Poezia Horia de Mihai Eminescu

                  HORIA


Să privesc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mîni streine.


Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.


Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,


Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gîndurile lor.


- Eu am - zise-un tunet -  suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;


Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.


- Nalți suntem noi munții - zise-un vechi Carpat -
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.


Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o- nsenină,


Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.


Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetînd că-i Joe, dumnezeul lor,


Cînd în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.

Poezia Frumoasă-i... de Mihai Eminescu

   FRUMOASĂ-I...


În lacul cel verde și lin
Resfrînge -se cerul senin,
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfîșiind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă în umedul val,
O stîncă stîrpită de ger
Înalț-a ei frunte spre cer.
Pe stînca sfărmată mă sui,
Gîndirilor aripi le pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Și caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stînca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cînt,
La geamătul dulce din vînt.
Natura de jur, împrejur,
Pe sus e o boltă de-azur
Pe jos e un verde covor,
Țesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vîntul o-ncruntă-n suspin,
Simt zefir cu-aripi de fiori
Muiate în miros de flori,
Văd lebede, barcă de vînt,
Prin unde din aripe dînd,
Văd fluturi albaștri, ușori,
Roind și bînd miere din flori.


De ce nu am aripi să zbor!
M-aș face un flutur ușor,
Un flutur ușor și gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aș pune pe-o floare de crin,
Să-i beau suflețelul din sîn,
Căci am eu pe-o floare necaz:
Frumoasă-i ca ziua de azi!

Poezia De Ce Nu-mi Vii de Mihai Eminescu

     DE CE NU-MI VII


Vezi,  rîndunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?


O, vino iar în al meu braț,
Să te privesc cu mult nesaț,
Să razim dulce capul meu
De sînul tău, de sîntul tău!


Ți-aduci aminte cum pe-atunci
Cînd ne primblam prin văi și lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atîtea ori, de-atîtea ori?


În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scîntei...
Dar, oricît ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!


Căci tu înseninezi mereu
Viața sufletului meu,
Mai mîndră decît orice stea,
Iubita mea, iubita mea!


Tîrzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Și lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Poezia La Steaua de Mihai Eminescu

      LA STEAUA


La steaua care-a răsărit
E-o cale-atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.


Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.


Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.


Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.