Poezia Femeia ?... Măr De Ceartă de Mihai Eminescu

FEMEIA ?... MĂR DE CEARTĂ



Femeia ? Ce mai este și acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceartă și mintea ei deșartă,
Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,
Cu fapte fără noimă, cînd crudă, cînd cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie ?
Un vis tu ești în minte-i - și astăzi te mîngîie,
Iar mîne te ucide. Cu-același rîs pe bază
Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,
Iar mîni cu mii propuneri te chinuie și știe
Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfîșie.
Comediantă veche ca lumea - comedie
Ea joacă azi - juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aceeași mască mîndră, netedă, mișcătoare -
Și cel iubit de dînsa azi rîde, mîne moare.
Și astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată -
Ea, cea ce nu gîndește, gîndind doară cu gura ?
Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,
Și rîsul cel mai vesel, zîmbirea-mbătătoare,
Atîta-nțelepciune e-n gura ei de floare,
Atîta-nțelepciune pari a vedea, ș-atîta
Plăcere pare-aduce în inima-amărîtă,
Cînd capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci
Sau cînd te uiți în ochii-i ucizători de dulci,
Încît chiar mîntuirea cea vecinică ți-o sfermi
Și redevii un Sizif - sacrifici pentru viermi :
Să le compui în lume o haină-n generații -
Sacrifici și mîndrie, și minte, ș-aspirații.
O, moarte, dulce-amică - sub mantia ta largă
Acoperi fericiții - și magia ta vargă
Atinge cîte-o frunte de om, ce te dorește :
Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,
Desprețuiește lumea, pe sine - și-n sfîrșit -
Desprețuie gîndirea că e desprețuit,
Privește astă viață ca pas spre mîntuire,
Ocazie durerei, o lungă adormire
În inimi spăimîntate - un chin și o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieții comedie mișcată e de aur -
Cînd scena astei vieți e-al mîntuirei faur.
Ironică e ziua ce vesel te privește
Pe cînd în fire-o ființă pe alta prigonește,
Ironică-i mișcarea a florilor în vînt
Cînd sug cu rădăcina viața din pămînt ;
Ironic e pămîntul - visternic de viețe
Cînd sînul lui ascunde semințe mii, răzlețe,
Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcina.
O luptă e viața și toată firea-i luptă,
Milioane de ființă cu ziua întreruptă
Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creați la vorbe și le-azvîrliți în vînt :
Plodirea este rolul femeiei pe pămînt.
Priviți acele rîsuri, zîmbiri, visări, suspine,
Dorința de plodire o samănă în tine.
Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna ?
De -ți face-o, de nu-ți face-o... totuna e, totuna.
De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul,
Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul
Vieții viitoare... și, fie-un par de gard,
Femei rămîie-n lume, de doru-i toate ard.



O, moarte !- nu acea ce-omori spre-a naște iară,
Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară -
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, și soarele și luna,
Tu, care eștienigma obscurei conștiinți,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,
Tu, stingere ! Tu, chaos - tu, lipsă de viață,
Tu, ce pîn` și la geniu spui numai ce-i în cărți ;
O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,
Îngheți nervul vieții din fulgătoarea vreme,
Cînd alții cu-a lor gînduri mereu în lume sapă,
- Istorie e viața ce scrisă e pe apă ;
Pe tine, dulceăamică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o  suflare stinge jocul cel feeric
Al lumei sclipitoare - pe tine, gînd de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.
Nimic nu e în șoapta-i - știi tu ce ea șoptește ?
Ea nu mă vrea pe mine - pe tine te urăște.
Cînd îmi zîmbește mie, ea-atunci s-a pus la pîndă :
Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbîndă,
Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta -
Că tu ești inamicu-i și eu sunt unealta.
Unealtă chinuită ! unealtă de ocară,
Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul
Folos mi-aduce mie...