Poezia Locul Aripelor de Mihai Eminescu

LOCUL ARIPELOR


Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sîn ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardienii, mă opresc și mă sumut.


Ochii tăi, înșelătorii ! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping -
Mă atrag cînd stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping cînd plini de flăcări eu de sînul tău m-ating.



O, atunci mîna ta-i tare și respinge cu putere
Mîna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sînii-ți tineri, pe cînd eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi  de jar.



Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sîntă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.



Tu surîzi cu nencrezare ?... Cît de rea ești tu, copilă !
Lasă ca sub gazul roșu eu la sînu-ții să pătrunz,
Să deschi corset ista... Tu roșind să răzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzîndă între piepții albi, rotunzi



Și să strecor a mea mînă după gîtu-ți de zăpadă !
Tu roșești... tu nu vrei, Marta ?... O, de-ai ști ce caut eu.
Ai surîde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.


Cungiurînd c-un braț molatec gîtul tău cel alb ca zarea,
Apăsînd fața-ți roșită pe-al meu piept bătînd mereu,
Eu cu ceealaltă mînă pe-ai tăi umeri de ninsoare :
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu !