Poezia Locul Aripelor de Mihai Eminescu

LOCUL ARIPELOR


Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sîn ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardienii, mă opresc și mă sumut.


Ochii tăi, înșelătorii ! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping -
Mă atrag cînd stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping cînd plini de flăcări eu de sînul tău m-ating.



O, atunci mîna ta-i tare și respinge cu putere
Mîna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sînii-ți tineri, pe cînd eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi  de jar.



Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sîntă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.



Tu surîzi cu nencrezare ?... Cît de rea ești tu, copilă !
Lasă ca sub gazul roșu eu la sînu-ții să pătrunz,
Să deschi corset ista... Tu roșind să răzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzîndă între piepții albi, rotunzi



Și să strecor a mea mînă după gîtu-ți de zăpadă !
Tu roșești... tu nu vrei, Marta ?... O, de-ai ști ce caut eu.
Ai surîde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.


Cungiurînd c-un braț molatec gîtul tău cel alb ca zarea,
Apăsînd fața-ți roșită pe-al meu piept bătînd mereu,
Eu cu ceealaltă mînă pe-ai tăi umeri de ninsoare :
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu !

Poezia De-aș Muri Ori De-ai Muri de Mihai Eminescu

DE-AȘ MURI ORI DE-AI MURI


C-o bucurie tristă te țin acum în brațe
Privire în privire și sîn la sîn trăim,
Și gura ta-mi surîde, și ochii tăi mă-nvațî
Cînd ținem fericirea pe sîn cum s-o iubim.


Dar de-oi muri vreodată, copilă gînditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oi dăinui ?




Nu, nu, copilă scumpă !...De-i auzi în noapte,
Cînd vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-ai auzi cum tristă aripa unei șoapte
Te-atinge aiurind,



De-i auzi vreo arpă sfărmată, plîngătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să știi că prin a nopții de întuneri mare,
La tine, înger, vin !



Și să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sînt
Prin oalele uitate de veștejite flori,
Să mîngîi cu suflarea-mi a ta față pălindă,
Ochii tăi gănditori.


Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aș face-atuncea, mărite Dumnezeu ?
O să te plîng cu vîntul ce fluieră-n ruină
În rece zborul său ?


Înger venit din ceruri, oi plînge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi și-n stelele de foc,
Cînta-te-aș ca și rîul cel scuturat de spume
În nopți ce stau pe loc.



Și aș primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stînci ce stau în aer, prin munți cu cap de fier,
Prin selbele bătrîne și prin pustii tăcute -
Prin nourii din cer.



Pîn' ce bătrîn și palid, cu cap pleșuv ca stînca,
Aș rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Și aș culca în piatră inima mea adîncă,
Cu dorul ei nebun.

Poezia De Ce Să Mori Tu? de Mihai Eminescu

DE CE SĂ MORI TU ?


Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Cînd se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plînge pe-o ruină,
Ori o lună gînditoare pe un nour vagabond.


Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, mîhnită dar senină!
Ce să plîngi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața și-e urîtă, pe cînd anii-ți sunt de foc.


Cînd ai ști tu cît simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cît te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai rîde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.


Altele sunt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inima de fel.
Pe cînd tu !... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.


Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cît e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.


O,surîzi, surîzi odată! Să te pot vedea... o sîntă,
O martiră ce surîde printr-a lumei dor și chin,
Pe cînd ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.


Ai surîs ? !...O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

Poezia Ondina ( Fantezie ) de Mihai Eminescu

        ONDINA
     ( FANTEZIE )

L-ar orelor zile șirag rîzător
Se-nșir cele negre și mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute
                 Și noaptea din nori
                 Pe-aripi de flori
Atinge ușoară, cu gîndul,
                        Pămîntul.



Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceașă pustie și rece
Un june pe vînturi,cu capul în joc,
Cu clipa gîndirei se-ntrece
               Și calu-i turbat
Zbura necurmat
Mînat ca de-a spaimelor zînă
                           Bătrînă.



Pe aripi de munte și stînci de asfalt
Castelul se nalță, se-ncruntă
Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncruntă,
                      Dar astăzi e viu
                      Și-n ton auriu
Răsună din umbra cea mare
                             Cîntare.


În mii de lumine ferestrele ard,
Prin care se văd trecătoare
Prin tactul cîntaărei sublime de bard
Cum danța la umbre ușoare,
                  Cum danță ușor
                  Dulci vise de-amor.
Palatul părea în magie
                               Aurie.



Ca cerbul ce s-alșă în creștet de stînci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adînci
În zboru-i puternic și mare,
                   Cu nara arzînd,
                   Cu coama pe vînt,
O dată-ncă pinte l-împunge
                              Și-ajunge.



