Poezia Demonism de Mihai Eminescu

DEMONISM


O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie
Bătute-n ea și soarele-i fereastra
La temnița vieții. Prin el trece
Lumina frîntă numai dintr-o lume,
Unde în loc de aer e un rur,
Topit și transparent, mirositor
Și cald. Cîmpii albastre se întind,
A cerurilor cîmpuri potolind
Vînăta lor dulceață sub suflarea
Acelui aer aurit.
Acolo stă la masa lungă, albă,
Bătrînul zeu cu barba de ninsoare
Și din păhare nalte bea auroră
Cu spume de nori albi albi. Și îngeri dulci
În haine de argint, frunți ca ninsoarea,
Cu ochi albaștri cari lin solară,
Cu sînuri dulci, ca marmura de netezi,
Îi mîngîi' barba lungă,-și razim' capul
De umerii bătrini cuprinși de plete.
Și colțuroasa-i roșie coronă,
De fulger împietrit, lucește-n aer
Sălbatec. Iar un înger... cel cel mai blînd,
Îngenucheat l-a lui picioare cîntă
Pe arfa sa și aerul roșește
De voluptatea cîntecului său...
Nu credeți cum că luna-i lună. Este
Fereastra cîrei ziua-i zicem soare.
Cînd îngeri cîntă de asupra raclei
În lumei cerurilor - ele-albesc
Și nu mai pătrund raze airite
Prin vechi oblon - ci raze de argint
Și pe pămînt ajung țăndari duioase
Din cîntecul frumos - dar numai țăndări...
Ici în sicriu, sub cel capac albastru
Și țintuit și ferecat cu stele,
Noi viermuim în mase în cadravrul
Cel negru de vechime și uscat
Al vechiul pămînt care ne naște -
Certîndu-ne-ntre noi, ființi ciudate,
Grețoase în deșărtăciunea lor.
Este un ce măreț în firea noastră,
Dar acel ceva nu din noi răsare.
O moștenim de la Titanul mort,
De la pămînt, în care ne nutrim.
În moartea lui e ceva sfînt și mare,
E o gîndire-adîncă și-ndrăzneață
Pentru ce el fu condamnat la moarte.
Viața noastră e o ironie,
Minciuna-i rădăcina ei. Dorința
De-a fi și de-a-avea singur tot ce este
Principiul e de înflorirea ei.
În van pămîntul mort ne-nspiră cîteodată
Din sîntul suc al stinsei sale viețe
Gîndiri de-o nobilă, naltă răscoală :
Întoarcerea la fire și dreptate.
Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese
Dar n-o putem. Făcuți suntem
După asemănarea-acelui mare
Puternic egoist, carele singur
Îmbrăcat în mărirea-i solitară
Ridică-n cer înnourata-i frunte.
În van voim a reintra-n natură,
În van voim a scutura din suflet
Dorința de mărire și putere,
Dorința de a fi ca el în lume :
Unici.Și acestă dorință,
Temei la state, națiuni, și cauza
Războaielor cumplite, care sunt
Pașii istoriei, acest e... răul.
Să nu ne înșelăm. Impulsul prim
La orice gănd, la orice faptă-i răul. Însă
Atuncea cînd ne naștem, răsăriși
Abia din carnea vechiului Titan,
Noi suntem buni - pînă suntem copii.
O binefacere ne dă pămîntul,
Neprețuită-n duioșia ei,
El ne permite ca să ne întoarcem
Dup-o viață vană, zgomotoasă,
În sînul lui - în sînul lui și-al păcii.
El ne-a și pus, bătrîn-duiosul tată,
Adînc în suflet o dorință dulce
Și de-ntrebăm acest-enigmă scumpă
Ce înseamnează și dacă voim
A o pricepe, ea răspunde :pace.
Da ! pace căutăm fără s-o știm.
Ce n-o luăm de la-nceput ? De ce
O căutăm în luptă ? Căci în lupte
Nu e decît victorie pe de o parte,
Cădere pe de alta - nedreptate.
Și din viața noastră,-ntemeiată
Pe rău, și pe nedrept, și pe minciună
Și din știința mortii - a renturnării
În corpul mort din care am ieșit,
Se naște veșnica nefericire.
Suntem copii - etern nefericiți.
Dar în zădar, căci suntem după chipul
Și-asemănarea lui. Noi suntem răi
Fără de-a-avea puterea lui. Răi putem fi
Mai ca și el - dară din neputință
Se naște ironia vieții noastre.
În van Titanul mort, ce ne-a născut
Binele ni-l voiește ; în zădar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii,-mbălsămate,
În flori, în rîuri, în glasul natirii
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
În van. Viața, sufletul, rațiunea
-Scînteia care o numim divină -
Ne face a ne înșăla asupra firii
Și-a n-o-nțelege...
O, demon, demon ! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adîncurile tale
Contra nălțimilor cerești ;
El a fost rău și fiindcă răul
Puterea are de-a învinge... -nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume :
El  e monare și nu vrea a cunoaște
Decît voința-și propie și-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. - Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr' de putere.
Cătat-ai aliați între titanii
Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,
Ai înzestrat pămîntul cu gîndiri,
L-ai înarmat cu argumente mari
Contra lui Ormuz.
Și el ca tine a devenit rebel,
Se zvîrcoli spre ceruri spre-a le sparge,
Mișcînd aripile-i de munți de piatră,
Puterea sa cumplită - contra Lui.
Dar detunat el recăzu în caos -
Cadravru viu, l-învăli într-o raclă Albastră.
Titan bătrîn, cu aspru păr de codri,
Plînge în veci pe creții feții sale
Fluvii de lacrimi, De-aceea-i ca mort ;
Uscat... stors de dureri este adîncu-i -
Și de dureri a devenit granit.
A lui gîndiri încremeniră reci
În fruntea sa de stînci și deveniră :
Rozele dulci, rubine ; folie,
Smaralde, iară crinii,
Diamante. Sîngele său
Se prefăcu în aur, iară mușchii
Se prefăcură în argint și fier.
Din carne-i putrezită, din noroi
S-au născut  viermii negrului cadavru :
Oamenii ;
Spre a-l batjocori pînă și-n moarte
Ne-am născut noi, după ordin divin,
Făcuți ca să-și petreacă Dumnezeul
Bătrîn cu comica-na neputință,
Să rîdă-n tunet de deșertăciunea
Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,
Să poată zice-n cruntă ironie :
Pămînt rebel, iată copiii tăi !