Poezia Miradoniz de Mihai Eminescu

MIRADONIZ

Miradoniz avea palat de stînci.
Drept streașină era un cadru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe cînd deasupra, streașina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vînt.
O vale-adîncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pămîntul, jumetà din munte
Mîncînd cu trunchii rupții scările negre
De stînci, care duceau sus în palat -
O vale-adîncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrîn,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el -
O vale cît o țară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Și crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalți,
Iar aerul văratec, dulce, moale,
Ca stelele sunt musculițele prin frunze
Și împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
Cu părul de-aur și cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fîlfîiesc și-și moaie
Gurițele-umede și roșii în potirul
Mirositor și plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Și verzi-ăntunecoase, presărate
Cu sori dulci, înfoiați, mirositori -
E-o florărie de giganți. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauți
Prin streșina de codru pînă sus,
Unde în ceruri lin plutește luna.
Ea-i o regină tînără și blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mîinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminînd cu ochii
Albaștri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint ;
Din cînd în cînd cu mîna-i argintoasă
Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă
Jos pe pămînt ca pe-o gîndire de-aur ;
Colo un nor se nalță sfînt și sur,
Se-ncheagă, se formează - 'ncremenește,
Devine-un templu grec și plin de umbra
Columnelor ce-l încojor - și prin columne
Trece-argintoasă cîte-o rază-a lunei
Ea drumul ia spre-acel castel.Diàdema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - și ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Și aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Și noaptea sîntă plină-i de-ntuneric
Pe rîul sînt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechi
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se nalță-n el ca scoburi de tămîie.
Copile sunt cu ochi rotunzi și negri,
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită și sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile și mîndre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vîntul le mînă, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt
Și sălcii sfinte mișcă a lor frunză
De-argint deasupra apei și se oglindează
În fundul ei - astfel încît se pere
Că din aceeași rădăcină crește
O insulă în sus și una-n jos.
Și nu-i nimica în aceste ramuri :
Dintr-un copac într-altul numai țes
Painjini de smarald painjinișul
Cel rar de diamant - și greieri cîntă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Și peste rîul mare, de pe-un vîrf
De arbore antic țesut-au ei
Un pod din pînza lor diamantoasă,
Legîndul-l dincolo de alți copaci.
Prin podul străveziu și clar străbate
A lunei rază și-nverzește rîul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mîndră
Nemaivăzută feerie. - Iară peste pod
Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,
Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mînilor,
Ivind prin haina albă membri-angelici,
abia cîlcînd podul cel lung cu-a ei
Picioare de omăt, zîna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Și rătăcește, - o umbră argintie
Și luminoasă-n umbra lor cea neagră ;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrîn,
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii și-i dă drumul ;
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur, se așază-ntr-a ei aripi
Și  zboară-n noapte printre stele de-aur.

Poezia Miradoniz de Mihai Eminescu

MIRADONIZ

Miradoniz avea palat de stînci.
Drept streașină era un cadru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe cînd deasupra, streașina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vînt.
O vale-adîncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pămîntul, jumetà din munte
Mîncînd cu trunchii rupții scările negre
De stînci, care duceau sus în palat -
O vale-adîncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrîn,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el -
O vale cît o țară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Și crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalți,
Iar aerul văratec, dulce, moale,
Ca stelele sunt musculițele prin frunze
Și împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
Cu părul de-aur și cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fîlfîiesc și-și moaie
Gurițele-umede și roșii în potirul
Mirositor și plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Și verzi-ăntunecoase, presărate
Cu sori dulci, înfoiați, mirositori -
E-o florărie de giganți. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauți
Prin streșina de codru pînă sus,
Unde în ceruri lin plutește luna.
Ea-i o regină tînără și blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mîinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminînd cu ochii
Albaștri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint ;
Din cînd în cînd cu mîna-i argintoasă
Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă
Jos pe pămînt ca pe-o gîndire de-aur ;
Colo un nor se nalță sfînt și sur,
Se-ncheagă, se formează - 'ncremenește,
Devine-un templu grec și plin de umbra
Columnelor ce-l încojor - și prin columne
Trece-argintoasă cîte-o rază-a lunei
Ea drumul ia spre-acel castel.Diàdema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - și ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Și aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Și noaptea sîntă plină-i de-ntuneric
Pe rîul sînt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechi
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se nalță-n el ca scoburi de tămîie.
Copile sunt cu ochi rotunzi și negri,
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită și sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile și mîndre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vîntul le mînă, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt
Și sălcii sfinte mișcă a lor frunză
De-argint deasupra apei și se oglindează
În fundul ei - astfel încît se pere
Că din aceeași rădăcină crește
O insulă în sus și una-n jos.
Și nu-i nimica în aceste ramuri :
Dintr-un copac într-altul numai țes
Painjini de smarald painjinișul
Cel rar de diamant - și greieri cîntă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Și peste rîul mare, de pe-un vîrf
De arbore antic țesut-au ei
Un pod din pînza lor diamantoasă,
Legîndul-l dincolo de alți copaci.
Prin podul străveziu și clar străbate
A lunei rază și-nverzește rîul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mîndră
Nemaivăzută feerie. - Iară peste pod
Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,
Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mînilor,
Ivind prin haina albă membri-angelici,
abia cîlcînd podul cel lung cu-a ei
Picioare de omăt, zîna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Și rătăcește, - o umbră argintie
Și luminoasă-n umbra lor cea neagră ;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrîn,
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii și-i dă drumul ;
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur, se așază-ntr-a ei aripi
Și  zboară-n noapte printre stele de-aur.

Poezia Demonism de Mihai Eminescu

DEMONISM


O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie
Bătute-n ea și soarele-i fereastra
La temnița vieții. Prin el trece
Lumina frîntă numai dintr-o lume,
Unde în loc de aer e un rur,
Topit și transparent, mirositor
Și cald. Cîmpii albastre se întind,
A cerurilor cîmpuri potolind
Vînăta lor dulceață sub suflarea
Acelui aer aurit.
Acolo stă la masa lungă, albă,
Bătrînul zeu cu barba de ninsoare
Și din păhare nalte bea auroră
Cu spume de nori albi albi. Și îngeri dulci
În haine de argint, frunți ca ninsoarea,
Cu ochi albaștri cari lin solară,
Cu sînuri dulci, ca marmura de netezi,
Îi mîngîi' barba lungă,-și razim' capul
De umerii bătrini cuprinși de plete.
Și colțuroasa-i roșie coronă,
De fulger împietrit, lucește-n aer
Sălbatec. Iar un înger... cel cel mai blînd,
Îngenucheat l-a lui picioare cîntă
Pe arfa sa și aerul roșește
De voluptatea cîntecului său...
Nu credeți cum că luna-i lună. Este
Fereastra cîrei ziua-i zicem soare.
Cînd îngeri cîntă de asupra raclei
În lumei cerurilor - ele-albesc
Și nu mai pătrund raze airite
Prin vechi oblon - ci raze de argint
Și pe pămînt ajung țăndari duioase
Din cîntecul frumos - dar numai țăndări...
Ici în sicriu, sub cel capac albastru
Și țintuit și ferecat cu stele,
Noi viermuim în mase în cadravrul
Cel negru de vechime și uscat
Al vechiul pămînt care ne naște -
Certîndu-ne-ntre noi, ființi ciudate,
Grețoase în deșărtăciunea lor.
Este un ce măreț în firea noastră,
Dar acel ceva nu din noi răsare.
O moștenim de la Titanul mort,
De la pămînt, în care ne nutrim.
În moartea lui e ceva sfînt și mare,
E o gîndire-adîncă și-ndrăzneață
Pentru ce el fu condamnat la moarte.
Viața noastră e o ironie,
Minciuna-i rădăcina ei. Dorința
De-a fi și de-a-avea singur tot ce este
Principiul e de înflorirea ei.
În van pămîntul mort ne-nspiră cîteodată
Din sîntul suc al stinsei sale viețe
Gîndiri de-o nobilă, naltă răscoală :
Întoarcerea la fire și dreptate.
Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese
Dar n-o putem. Făcuți suntem
După asemănarea-acelui mare
Puternic egoist, carele singur
Îmbrăcat în mărirea-i solitară
Ridică-n cer înnourata-i frunte.
În van voim a reintra-n natură,
În van voim a scutura din suflet
Dorința de mărire și putere,
Dorința de a fi ca el în lume :
Unici.Și acestă dorință,
Temei la state, națiuni, și cauza
Războaielor cumplite, care sunt
Pașii istoriei, acest e... răul.
Să nu ne înșelăm. Impulsul prim
La orice gănd, la orice faptă-i răul. Însă
Atuncea cînd ne naștem, răsăriși
Abia din carnea vechiului Titan,
Noi suntem buni - pînă suntem copii.
O binefacere ne dă pămîntul,
Neprețuită-n duioșia ei,
El ne permite ca să ne întoarcem
