Poezia Ceas-Rău ( Baladă ) de George Coșbuc

CEAS-RĂU ( BALADĂ )


Pe cînd clopotul de sară
Sună lung și legănat
La biserica din sat,
Nina șade-n prag afară
Și-ascultînd cum bate rară
Boarea-n crengile de fag,
Fata toarce ; stînd pe prag
           Fata toarce ;
Plinul fus ușor se-ntoarce
pe sub degete cu drag.



N-are Nina scumpă salbă,
Nici înauriți cercei,
Că-s săraci părinții ei, -
Dar ea are față albă,
Ca tăiată-n flori de nalbă,
Oblu trup ca bradu-n plai
Ea mai are ; păr bălai
                  Ea mai are,
Și-apoi doi ochi, pentru care
Două-mpărății să dai !


Blîndă ea, ca faptul sării,
Vara cînd e cer senin,
Visător, ca un suspin,
Ea privește-n latul zării
Cum, din negrul depărtării,
Vine-un nor, privind la nor
Nina cîntă ; cu mult dor
              Nina cîntă,

Și-a ei gene tainic zvîntă
Picurii din preajma lor.



Dar pe loc ea schimbă glasul
Și silește zîmbet plin,
Căci aude pas vecin ;
Bate-n casă șase ceasul,
Cînd s-oprește-n tindă pasul :
Lîngă fata tinerea,
             Mă-sa vine.
Și-o întreabă cu suspine :
-,,Ce-i cu tine, draga mea ? !''.



-,,Nu-i nimic ! răspunde fata,
Mamă dragă, nu-i nimic !
Pentru dragosti de voinic,
Gata-i sapa și lopata
Și făcliile stau gata,
Căci o jale-ncetișor
Îmi tot vine ; negru dor
               Îmi tot vine
Și gîndesc cum c-ar fi bine,
Mamă dragă, eu să mor !''



Fata zice și zîmbește,
Mă-sa greu a tresărit :
-,,Vai de mine ! Ce-ai grăit ?
Draga mamei, ce-ți lipsește ?
Taci, că vraja te pîndește
Cu păcat, de capul tău
Să se lege ; cu ceas-rău
                Să se lege ;
Nu-l chema, că te-nțelege !
Ne ferească Dumnezeu !''




-,,Ceasul-rău - fata suspină -
Unde-i, mamă, ceasul-rău ?
Bun și drept e Dumnezeu,
Dar la toate-s eu de vină !''
Zice Nina și deșdină
Din băiatul păr buclat
Roze două ; a sfărmat
               Roze două,
Și-n potop întreg de rouă
Ochii ei i s-au scăldat.



-,,Oh, tu știi de bună seamă,
Că din suflet îl iubesc
Și tu știi că pătimesc
Pentru Sandru, dragă mamă !
Cît de cu iubiri mă cheamă
Sufletul, să mi-l fac steag
Pentru Sandru : cîte trag
                 Pentru Sandru !
El abia-i un copilandru,
Vai, dar cît îmi e de drag !



Cînd în sat pornește hora,
El mă jură p-un inel,
Să-mi țin ochii tot la el -
Și, ca fratele și sora,
Noi în ciuda tuturora
Stăm cu glume, rîzători
Pînă-n noapte ; și din zori
Pînă-n noapte,
Purtăm vorbe tot în șoapte -
Nu mi-l las, să mă omori !



Vai, ș-aseară în șezătoare
El de mine s-a ferit,
Mamă ! Parcă-i otrăvit,
Ori drăguță alta are !
Tot rîdea cu fiecare,
Numai mie nu-mi rîdea
Vesel dînsul ; povestea
                Vesel dînsul,
Pe cînd mie-n taină plînsul
Brîu din inimă-mi rupea.



Tot așa o seară-ntreagă
Numai cu străine-a stat
Și făcea cu ele sfat, -
Și da semne să-nțeleagă
Că lui Nina nu i-e dragă !
Iar eu, mamă, suspinînd
Stam pe laiț ; tremurînd
              Stam pe laiț,
Mai la foc, mai la opaiț
Ochilor de lucru dînd.



Dar dușmancele-s, măicuță,
Tot dușmance cum văd eu ;
Căci șsiind năcazul meu,
Mi-a zis Fira lui Sulcină :
...Ce ți-ai pus de gînd tu, Nină ?
Poate-n rîs te-a supărat
Sandru doară ? te-a lăsat
                     Sandru doară ?
De, dar taci tu, surioară,
Că mai sînt feciori în sat...



