii.
Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea
Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea.
Și ramurile toate bătură lung în geam,
Iar codrul și cu mine alăturea plîngeam.




Pustiul și urîtul mi-erau din nou stăpînii.
Pieriseră în noapte și în trecut bătrînii,
Lăsîndu-mă mai singur și mai stingher pe lume.
Le mai duceam aleanul și-i mai chemam pe nume,
Cînd, prin ferestre, ziua lăsă pe-al meu covor
O floare de lumină zvîrlită prin pridvor.
Și soarele deodată aproape îmi era.
Și-n față-mi Grigorescu șezînd pe canapea.
Da, i-am văzut bastonul de lemn de corn, surtucul
Și pălăria moale păstrată-n cap - uitucul 1
Dar el, zărind o schiță de-a lui cum sta-n perete,
Surîse arătînd-o : - ,,De aș trăi, băiete,
N-aș mai picta cu pensuli de păr, ci aș privi
În rama lor firească priveliștile vii.
De ce să strici o pînză cînd ai un cer de vară ?
Și se sculă și ochii păliți îi scînteiară :
Închide casa, trage obloanele și vină,
Ne-așteaptă drumuri albe și-o țară de lumină.





Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,
Te culcă în sulfină, în fîn și în trifoi,
Căci pentru tine cîmpul ți l-am cules drept pernă
Și, drept umbrar albastru, ți-am împînzit eternă
O boltă pe sub care de-acum ne-om adînci.”




Se mîntuie casa cînd vorba își sfîrși,
Și-n urmă dispăruse...
Mergem acum, nu știu :
Pe Topolog, pe Trotuș, pe Mureș sau pe Jiu,
Căci apa lor totuna de limpede rămîne
Cînd oglindește vraja colinelor române.
Nici muget, nici talangă, nici cel mai slab ecou...
Părea tăcută vale un liniștit tablou,
O pînză zugrăvită de razele de soare,
În care orice linie trăia nemuritoare.
Și-n calma ei lumină de vis și de amurg
Privise Grigorescu cu ochi de demiurg.





Și se făcu deodată un drum peste mușcele...
Veneau domol - ca blocuri de nea ce mișcă grele -
Rumegători, plăvanii cuminți și,-n vîrf de car,
Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.
Dar dealuri povîrnite se împingeau spre munte,
Cînd am zărit cioporul de oi albind și,-n frunte,
Cu bîta după spate și cu căciula sură,
Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură.
Atunci, din mari, ascunse și nențelese șegi,
Același sus la Rodna, același pe Bucegi,
Cu dacică opincă și piept de legionar,
Stînd viu în fața noastră, dar totuși legendar,
Puternic ca o stîncă și verde ca un brad,
Trăi păstorul mitic, el, ultimul nomad...




Deasupra lui : doar cerul, ca temelii : Carpatul,
Jur împrejur : o țară, de-a lungul și de-a latul...
Proptit tăcut în bîtă, cu ochi pierduți în gol -
Din pusta lui Petofi șa stepa lui Gogol,
Zvîrlea piezișa-i umbră pe dealuri și cîmpii.




De pretutindeni glasul pămîntului grăi :
- ,,În zori de zi te-nalță la cer cu ciocîrlia,
Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi cîmpia,
Te-așterne pe podgorii ca umbra unui nuc,
Dechide-n codru verde cărare de haiduc,
Pe plai să paști alături de stele printre oi,
Să-adormi cu gîrla leneș sub plute în zăvoi,
Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,
În clopot să fii cîntec și în amurg tăcere,
Să crești în grîu cu grîu și-n inimi cu iubirea -
Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,
Ca sufletul, lăsîndu-și tiparul în lut greu,
Să-și regăsească țara și-n ea pe Dumnezeu.”