Dup-o viață vană, zgomotoasă,
În sînul lui - în sînul lui și-al păcii.
El ne-a și pus, bătrîn-duiosul tată,
Adînc în suflet o dorință dulce
Și de-ntrebăm acest-enigmă scumpă
Ce înseamnează și dacă voim
A o pricepe, ea răspunde :pace.
Da ! pace căutăm fără s-o știm.
Ce n-o luăm de la-nceput ? De ce
O căutăm în luptă ? Căci în lupte
Nu e decît victorie pe de o parte,
Cădere pe de alta - nedreptate.
Și din viața noastră,-ntemeiată
Pe rău, și pe nedrept, și pe minciună
Și din știința mortii - a renturnării
În corpul mort din care am ieșit,
Se naște veșnica nefericire.
Suntem copii - etern nefericiți.
Dar în zădar, căci suntem după chipul
Și-asemănarea lui. Noi suntem răi
Fără de-a-avea puterea lui. Răi putem fi
Mai ca și el - dară din neputință
Se naște ironia vieții noastre.
În van Titanul mort, ce ne-a născut
Binele ni-l voiește ; în zădar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii,-mbălsămate,
În flori, în rîuri, în glasul natirii
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
În van. Viața, sufletul, rațiunea
-Scînteia care o numim divină -
Ne face a ne înșăla asupra firii
Și-a n-o-nțelege...
O, demon, demon ! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adîncurile tale
Contra nălțimilor cerești ;
El a fost rău și fiindcă răul
Puterea are de-a învinge... -nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume :
El  e monare și nu vrea a cunoaște
Decît voința-și propie și-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. - Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr' de putere.
Cătat-ai aliați între titanii
Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,
Ai înzestrat pămîntul cu gîndiri,
L-ai înarmat cu argumente mari
Contra lui Ormuz.
Și el ca tine a devenit rebel,
Se zvîrcoli spre ceruri spre-a le sparge,
Mișcînd aripile-i de munți de piatră,
Puterea sa cumplită - contra Lui.
Dar detunat el recăzu în caos -
Cadravru viu, l-învăli într-o raclă Albastră.
Titan bătrîn, cu aspru păr de codri,
Plînge în veci pe creții feții sale
Fluvii de lacrimi, De-aceea-i ca mort ;
Uscat... stors de dureri este adîncu-i -
Și de dureri a devenit granit.
A lui gîndiri încremeniră reci
În fruntea sa de stînci și deveniră :
Rozele dulci, rubine ; folie,
Smaralde, iară crinii,
Diamante. Sîngele său
Se prefăcu în aur, iară mușchii
Se prefăcură în argint și fier.
Din carne-i putrezită, din noroi
S-au născut  viermii negrului cadavru :
Oamenii ;
Spre a-l batjocori pînă și-n moarte
Ne-am născut noi, după ordin divin,
Făcuți ca să-și petreacă Dumnezeul
Bătrîn cu comica-na neputință,
Să rîdă-n tunet de deșertăciunea
Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,
Să poată zice-n cruntă ironie :
Pămînt rebel, iată copiii tăi !

