Poezia Grui-Sânger partea a-VI-a Iertarea de Vasile Alecsandri

Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


         Iertarea
           VI


            
Azi cerul e mai aspru! cad raze înfocate,
Şi setea linge peatra izvoarelor secate!
O gură, numai una de apă mai rămâne...
Bătrânul, neiertatul, cu focul în plămâne,
O soarbe-n gură-i, pleacă, se urcăiar din vale,
Târându-se  pe coate,pe brânci în cruda-i cale,
Şi rupţi îi sunt genughii, şi rupte-a sale coate,
Şi sângele-i se scurge,şi cade, nu mai poate,
Căci drumul se lungeşte cu cât şi sete-i creşte...
Dar iată că la mijloc de cale se opreşte!


El vede-o păsărică pe jumătate moartă;
În palmă-i o cupride,la guralui o poartă
Şi cu o picătură prielnic o adapă,
Făra-n-ghiţi, sărmanul, macar un pic de apă!

Renvie păsărica încet din amorţire
Şi-n ceruri se înalţă cu-o vie ciripire.
Minune!... iată cerul deschis se ilumină
De-o tainică-auroră feerică, divină.
Atât de strălucindă, cât însuşi mândrul soare
Se stinge ca steluţa l-a soarelui splendoare,
Ş-un glas pătruns de milă, duios de bunătate,
Din cer grăieşte; ,,Sânger! iertat eşti de păcate!
Mult rău o faptă bună în ceruri cumpăneşte;
O biată păsărică de minci te izbăveşte!" 

                                      
Grui-Sânger nalţă fruntea... El vede cu uimire
Pe faţa părintescă o dulce-nduioşare;
El vede-a lui victime cu îngeri adunate
În braţele deschise chemându-l ca pe-un frate;
Şi vede ca prin farmec pe trunchiul fără viaţă
Crescând vlăstări frumoase cu veselă verdeaţă,
Şi-n vârf o floare albă ce cade pe-a lui frunte
Ca  semn de încetare a chinurilor crunte.
Iertatul zice; ,,Doamne !parinte!... îndurare!...
Şi cade şi se stinge cu-o lină suspinare.

                                      
Se spune că pe locul unde-au murit sărmanul
Un arbor mic, sălbatic, răsare pe tot anul,
Având o păsărică în vârf, cu glas de înger...
El poartă poame roşii si numele de Singer.  


                                                                                                                               Mirceşti 1875

Poezia Grui-Sânger partea a-VI-a Iertarea de Vasile Alecsandri

Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


         Iertarea
           VI


            
Azi cerul e mai aspru! cad raze înfocate,
Şi setea linge peatra izvoarelor secate!
O gură, numai una de apă mai rămâne...
Bătrânul, neiertatul, cu focul în plămâne,
O soarbe-n gură-i, pleacă, se urcăiar din vale,
Târându-se  pe coate,pe brânci în cruda-i cale,
Şi rupţi îi sunt genughii, şi rupte-a sale coate,
Şi sângele-i se scurge,şi cade, nu mai poate,
Căci drumul se lungeşte cu cât şi sete-i creşte...
Dar iată că la mijloc de cale se opreşte!


El vede-o păsărică pe jumătate moartă;
În palmă-i o cupride,la guralui o poartă
Şi cu o picătură prielnic o adapă,
Făra-n-ghiţi, sărmanul, macar un pic de apă!

Renvie păsărica încet din amorţire
Şi-n ceruri se înalţă cu-o vie ciripire.
Minune!... iată cerul deschis se ilumină
De-o tainică-auroră feerică, divină.
Atât de strălucindă, cât însuşi mândrul soare
Se stinge ca steluţa l-a soarelui splendoare,
Ş-un glas pătruns de milă, duios de bunătate,
Din cer grăieşte; ,,Sânger! iertat eşti de păcate!
Mult rău o faptă bună în ceruri cumpăneşte;
O biată păsărică de minci te izbăveşte!" 

                                      
Grui-Sânger nalţă fruntea... El vede cu uimire
Pe faţa părintescă o dulce-nduioşare;
El vede-a lui victime cu îngeri adunate
În braţele deschise chemându-l ca pe-un frate;
Şi vede ca prin farmec pe trunchiul fără viaţă
Crescând vlăstări frumoase cu veselă verdeaţă,
Şi-n vârf o floare albă ce cade pe-a lui frunte
Ca  semn de încetare a chinurilor crunte.
Iertatul zice; ,,Doamne !parinte!... îndurare!...
Şi cade şi se stinge cu-o lină suspinare.