Oh, și Sandru, Doamne sfinte !
El care de alte dăți,
Ar fi smicurit bucăți
P-acel om cu-așa cuvinte,
Tot rîdea ca scos din minte,
Și-n batjocură privea
Lung la mine ; ochi ținea
                  Lung la mine
Și cotind fete străine,
Pricina de rîs făcea.




Mamă, pentru ce se ține
Sandru chiar așa-nținat ?
Știu că nu-i el de-mpărat !
De ce-și bate jot de mină ?
Dacă-i place oarecine,
Mai frumoasă de-a dorit,
Las' să-i placă ; de-i orbit
                  Las' să-i placă,
Dar, de-am fost fată săracă,
Pentru ce m-a amăgit ?




Așa-i mamă, oare-n țară,
Tot așa-i în orice loc ?
Dragostea-i numai de joc ?
Sînt sătulă de joc dară !''
Și plîngea cu jale-amară
Și ținea privirea-n jos
Tot întruna ; dureros
                  Tot întruna
Vărsa lacrimi, cînd luna
Răsărea de dup-un dos.



-,,Bată-l crucea, că s-arată !
Vai de mine ! ceasul-rău !
Ne ferească Dumnezeu !''
Strigă mă-sa-nspăimîntată,
Și privește lung la fată,
Lung, căci fata-ngălbenea
Tot mai tare ;
Pumnii ; mă-sa-n rugare
Pe toți sfinții miluia.



Dar copila hohotește ;
Lasă caier, lasă fus.
Veselă s-aruncă-n sus
Și tot cîntă și horește
Și la mă-sa lung privește.
-,,Hei pe mine m-au hrănit
Ceasuri-rele ; m-au iubit
                Ceasuri-rele...''
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Pentru doruri tinerele,
Multe fete-au-nebunit !



                                                                                  13 iunie 1888

Poezia Preot Și Filosof de Mihai Eminescu

PREOT ȘI FILOSOF



Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți,
Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți...
Și nouă vînătoarea de aur și mărire
Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire.
Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere
În suflet naște scîrbă și inimei durere.
Și noi simțim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvîrlite în brazdele veciei...
Și sufletu-ne-n tremur ca marea se așterne,
Tăiat fiind de nava durerilor eterne ,
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorința noastră, spuma nimicniciei noastre.


Și noi avem o lege - deși nu Dumnezeu -
Simțim că Universu-l purtăm și prea ni-i greu :
Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat,
Ce semenția Cain în lume-o a creat.
De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înțeles,
Că-n noi este credință, ce-n alții e eres.
Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină
Cînd oardele-i barbare duc moarte și ruină.
În van cu mînă uscate se roagă, țiind strana,
Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana.
Degeaba lîngă patu-i alături stă sicriul
Cînd gloanțele-i pe lume au tot întins pustiul.
Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte
Că țări întregi schimbat-au în întinsori deșerte ?
Și eretic e-acela ce rasa v-o sărută
Cînd ura-n a lui suflet, de veche, e stătută ?
În van cercați a-i drege căci răi rămîn de-a valma
Și trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară
Demonul lumii-acețtei - comedia-i bizară.



Nu ne mustrați ! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Și pricepurăm șoapta misterului divin.
Urmați în calea voastră mulțimii de absurzi
Și compuneți simfonii și imnuri pentru surzi,
Ascuteți adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci oamenilor zilei sublimul adevăr -
Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer.

Poezia Cîntecul Fusului de George Coșbuc

CÎNTECUL FUSULUI


Eu mi-am făcut un cîntec
Stînd singură-n iatac -
Eu mi-am făcut un cîntec,
Dar fusul e de vină
Că se-nvîrtea mereu,
Și ce-mi cînta nainte
Cîntam pe urmă eu



De-atunci îl cînt întruna
Că-mi vine-așa nevrînd ;
Nu pot să-l scot din gînd.
Îl cînt torcînd la vatra
Și-l cînt mergînd pe drum
Și nu pricep ce-i asta,
Și nu știu, biata, cum ?




Adese stînd la cină
Simt lacrimile des,
Nu pot mînca de lacrimi
Și trebuie să ies
Afară-n vînt, afară,
Că-mi arde capul tot,
Și-ngrop în palme capul
Și-mi cînt amarul tot.



Am stat la roata morii,
Și roata umblă des,
Ți roata morii cîntă
Cuvinte cu-nțeles.
Ea cîntă înainte ;
Cînt și eu după ea -
Moraru-și face cruce
privind în urma mea.



Și-am mers pe malul apei,
În valuri să-mi îngrop
Și cîntecul, și-amarul -
Dar a-nceput un plop
Să cînte, și toți plopii
Cîntau duios în vînt,
Și m-am trezit dodată
Că plîng și eu cînt !



Și-am mers pe lunci, dar jalnic,
D-a lungul peste lunci
Cum plîng și cîntă toate !
Și-n crîng m-am dus atunci -
Nu-i loc mai bun pe lume
De plîns decît în crîng !
Ah, toate plîng, și satul
Se miră că eu plîng !



Dar fusul e de vină,
Că se-nvîrtea mereu,
Și el cînta un cîntec,
Și-l știu d-atunci și eu !
Și-ncet ce trece viața
Cînd n-ai nici un noroc -
Mai iute dac-ar trece,
De-ar sta mai bine-n loc !



De-ar sta pe loc mai bine !
Ori loc eu să-mi găsesc
Să pot să plîng cu hohot -
Nici asta nu-ndrăznesc !
Că mama mă tot ceartă
Și tata-i supărat,
Și-n ochii mei se uită
Toți oameni din sat.




Ah, seara, numai seara
Mă simt la largul meu,
Că-ngrop în perne capul
Și pînă-n zori mereu
Tot plîng ca o nebună
Și perna-n brațe-o strîng,
Și plîng, că nu mă vede
Măicuță-mea că plîng.


                                                                 12 martie 1893

Poezia În Căutarea Șeherazadei de Mihai Eminescu

ÎN CĂUTAREA ȘEHERAZADEI


În mări de nord, în hale lungi și sure
M-am coborît și am ciocnit cu zeii,
Atîrnînd arfa-n vecinica pădure.


M-am îndulcit cu patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete,
În poale-am scuturat piatra cameii,


Din ochi i-am sărutat priviri șirete,
De umeri rezemat am rîs cu dînsa
Ș-am potolit din gură-i lunga sete


De-amor. Apoi m-am dus- ea plîns-a.
Mi-a deschis marea porțile-i albastre
Și Nordul frig durerea-mi caldă stins-a.


M-am dus spre Sud - und-insule ca glastre
Gigantici se ridic din sfînta mare,
C-oștire de flori, semănături de astre.


Și și-a îmflat eterna mea cîntare
Aripele de pară-n cer pornite,
Pîn-am pierdut pămîntu-n depărtare,


De unde-albastre scîndure-s urnite.
De gînduri negre-i grea antica-mi navă :
Nu știu pe vane căi-s ori menite ?


Viața mea-i ca lanul de otavă :
E șeasă făr-adînc și înălțime.
Vulcanul mort și-a stins etrna lavă.


Dar ah, ce văd ? O-ntunecime
Ridică colți înalți din frînta mare.
Cine îmi spune ce minune-i ? Nime?


Din ce în ce un rai în depărtare
Se desfășoară dintre stînci trunchiete,
Plesnite lin de undele amare.


Munții înalți la cer străbat, se vede ;
Văi cu izvoare s-adîncesc sub soare
Și dealuri mari păduri înalță-n spete :


E Orientul. Codrii cu grandoare,
Cu vîrfii nalți vor norii să-i disfețe.
Cetăți prin ei își pierd a lor splendoare.


Prin codrii lui, prin șesurile crețe,
De-a vîntului suflare-mbălsămată,
Din munții-n nori și prin pustii mărețe,


Urbile-antice strălucind s-arată
Și albe par și mitice - cu basme
Urieșești e țară presărată.


Și norii spînzură pe cer, fantasme
De foc și aur ce-n oștiri se-nșiră,
Codrii se plîng și marea doarme-n spasme.


Ajung la țărm - se-ndoaie ca o liră
Cu valuri înstrunită-n lunge rînduri,
Un mic liman, ce raze blînd respiră.


Corabiei apusene grea de gînduri
Sinistre - eu pe valuri îi dau drumul,
Frîntă de stînci se risipește-n scînduri.


Ce întîlnesc întîi pe țărm e-un tumul -
Proroc prea sigur al vieții-umane,
Tu ești cenușa iară viața-i fumul.


Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc - zîmbiri aeriene !


Las pe-alții să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pămînt, ce nu-i de mine


În furnicarii din Apus ei toată
Viața-și fac doruri nebune,
Nu știu că-n lume nu-i ceea ce cată.


Ei caut adevăr - găsesc minciune.
Neam vine și neam trece - toți se-nșală.
Eu adevăr nu cat - ci-nțelepciune.


Căci mintea cea de-nțelepciune goală,
Oricît de multe adevăruri știre-ar,
Izvor de amărîre-i și de boală.


În ladă aur oricît grămădire-ar -
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Și Pace numa-n inimă-i găsire-ar.


Ușor trage prezentul la cîntarul
Înțelepciunii... Și ea-i fericirea.
Cu-a Răsăritului averi samarul


Eu mi-l încarc, cu-a lui gîndiri - gîndirea.
Eu pasu-ndrept colo înspre cărunții,
Gigantici muri ce-n cîmpii îi sădi firea.


Din codri-adînci, ce înmormîntă munții,
Ce-abia și-arăt al lor cap în ninsoare,
Urcînd în negre stînci diadema frunții,


Prin șir de codri, palmi nălțați în soare,
Prin lunci de dafin, pe-unde cresc maslinii,
Smochinii s-ațin pe verzi cărări în floare.


Din prund înalță trunchii lor arinii
În lunce risipiți, sub stînci ce pică
Izvoare sar prin mușchii rădăcinii.


Prin mîndrele grădini în cer ridică
Saraiuri albe cupole de aur.
Cu sori pare plouată urbea-antică


Și risipite prin dumbrăvi de laur
Stau casele-albe, azile liniștite.
Pe porțile sunt stihuri scrise-n limbi de maur


Iar căile-s cu marmură podite
Și fără porți sunt sfintele dumbrave.
Pe scări înalte flori de foc sădite.


Pe scări culcate fete albe, suave
Părul cel negru-l piaptănă în soare,
Ori visătoare stau de-amor bolnave.


Ah, e cetatea cea strălucitoare
Unde-mpăratul Indiei rașade :
Un soare însuși este el sub soare.


Nevasta lui e-acea Șeherazade,
De-nțelepciune plină și de frumusețe :
Ș-a o privi doar soarelui se cade.


Într-un sarai cu cupola rotundă,
Pe scări de marmură îmi urc piciorul,
Pe stîlpi înalți las umbra să pătrundă,


Sub bolta poții calc de flori covorul-
Cărare-i el prin de-aur nalte glastre :
În ele crinii mari întrec ivorul.


Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,
Ce netezi, roși, oglinde de purpură,
Reflectă frunze verzi și flori albastre.


Un miros răcoros simțirea-mi fură.
Deschisă lin e ușa unei sale
Și noi minuni uimiți ochi văzură.


Cu umbre moi a gîndurilor sale
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,
Cu chipuri zvelte, basme-orientale.


Pe perini lungi culcate-s hurii -
Și din cățui de-argint copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.


De roșă catifea cu fir pe margini trase
Se nalță într-un baldachin perdele,
Umbrind un pat cu perini de mătase.


Pe acel pat, un tron cusut cu stele,
Stă înșirînd mărgăritare-n poale
Regina cea-nțeleaptă. Dintre ele


Picioare de zăpadă, mici și goale,
Ea-ntinde surîzînd ca-n vis pe-un scaun
De vișine catifea și moale.


Dureri și ani, și toate îmi disdaun
Aceste vise-aievea la vedere :
Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.


Frumoasă e în visu-i de plăcere,
Cu fața albă ea lumină sala
Și ochii ei izvoară de mistere,


Mari și adînci tăiați-s ca migdala
Și-n păru-i negru corpu-i de zăpadă
E cufundat - o virgină Itală.


Cine-ar vedea făr-în genunchi să cadă?
Am genuncheat. - Eu am știut, străine,
Că ai să vii - a dorurilor pradă -


Ca să m-asculți și să duci de la mine
A-nțelepciunii ș-a frumuseții floare,
Să luminezi gîndirile din tine.


Eu am știut - profetă vrăjitoare -
S-atrag cu-a tainelor și-a basmei rază
Poeți cu inimi ceruri-doritoare.


Ridică-te și vino de te-așază
Ici, lîngă mine, sui pe perna asta...
Cu brațu-i gol și alb ea 0-foiază.



Am ascultat... M-am răzimat cu coasta
De dulci gătite perini - iar genunchiul
Plecat... c-adoratori din vremea foastă.