Iar junele sare ușor de pe el
Sub mantă-i purtînd mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
                   De  grile de fier
                   Al meu cavaler
S-avîntă cătînd pe fereastră
                                Și-adastă :



Ca gînduri palide din ore dalbe
Zboară danțîndele ființe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zèphzrii de prin grădine,
În coruri nymphele  cîntă la hore
Și gem în lyrele blînde, sonore,
Ascunse gîndure de dor de ducă
Triste și palide ca o nălucă,
Apoi în cytere ele-ncordară
Și plin și limpede încet cîntară
Glas a trecutului, ce însenină
Mintea cea turbure de gînduri plină :



Pe rîul dorului, mînat de vînture,
                      Veni odat'
Pe-un vas cu vîslele muiate-n cînture,
                      Lin-împărat.



Venit-a regele să calce văile
                     Cătînd o sor',
Eroi se-ninimă și plîng femeile
                     De-a lui amor.



El fură munților ecouri tinere,
                    Cîntul la dor,
Rîpește buzelor naivei Vinere
                    Vorba d-amor.



Pe munți în negură, pe stînci de cremene,
                      El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
                      Și te-a aflat.



Tu ești cîntărilor sororă gemene,
                      Sufletul lor,
Regele inimei trebuie să-ți  semene
                      Ca vis cu dor.



În tine vede-se că e ăn ceriure
                      Un dumnezeu,
Purtînd simètria și-a  misterure
                      În gîndul său.



Mînă dar coardele unele-ntr-altele,
                      Mînă-le lin.
Căci ca în sufletu-ți n-a găsit altele
                      Regele Lin.


Cîntă cu doliul, ce-l varsă bèlele
                      Cînd plîng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
                      Că-i tactul lor.


Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii sbor, flutură printr-a lor bele ;
Din lungul horelor amestecate
Barzii ridic a lor glasuri bărbate,
Arpele-n cîntece par că se sfarmă
Cînd gem cu sufletul, cînd zic de-alarmă.
Muzica sferelor : Seraphi adoară
Inima lumilor ce-o încongioară,
Dictînd în cîntece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.
Și cum colorile ce se îmbină
Naște a soarelui albă lumină,
Astfel prin vocile răsunătoare
Curge-astă mistică, dulce cîntare :



                          Ondină,
Cu ochi de dulce lumină,
Cu bucle ce-nvăluie-n aur
                     Tezaur !



                     Idee,
Pierdută-ntr-o palidă fee
Din planul Genezei, ce-aleargă
                    Nentreagă !



                     Să-nvii vii
Și stînca de care rîd timpii
Și tot ce mai e-n nesimțire
                     În fire ?



                     Vin' dară,
Căci ochiu-ți e viață și pară,
Și sufletu-ți, blîndă magie
                     Ce-nvie.



                     Să cînte
Ce secoli tăcu înainte,
Și-a munților creștete nalte
                     Să salte.



Și din amestecul de vise dalbe,
Dintre danțîndele ființe albe,
Iese cum cîntecul dintre suspine
Regina albelor nopții regine.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mînuța-i coardele le-ncurcă vie
Și cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce ușor :



Liră spartă-n stînca lume,
Suflet stins, muiat în nor,
Plîns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor :



E ființa-mi tremurîndă
Care trece-n infinit,
Ca un fulger fără țintă,
Ca un cap fără zenit.


Și din chinuri ce mă-neacă,
Eu sorb mirul cel curat
Cum o lebădă se pleacă,
Bînd din lacul înghețat.


Și cu moartea cea adîncă
Am schimbat al vieței gînd,
Am fost vultur pe o stîncă,
Sunt o cruce pe-un mormînt.



Care-i scopul vieții mele,
Întreb sufletu-mpietrit ?
Ochiu-i stins, buzele mele
De dureri a-nvinețit.



Crucea-mi pare gînditoare,
Parcă arde-a vieții-mi tort
Și prin neguri mormîntare
Privesc fața mea de mort.


Dar atunci cînd albe zîne
S-or privi-n sufletul meu,
A ! gîndiți, gîndiți la mine
Că am fost în lume eu.



Un murmur feeric desmiardă dios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrînd mandolină.
                   Ș-un èco ușor,
                   Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
                                         Nebune.




Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
                   Vărsîndu-l cu dor,
                   Plîngînd rîzător,
El cîntă cu buze de miere
                           Durere :



,,De ce nu-s o floare uscată de vînt
Și pală ca fruntea pe moarte,
Ce mila o pierde prin cruci de mormînt
Cu miros strivit, fără soarte,
                      C-atunci m-ai lua,
                      La mine-ai căta
Gîndindă, cum e trecătoare
                      O floare.



Dar eu nu-s, copilă, decît un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
                      Și dulce descînt
                      Pe coarde de-argint,
Cînd palida mea nebunie
                                      Învie.


Dar am o cîmpie ce undoie-n flori,
Cîmpia speranțele mele.
Acolo te-așteaptă răzîndele zori,
Pletindu-ți coroană de stele.
                      S-aduci prin amor
                      De viață fior,
În cîmpul speranțelor vină,
                                   Ondină !''