Poezia Demonism de Mihai Eminescu

DEMONISM


O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie
Bătute-n ea și soarele-i fereastra
La temnița vieții. Prin el trece
Lumina frîntă numai dintr-o lume,
Unde în loc de aer e un rur,
Topit și transparent, mirositor
Și cald. Cîmpii albastre se întind,
A cerurilor cîmpuri potolind
Vînăta lor dulceață sub suflarea
Acelui aer aurit.
Acolo stă la masa lungă, albă,
Bătrînul zeu cu barba de ninsoare
Și din păhare nalte bea auroră
Cu spume de nori albi albi. Și îngeri dulci
În haine de argint, frunți ca ninsoarea,
Cu ochi albaștri cari lin solară,
Cu sînuri dulci, ca marmura de netezi,
Îi mîngîi' barba lungă,-și razim' capul
De umerii bătrini cuprinși de plete.
Și colțuroasa-i roșie coronă,
De fulger împietrit, lucește-n aer
Sălbatec. Iar un înger... cel cel mai blînd,
Îngenucheat l-a lui picioare cîntă
Pe arfa sa și aerul roșește
De voluptatea cîntecului său...
Nu credeți cum că luna-i lună. Este
Fereastra cîrei ziua-i zicem soare.
Cînd îngeri cîntă de asupra raclei
În lumei cerurilor - ele-albesc
Și nu mai pătrund raze airite
Prin vechi oblon - ci raze de argint
Și pe pămînt ajung țăndari duioase
Din cîntecul frumos - dar numai țăndări...
Ici în sicriu, sub cel capac albastru
Și țintuit și ferecat cu stele,
Noi viermuim în mase în cadravrul
Cel negru de vechime și uscat
Al vechiul pămînt care ne naște -
Certîndu-ne-ntre noi, ființi ciudate,
Grețoase în deșărtăciunea lor.
Este un ce măreț în firea noastră,
Dar acel ceva nu din noi răsare.
O moștenim de la Titanul mort,
De la pămînt, în care ne nutrim.
În moartea lui e ceva sfînt și mare,
E o gîndire-adîncă și-ndrăzneață
Pentru ce el fu condamnat la moarte.
Viața noastră e o ironie,
Minciuna-i rădăcina ei. Dorința
De-a fi și de-a-avea singur tot ce este
Principiul e de înflorirea ei.
În van pămîntul mort ne-nspiră cîteodată
Din sîntul suc al stinsei sale viețe
Gîndiri de-o nobilă, naltă răscoală :
Întoarcerea la fire și dreptate.
Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese
Dar n-o putem. Făcuți suntem
După asemănarea-acelui mare
Puternic egoist, carele singur
Îmbrăcat în mărirea-i solitară
Ridică-n cer înnourata-i frunte.
În van voim a reintra-n natură,
În van voim a scutura din suflet
Dorința de mărire și putere,
Dorința de a fi ca el în lume :
Unici.Și acestă dorință,
Temei la state, națiuni, și cauza
Războaielor cumplite, care sunt
Pașii istoriei, acest e... răul.
Să nu ne înșelăm. Impulsul prim
La orice gănd, la orice faptă-i răul. Însă
Atuncea cînd ne naștem, răsăriși
Abia din carnea vechiului Titan,
Noi suntem buni - pînă suntem copii.
O binefacere ne dă pămîntul,
Neprețuită-n duioșia ei,
El ne permite ca să ne întoarcem
Dup-o viață vană, zgomotoasă,
În sînul lui - în sînul lui și-al păcii.
El ne-a și pus, bătrîn-duiosul tată,
Adînc în suflet o dorință dulce
Și de-ntrebăm acest-enigmă scumpă
Ce înseamnează și dacă voim
A o pricepe, ea răspunde :pace.
Da ! pace căutăm fără s-o știm.
Ce n-o luăm de la-nceput ? De ce
O căutăm în luptă ? Căci în lupte
Nu e decît victorie pe de o parte,
Cădere pe de alta - nedreptate.
Și din viața noastră,-ntemeiată
Pe rău, și pe nedrept, și pe minciună
Și din știința mortii - a renturnării
În corpul mort din care am ieșit,
Se naște veșnica nefericire.
Suntem copii - etern nefericiți.
Dar în zădar, căci suntem după chipul
Și-asemănarea lui. Noi suntem răi
Fără de-a-avea puterea lui. Răi putem fi
Mai ca și el - dară din neputință
Se naște ironia vieții noastre.
În van Titanul mort, ce ne-a născut
Binele ni-l voiește ; în zădar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii,-mbălsămate,
În flori, în rîuri, în glasul natirii
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
În van. Viața, sufletul, rațiunea
-Scînteia care o numim divină -
Ne face a ne înșăla asupra firii
Și-a n-o-nțelege...
O, demon, demon ! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adîncurile tale
Contra nălțimilor cerești ;
El a fost rău și fiindcă răul
Puterea are de-a învinge... -nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume :
El  e monare și nu vrea a cunoaște
Decît voința-și propie și-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. - Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr' de putere.
Cătat-ai aliați între titanii
Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,
Ai înzestrat pămîntul cu gîndiri,
L-ai înarmat cu argumente mari
Contra lui Ormuz.
Și el ca tine a devenit rebel,
Se zvîrcoli spre ceruri spre-a le sparge,
Mișcînd aripile-i de munți de piatră,
Puterea sa cumplită - contra Lui.
Dar detunat el recăzu în caos -
Cadravru viu, l-învăli într-o raclă Albastră.
Titan bătrîn, cu aspru păr de codri,
Plînge în veci pe creții feții sale
Fluvii de lacrimi, De-aceea-i ca mort ;
Uscat... stors de dureri este adîncu-i -
Și de dureri a devenit granit.
A lui gîndiri încremeniră reci
În fruntea sa de stînci și deveniră :
Rozele dulci, rubine ; folie,
Smaralde, iară crinii,
Diamante. Sîngele său
Se prefăcu în aur, iară mușchii
Se prefăcură în argint și fier.
Din carne-i putrezită, din noroi
S-au născut  viermii negrului cadavru :
Oamenii ;
Spre a-l batjocori pînă și-n moarte
Ne-am născut noi, după ordin divin,
Făcuți ca să-și petreacă Dumnezeul
Bătrîn cu comica-na neputință,
Să rîdă-n tunet de deșertăciunea
Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,
Să poată zice-n cruntă ironie :
Pămînt rebel, iată copiii tăi !