Poezia O,Te-nsenină, Întuneric Rece... de Mihai Eminescu

O,TE_NSENINĂ, ÎNTUNERIC RECE...


O, te-nsenină, întuneric rece
Al vremei. Înflorește-n neagra-ți
Speluncă umedă ca și ebanul cel topit,
Fă ca să strălucească pe-acea cale
Ce duce-n cecinicie toate-acele
Ființe nevăzute, cari sunt,
Deși trec nesimțite, ca și vremea
Ce vremuiește-adînc în tot ce e.
Să văd trecînd în haină cuvenită
Acele gănduri, ce-atunci cănd apar
Nemuritoare par, pentru c-apoi
Nici să știi cum de au dispărut
Din mintea secolilor lungi, greoi -
Ca și n-ar fi fost. Cîte ființe
Ar trebui să treacă pe-a ta cale :
Unele mîndre, țanțoșe, regale,
Cu-ncoronată frunte - îmbrăcate
În purpură ; altele dulci, cu ochii
Moi, mari, albaștri... albe ca și crinul,
Mișcînd a lor corp voluptos, ce-nvită
Mai căutînd iubire, ca sirene ;
Unele aspre, altele duioase,
Toate cerănd brevet la nemurire
Și toate strecurîndu-se cu toate astea
Pe calea care duce la orașul
Uitării, îngropat de vecinicie.
Dar deasupra-asteia mulțumi pestrițe
De gînduri trecătoare, vezi departe
Munții de vecinici gînduri ridicînd
A lor trufașă frunte către cer :
Cu nepăsare ei privesc la toate
Efemeridele ce trec în vale
Cîntînd, vuind, certîndu-se și toate
Aspirînd la un lucru care-n veci
Nu poate fi a lor - eternitatea.