                                      
Se spune că pe locul unde-au murit sărmanul
Un arbor mic, sălbatic, răsare pe tot anul,
Având o păsărică în vârf, cu glas de înger...
El poartă poame roşii si numele de Singer.  


                                                                                                                               Mirceşti 1875

Poezia Grui-Sânger Partea a-V-a Pedeapsa de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger. El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


      Grui-Sânger Pedeapsa
    
                    V
              

Trecut-au jumatate de secul pe-astă lume.
Din codru nu rămas-au decât hidosu-i nume;
Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul,
Desime urieşă ce-au înfruntat potopul,
E numai câmp de petre, gol, trist, secat de soare
De care fug vulturi și feare răpitoare.
Nici scaiul, nici urzica pe sânul lui nu creşte,
În veci dorita ploaie, nici roua nu-l stropeşte,
Iar dac-un nor se sparge deasupră-i câteodată,
Cu lacrimi lungi de sânge e ploaia-amestecată.
De câmpul cel de groză chiar gândul se fereşte;
Chiar crivăţul pe margini din zboru-i se opreşte,
Atât este de mare pe locul de-anatemuri
Urgia nempăcată  cereştilor blăstemuri!
Şi însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede?
Pe-a dealului cărare un om acum se vede,
Bătrăn ca lumea, gârbov, sub vântul relei soarte,
El pare că de seculi au fost uitat de moarte.
Pleșuv, pe a lui frunte pârlită, nesenină,
Trec nori de gânduri negri sub carii ea se-nclină,
Şi desele zbârcele pe ea sunt împletite
Precum o ţesătură de fire încâlcite.
Sprincenele lui albe pe ochii lui se pleacă,
Lăsănd de-abie prin ele lumina ca să treacă,
Pe când el se tot urcă pe brânci, fără-ncetare.

De-o jumătate secul, sub gândul ce-l omoară,
El în genuchi se suie,și în genunchi coboară
Pe culmea vârfuită cu-o neagră buturugă,
Şi tot şopteşte-n sine o mult duioasă rugă.
Sărmanul! merge-n vale de-şi umple gura plină
Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină,
Apoi se-ntoarce iarăşi la deal, pe culmea arsă,
Şi-n cet la rădăcina copacului o varsă,
O varsă toată, toată! făr-a lăsa din gură
Să lunece în peptu-i macar o picătură;
Dar, vai! trec nopți, trec zile, trec ani și cât muncește
Zadarnic! buturuga nu mai reînverzeşte!

Poezia Grui-Sânger Partea a-V-a Pedeapsa de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger. El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


      Grui-Sânger Pedeapsa
    
                    V
              

Trecut-au jumatate de secul pe-astă lume.
Din codru nu rămas-au decât hidosu-i nume;
Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul,
Desime urieşă ce-au înfruntat potopul,
E numai câmp de petre, gol, trist, secat de soare
De care fug vulturi și feare răpitoare.
Nici scaiul, nici urzica pe sânul lui nu creşte,
În veci dorita ploaie, nici roua nu-l stropeşte,
Iar dac-un nor se sparge deasupră-i câteodată,
Cu lacrimi lungi de sânge e ploaia-amestecată.
De câmpul cel de groză chiar gândul se fereşte;
Chiar crivăţul pe margini din zboru-i se opreşte,
Atât este de mare pe locul de-anatemuri
Urgia nempăcată  cereştilor blăstemuri!
Şi însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede?
Pe-a dealului cărare un om acum se vede,
Bătrăn ca lumea, gârbov, sub vântul relei soarte,
El pare că de seculi au fost uitat de moarte.
Pleșuv, pe a lui frunte pârlită, nesenină,
Trec nori de gânduri negri sub carii ea se-nclină,
Şi desele zbârcele pe ea sunt împletite
Precum o ţesătură de fire încâlcite.
Sprincenele lui albe pe ochii lui se pleacă,
Lăsănd de-abie prin ele lumina ca să treacă,
Pe când el se tot urcă pe brânci, fără-ncetare.

De-o jumătate secul, sub gândul ce-l omoară,
El în genuchi se suie,și în genunchi coboară
Pe culmea vârfuită cu-o neagră buturugă,
Şi tot şopteşte-n sine o mult duioasă rugă.
Sărmanul! merge-n vale de-şi umple gura plină
Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină,
Apoi se-ntoarce iarăşi la deal, pe culmea arsă,
Şi-n cet la rădăcina copacului o varsă,
O varsă toată, toată! făr-a lăsa din gură
Să lunece în peptu-i macar o picătură;
Dar, vai! trec nopți, trec zile, trec ani și cât muncește
Zadarnic! buturuga nu mai reînverzeşte!