Poezia Ceasul Care Nu Apune de Lucian Blaga

CEASUL CARE NU APUNE


În holda de grîu ce se coace în vară,
subt basmul arborescent,
e cu neputință a spune
pe ce cale viitorul s-apropie.
Dar vine-apăsat, ca bătăile inimii.
Pîn-adineauri a fost incoruptibil  distant.
S-apropie-acum, e aci, e prezent.
Alchimie e încă totul în lume.



După pravila ei, pe-o neștiută dimensiune
a locului, tu te ascunzi
În dosul pleoapelor mele,
devenind sufletul meu.
Și ceasul e-aci, înflorește și nu mai apune.

Poezia Focuri de Primăvară de Lucian Blaga

FOCURI DE PRIMĂVARĂ


Îngînănd prin văi tăria
sună ramul, sună glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.


Prinși de duhul înverzii -
prin grădini ne-nsuflețim.
Pe măsură-naltă-a firii
gîndul ni-l desmărginim.



Ce-am uitat, aprindem iară.
Sub veșminte ne ghicim.
Căutăm în primăvară
un tărîm ce-l bănuim.



Căutăm pămîntul, unde
mitic să ne-alcătuim,
ochi ca oameni să deschidem,
dar ca pomii să-nflorim.

Poezia Prier de Lucian Blaga

Prier


Amurg fecund, din altă vîrstă,
amurg fecund de Prier e,
precum a fost și altă dată,
cînd Leda albă se-nvoise
să-ndure-n albul de narcise
povara unei lebede.


Pe-o nicovală pitpalacul
își bate cîntecul fierbinte.
Sub straiuri moi, subt verde linte
zămislește viață lacul.
Coboară-n fericiri de stuh
puteri de àripi, din văzduh.



Și vegetația de apă
dă învoaltă în smaragde.
Sămînța lebedei divine
în seară cîntă pretutindeni,
cîntă-n trupuri de Undine,
în Marii, în Flore, Magde.

Poezia Eco de Mihai Eminescu

ECO


Cu-ncetu-nserează și stelele izvoresc
Pe-a cerului arcuri mărețe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele crețe
Și stîncile rar
Ca stîlpii răsar,
Negriți și-ndoiți de furtună
În lună.


Diamant e în aer, în codri - miros
Și umbră adînc viorie ;
Și atele păzesc în tărie
Și văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor șuier
Din fluier.



Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceața pustie și rece,
Un tînăr, pe vînturi, cu capul în joc,
Cu clipa gîndirea se-ntrece
Și calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mînat ca de-a spaimelor zînă
Bătrînă.



Pe umeri de munte, din stînci de bazalt
Castelul se nalță, se-ncruntă,
Și-a murilor muche și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Și-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cîntare.



În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cîntării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre oșoare ;
Trec albe ca-n vînt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.



Ca cerbul uimit ce prin creștet de stînci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gîrle adînci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzînd
Cu coama pe vînt,
O dată-ncă pinten I-împunge
Și-ajunge.



Iar tînărul sare ușor de pe el
Și prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme și tras prin inel
C-un salt a suit
Al porții granit.
Urcat într-un arc de fereastră
Adastă.



Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Și gratii de fier a lui mînă-a cuprins
Uitîndu-se-n sala cea vastă.
Pe stînci de bazalt
Stă calu-i înalt
Și coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.



Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele ființe albe
Par gînduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor se razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,




Ca-n vînt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Și beți de muzică plutesc ca vîntul,
Jocul e repede, încet e cîntul
Și pe cînd sufletul stă de beție
Plutesc ființele... o vijelie...
Pînă ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stînd risipite
S-adun în grupele orînduite
Și din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele ființe albe,
Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopții regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o timidă a nopții taină.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mînuța-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blînde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce, ușor :



Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.



Prin păru-i de aur, coroană
Cu colțuri în fulger și jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Și-ndoaie bătrînul stejar.


Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetății-mi din stînci,
Cobor în adîncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adînci.


Prin nourii rupți trece luna
Și-n sufletu-mi dor a pătruns,
Și părul mi-l îmflă furtuna
Și ochii-mi se-neacă de plîns.


Doresc doar ca în fundul mării
Se mă ia cu sine-n sarai
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.



Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier -
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.



Ce caut eu nu vă știu spune,
Eu singură nu știu ce vreu,
Atît e de tainic ascunsă
Dorința în sufletul meu.



Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbàrețe valuri de rîu,
Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,
Ce singură eu nu știu.



Și flori și crenge și stele
În ciuda mea taine îmi spun -
Ah ! cum le-aș smulge pe toate
Să fac din ele cununi.



În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, și-n prag
Un chip cu ochi mari se ivește -
Ah ! cum mi-ar putea fi de drag.


Un murmur feeric desmiardă
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestrei arcată pompos
S-aude vibrînd mandolină
Și-un eco ușor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.




Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cîntecu-i moale
Ș-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere :



Sara pe  deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc - stele li scapără-n cale,
Apele plîng clar izvorînd în fîntîne -
Sub un salcîm, dragă, m-aștepți tu pe mine.



Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunzăa cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină -
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.



Nourii curg, raze-a  lor șiruri despică,
Streșine vechi, casele-n lună ridică,
Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.



Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp, toate răsună mai tare -
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.



Ah ! în curînd valea și satu-amuțește,
Ah ! în curînd pasu-mi spre tine grăbește,
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-oi cum ești dragă !



Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr -
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blîndețe.



Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sîni se înclină,
Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii -
Stelele-n cer mișcă - auritele zodii.



Ne-om rezima capetele-unul de altul
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm - astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața lui toată ?

..........................................................................................................................

Pe vîrful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Și unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Și bolțile-n muri
Și stîlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.



În halele-albastre - 'nstelatele bolți -
Te uiți prin coloane de nouri
Și luna ieșind dintr-a stîncilor colți
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frînt
Și se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.



În hainele albe de neguri de-argint
Și creții de roze purpure,
Și părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe și pure -
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducînd înstelata lor viață
Prin ceață.



Un șuier în noapte, prin codri, un vînt,
Un freamăt - și totul dispare...
Și nori se-ncrețesc risipiții și s-avînt.
În lună stau stîncile rare -
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrăne.