Poezia Cînd Te-am Văzut, Verena... de Mihai Eminescu

CÎND TE-AM VĂZUT, VERENA...


Cînd te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi :
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zîmbirea ta din treacăt
Prin ușile gîndirei, cămara tristei inemi.


Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gîndurilor sînge și sufletu-n cîntare-mi ;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.


Te miri atunci, crăiasă, cînd tu zîmbești, că tac :
Eu idolul mîndru scot ochii  blînzi de șerpe,
La rodul gurii tale gîndirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.


Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sînge și din flegmă scîrbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi ? Vai !


Nu-mi mrejuiai  gîndirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gînd vrodinioară ;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.


Oricît fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Și blîndă ca un înger de-ai fi cîntat în psalme,
Sau dacă o heteră jucînd băteai din palme,
Priveam de o potrivă c-un rece ochi de mort.


De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mînia s-o întărt,
Ca lumea ș-a ei chipuri să-mi pară vis deșert
De muierești cuvinte și lunecoase sfaturi.


Ușor te biruiește poftirea frumuseții,
Ziceam - și o privire din arcul cel cu gene
Te-nvață crud durerea ființei pămîntene
Și-n inimă îți bagă el viermele vieții.


Venin e sărutarea păgînei zîne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii -
Deci în zădar ți-i gura frumoasă, ochii tineri.


Decît să-ntind privirea-mi, ca mîni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porțile acestea mi-oi pune mîna strajă.
De nu - atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

Poezia Cînd Te-am Văzut, Verena... de Mihai Eminescu

CÎND TE-AM VĂZUT, VERENA...


Cînd te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi :
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zîmbirea ta din treacăt
Prin ușile gîndirei, cămara tristei inemi.


Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gîndurilor sînge și sufletu-n cîntare-mi ;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.


Te miri atunci, crăiasă, cînd tu zîmbești, că tac :
Eu idolul mîndru scot ochii  blînzi de șerpe,
La rodul gurii tale gîndirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.


Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sînge și din flegmă scîrbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi ? Vai !


Nu-mi mrejuiai  gîndirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gînd vrodinioară ;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.


Oricît fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Și blîndă ca un înger de-ai fi cîntat în psalme,
Sau dacă o heteră jucînd băteai din palme,
Priveam de o potrivă c-un rece ochi de mort.


De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mînia s-o întărt,
Ca lumea ș-a ei chipuri să-mi pară vis deșert
De muierești cuvinte și lunecoase sfaturi.


Ușor te biruiește poftirea frumuseții,
Ziceam - și o privire din arcul cel cu gene
Te-nvață crud durerea ființei pămîntene
Și-n inimă îți bagă el viermele vieții.


Venin e sărutarea păgînei zîne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii -
Deci în zădar ți-i gura frumoasă, ochii tineri.


Decît să-ntind privirea-mi, ca mîni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porțile acestea mi-oi pune mîna strajă.
De nu - atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

Poezia Femeia ?... Măr De Ceartă de Mihai Eminescu

FEMEIA ?... MĂR DE CEARTĂ



Femeia ? Ce mai este și acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceartă și mintea ei deșartă,
Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,
Cu fapte fără noimă, cînd crudă, cînd cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie ?
Un vis tu ești în minte-i - și astăzi te mîngîie,
Iar mîne te ucide. Cu-același rîs pe bază
Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,
Iar mîni cu mii propuneri te chinuie și știe
Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfîșie.
Comediantă veche ca lumea - comedie
Ea joacă azi - juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aceeași mască mîndră, netedă, mișcătoare -
Și cel iubit de dînsa azi rîde, mîne moare.
Și astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată -
Ea, cea ce nu gîndește, gîndind doară cu gura ?
Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,
Și rîsul cel mai vesel, zîmbirea-mbătătoare,
Atîta-nțelepciune e-n gura ei de floare,
Atîta-nțelepciune pari a vedea, ș-atîta
Plăcere pare-aduce în inima-amărîtă,
Cînd capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci
Sau cînd te uiți în ochii-i ucizători de dulci,
Încît chiar mîntuirea cea vecinică ți-o sfermi
Și redevii un Sizif - sacrifici pentru viermi :
Să le compui în lume o haină-n generații -
Sacrifici și mîndrie, și minte, ș-aspirații.
O, moarte, dulce-amică - sub mantia ta largă
Acoperi fericiții - și magia ta vargă
Atinge cîte-o frunte de om, ce te dorește :
Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,
Desprețuiește lumea, pe sine - și-n sfîrșit -
Desprețuie gîndirea că e desprețuit,
Privește astă viață ca pas spre mîntuire,
Ocazie durerei, o lungă adormire
În inimi spăimîntate - un chin și o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieții comedie mișcată e de aur -
Cînd scena astei vieți e-al mîntuirei faur.
Ironică e ziua ce vesel te privește
Pe cînd în fire-o ființă pe alta prigonește,
Ironică-i mișcarea a florilor în vînt
Cînd sug cu rădăcina viața din pămînt ;
Ironic e pămîntul - visternic de viețe
Cînd sînul lui ascunde semințe mii, răzlețe,
Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcina.
O luptă e viața și toată firea-i luptă,
Milioane de ființă cu ziua întreruptă
Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creați la vorbe și le-azvîrliți în vînt :
Plodirea este rolul femeiei pe pămînt.
Priviți acele rîsuri, zîmbiri, visări, suspine,
Dorința de plodire o samănă în tine.
Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna ?
De -ți face-o, de nu-ți face-o... totuna e, totuna.
De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul,
Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul
Vieții viitoare... și, fie-un par de gard,
Femei rămîie-n lume, de doru-i toate ard.



O, moarte !- nu acea ce-omori spre-a naște iară,
Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară -
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, și soarele și luna,
Tu, care eștienigma obscurei conștiinți,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,
Tu, stingere ! Tu, chaos - tu, lipsă de viață,
Tu, ce pîn` și la geniu spui numai ce-i în cărți ;
O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,
Îngheți nervul vieții din fulgătoarea vreme,
Cînd alții cu-a lor gînduri mereu în lume sapă,
- Istorie e viața ce scrisă e pe apă ;
Pe tine, dulceăamică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o  suflare stinge jocul cel feeric
Al lumei sclipitoare - pe tine, gînd de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.
Nimic nu e în șoapta-i - știi tu ce ea șoptește ?
Ea nu mă vrea pe mine - pe tine te urăște.
Cînd îmi zîmbește mie, ea-atunci s-a pus la pîndă :
Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbîndă,
Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta -
Că tu ești inamicu-i și eu sunt unealta.
Unealtă chinuită ! unealtă de ocară,
Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul
Folos mi-aduce mie...

Poezia Femeia ?... Măr De Ceartă de Mihai Eminescu

FEMEIA ?... MĂR DE CEARTĂ



Femeia ? Ce mai este și acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceartă și mintea ei deșartă,
Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,
Cu fapte fără noimă, cînd crudă, cînd cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie ?
Un vis tu ești în minte-i - și astăzi te mîngîie,
Iar mîne te ucide. Cu-același rîs pe bază
Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,
Iar mîni cu mii propuneri te chinuie și știe
Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfîșie.
Comediantă veche ca lumea - comedie
Ea joacă azi - juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aceeași mască mîndră, netedă, mișcătoare -
Și cel iubit de dînsa azi rîde, mîne moare.
Și astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată -
Ea, cea ce nu gîndește, gîndind doară cu gura ?
Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,
Și rîsul cel mai vesel, zîmbirea-mbătătoare,
Atîta-nțelepciune e-n gura ei de floare,
Atîta-nțelepciune pari a vedea, ș-atîta
Plăcere pare-aduce în inima-amărîtă,
Cînd capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci
Sau cînd te uiți în ochii-i ucizători de dulci,
Încît chiar mîntuirea cea vecinică ți-o sfermi
Și redevii un Sizif - sacrifici pentru viermi :
Să le compui în lume o haină-n generații -
Sacrifici și mîndrie, și minte, ș-aspirații.
O, moarte, dulce-amică - sub mantia ta largă
Acoperi fericiții - și magia ta vargă
Atinge cîte-o frunte de om, ce te dorește :
Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,
Desprețuiește lumea, pe sine - și-n sfîrșit -
Desprețuie gîndirea că e desprețuit,
Privește astă viață ca pas spre mîntuire,
Ocazie durerei, o lungă adormire
În inimi spăimîntate - un chin și o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieții comedie mișcată e de aur -
Cînd scena astei vieți e-al mîntuirei faur.
Ironică e ziua ce vesel te privește
Pe cînd în fire-o ființă pe alta prigonește,
Ironică-i mișcarea a florilor în vînt
Cînd sug cu rădăcina viața din pămînt ;
Ironic e pămîntul - visternic de viețe
Cînd sînul lui ascunde semințe mii, răzlețe,
Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcina.
O luptă e viața și toată firea-i luptă,
Milioane de ființă cu ziua întreruptă
Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creați la vorbe și le-azvîrliți în vînt :
Plodirea este rolul femeiei pe pămînt.
Priviți acele rîsuri, zîmbiri, visări, suspine,
Dorința de plodire o samănă în tine.
Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna ?
De -ți face-o, de nu-ți face-o... totuna e, totuna.
De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul,
Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul
Vieții viitoare... și, fie-un par de gard,
Femei rămîie-n lume, de doru-i toate ard.



O, moarte !- nu acea ce-omori spre-a naște iară,
Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară -
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, și soarele și luna,
Tu, care eștienigma obscurei conștiinți,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,
Tu, stingere ! Tu, chaos - tu, lipsă de viață,
Tu, ce pîn` și la geniu spui numai ce-i în cărți ;
O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,
Îngheți nervul vieții din fulgătoarea vreme,
Cînd alții cu-a lor gînduri mereu în lume sapă,
- Istorie e viața ce scrisă e pe apă ;
Pe tine, dulceăamică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o  suflare stinge jocul cel feeric
Al lumei sclipitoare - pe tine, gînd de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.
Nimic nu e în șoapta-i - știi tu ce ea șoptește ?
Ea nu mă vrea pe mine - pe tine te urăște.
Cînd îmi zîmbește mie, ea-atunci s-a pus la pîndă :
Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbîndă,
Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta -
Că tu ești inamicu-i și eu sunt unealta.
Unealtă chinuită ! unealtă de ocară,
Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul
Folos mi-aduce mie...