Poezia Locul Aripelor de Mihai Eminescu

LOCUL ARIPELOR


Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sîn ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardienii, mă opresc și mă sumut.


Ochii tăi, înșelătorii ! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping -
Mă atrag cînd stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping cînd plini de flăcări eu de sînul tău m-ating.



O, atunci mîna ta-i tare și respinge cu putere
Mîna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sînii-ți tineri, pe cînd eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi  de jar.



Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sîntă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.



Tu surîzi cu nencrezare ?... Cît de rea ești tu, copilă !
Lasă ca sub gazul roșu eu la sînu-ții să pătrunz,
Să deschi corset ista... Tu roșind să răzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzîndă între piepții albi, rotunzi



Și să strecor a mea mînă după gîtu-ți de zăpadă !
Tu roșești... tu nu vrei, Marta ?... O, de-ai ști ce caut eu.
Ai surîde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.


Cungiurînd c-un braț molatec gîtul tău cel alb ca zarea,
Apăsînd fața-ți roșită pe-al meu piept bătînd mereu,
Eu cu ceealaltă mînă pe-ai tăi umeri de ninsoare :
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu !

Poezia Locul Aripelor de Mihai Eminescu

LOCUL ARIPELOR


Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sîn ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardienii, mă opresc și mă sumut.


Ochii tăi, înșelătorii ! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping -
Mă atrag cînd stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping cînd plini de flăcări eu de sînul tău m-ating.



O, atunci mîna ta-i tare și respinge cu putere
Mîna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sînii-ți tineri, pe cînd eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi  de jar.



Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sîntă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.



Tu surîzi cu nencrezare ?... Cît de rea ești tu, copilă !
Lasă ca sub gazul roșu eu la sînu-ții să pătrunz,
Să deschi corset ista... Tu roșind să răzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzîndă între piepții albi, rotunzi



Și să strecor a mea mînă după gîtu-ți de zăpadă !
Tu roșești... tu nu vrei, Marta ?... O, de-ai ști ce caut eu.
Ai surîde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.


Cungiurînd c-un braț molatec gîtul tău cel alb ca zarea,
Apăsînd fața-ți roșită pe-al meu piept bătînd mereu,
Eu cu ceealaltă mînă pe-ai tăi umeri de ninsoare :
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu !

Poezia De-aș Muri Ori De-ai Muri de Mihai Eminescu

DE-AȘ MURI ORI DE-AI MURI


C-o bucurie tristă te țin acum în brațe
Privire în privire și sîn la sîn trăim,
Și gura ta-mi surîde, și ochii tăi mă-nvațî
Cînd ținem fericirea pe sîn cum s-o iubim.


Dar de-oi muri vreodată, copilă gînditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oi dăinui ?




Nu, nu, copilă scumpă !...De-i auzi în noapte,
Cînd vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-ai auzi cum tristă aripa unei șoapte
Te-atinge aiurind,



De-i auzi vreo arpă sfărmată, plîngătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să știi că prin a nopții de întuneri mare,
La tine, înger, vin !



Și să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sînt
Prin oalele uitate de veștejite flori,
Să mîngîi cu suflarea-mi a ta față pălindă,
Ochii tăi gănditori.


Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aș face-atuncea, mărite Dumnezeu ?
O să te plîng cu vîntul ce fluieră-n ruină
În rece zborul său ?


Înger venit din ceruri, oi plînge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi și-n stelele de foc,
Cînta-te-aș ca și rîul cel scuturat de spume
În nopți ce stau pe loc.



Și aș primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stînci ce stau în aer, prin munți cu cap de fier,
Prin selbele bătrîne și prin pustii tăcute -
Prin nourii din cer.



Pîn' ce bătrîn și palid, cu cap pleșuv ca stînca,
Aș rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Și aș culca în piatră inima mea adîncă,
Cu dorul ei nebun.

Poezia De-aș Muri Ori De-ai Muri de Mihai Eminescu

DE-AȘ MURI ORI DE-AI MURI


C-o bucurie tristă te țin acum în brațe
Privire în privire și sîn la sîn trăim,
Și gura ta-mi surîde, și ochii tăi mă-nvațî
Cînd ținem fericirea pe sîn cum s-o iubim.


Dar de-oi muri vreodată, copilă gînditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oi dăinui ?




Nu, nu, copilă scumpă !...De-i auzi în noapte,
Cînd vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-ai auzi cum tristă aripa unei șoapte
Te-atinge aiurind,



De-i auzi vreo arpă sfărmată, plîngătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să știi că prin a nopții de întuneri mare,
La tine, înger, vin !



Și să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sînt
Prin oalele uitate de veștejite flori,
Să mîngîi cu suflarea-mi a ta față pălindă,
Ochii tăi gănditori.


Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aș face-atuncea, mărite Dumnezeu ?
O să te plîng cu vîntul ce fluieră-n ruină
În rece zborul său ?


Înger venit din ceruri, oi plînge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi și-n stelele de foc,
Cînta-te-aș ca și rîul cel scuturat de spume
În nopți ce stau pe loc.



Și aș primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stînci ce stau în aer, prin munți cu cap de fier,
Prin selbele bătrîne și prin pustii tăcute -
Prin nourii din cer.



Pîn' ce bătrîn și palid, cu cap pleșuv ca stînca,
Aș rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Și aș culca în piatră inima mea adîncă,
Cu dorul ei nebun.