Poezia Calul Troian de Mihai Eminescu

                 CALUL TROIAN



Și ascultînd așa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură
Pîn` ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură...
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliți în pîndă se strecoară ;
Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morții,
Ei gîtuie străjerii, ce stau lungiți la porți
Ș-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Și-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,
S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.
Cînd peste lumea toată domnea a nopții slavă
Ei prea cu molcomișul și fără de gîlceavă
Intrară în cetate... oricare repezi
Și începur-în toți a da și a snopi.
Tăiau bătrîni și tineri, din mic pînă la mare,
Ostași în floarea vîrstei și tinere fecioare...
Și[-s] chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porțile cetății curgeau pîn-în genunchi
Șiroaiele de sînge... pe prunci cei de țîță
Îi aruncau în flăcări, să ni rămîie viță
Și urmă de Troada... Și dînd în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea și olatul
Împlînd cu jale țara lui Priam-împăratul.
Cînd oamenii[-s] grămadă uciși în orice loc,
Elinii atunci dederă cetății mîndre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roșind bolta întreagă și crugul singuratec.
Ard turnurile-n vînturi - de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.

Poezia Calul Troian de Mihai Eminescu

                 CALUL TROIAN



Și ascultînd așa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură
Pîn` ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură...
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliți în pîndă se strecoară ;
Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morții,
Ei gîtuie străjerii, ce stau lungiți la porți
Ș-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Și-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,
S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.
Cînd peste lumea toată domnea a nopții slavă
Ei prea cu molcomișul și fără de gîlceavă
Intrară în cetate... oricare repezi
Și începur-în toți a da și a snopi.
Tăiau bătrîni și tineri, din mic pînă la mare,
Ostași în floarea vîrstei și tinere fecioare...
Și[-s] chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porțile cetății curgeau pîn-în genunchi
Șiroaiele de sînge... pe prunci cei de țîță
Îi aruncau în flăcări, să ni rămîie viță
Și urmă de Troada... Și dînd în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea și olatul
Împlînd cu jale țara lui Priam-împăratul.
Cînd oamenii[-s] grămadă uciși în orice loc,
Elinii atunci dederă cetății mîndre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roșind bolta întreagă și crugul singuratec.
Ard turnurile-n vînturi - de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.

Poezia Viața de Mihai Eminescu

              VIAȚA


Cînd aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii -
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”
Noaptea scînteiază cu-a mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strîmtă și, din ziduri vechi,
Vorbe, rîs și plînset sună în urechi ;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin ziduri deșarte.



Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune ață-n ac ;
Fața ei e slabă de-o paloare crudă,
Degetele repezi poartă acul fin :
Ea își coase ochii într-un tort de in ;
Vînătă-i e buza, lipsită de sînge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge.



La ce oare dînsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană și slabă,
De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă ?
Din zori pînă-n noaptea neagră și tîrzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează... ș-abia pîne goală,
Frig și insomnie, lacrime și boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.



Negustoru-și pune pînzele-nainte,
Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopțile celor care pînza-i coase ;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mînă slabă ;
Pînze moi în care se țesură zile,
Vederea și somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi ;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.



Cînd îți trec prin minte acestea, copilă,
Te uiți în oglindă și îți plîngi de milă ;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte
Pe nefericita, dulce și cuminte,
Fără nici un reazem, care nu așteaptă
Decît moartea care singură e dreaptă...



În această viață de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce știi cum - în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche ;
Deschizînd fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă și să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare :
O insectă-umană, una zburătoare.



Fata stînd pe gînduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i  s-anină,
Ca și cînd i-ar zice : „Au nu știi tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare ?
Căci tu ești frumoasă chiar ca și o sfîntă,
Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă”.



Într-o zi, copila moare : se-nțelege,
Moartea nu mai știe mînile să lege.
În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă
Era adîncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in !



Fereastra-i deschisă : primăvara plină
Pătrunde printr-însa ; dar biata albină
În cîmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Înconjură capul și gurița moartă ;
Ea zboară aproape și tot mai aproape,
Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...



Deci cînd se întîmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”

Poezia Viața de Mihai Eminescu

              VIAȚA


Cînd aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii -
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”
Noaptea scînteiază cu-a mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strîmtă și, din ziduri vechi,
Vorbe, rîs și plînset sună în urechi ;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin ziduri deșarte.



Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune ață-n ac ;
Fața ei e slabă de-o paloare crudă,
Degetele repezi poartă acul fin :
Ea își coase ochii într-un tort de in ;
Vînătă-i e buza, lipsită de sînge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge.



La ce oare dînsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană și slabă,
De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă ?
Din zori pînă-n noaptea neagră și tîrzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează... ș-abia pîne goală,
Frig și insomnie, lacrime și boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.



Negustoru-și pune pînzele-nainte,
Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopțile celor care pînza-i coase ;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mînă slabă ;
Pînze moi în care se țesură zile,
Vederea și somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi ;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.



Cînd îți trec prin minte acestea, copilă,
Te uiți în oglindă și îți plîngi de milă ;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte
Pe nefericita, dulce și cuminte,
Fără nici un reazem, care nu așteaptă
Decît moartea care singură e dreaptă...



În această viață de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce știi cum - în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche ;
Deschizînd fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă și să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare :
O insectă-umană, una zburătoare.



Fata stînd pe gînduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i  s-anină,
Ca și cînd i-ar zice : „Au nu știi tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare ?
Căci tu ești frumoasă chiar ca și o sfîntă,
Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă”.



Într-o zi, copila moare : se-nțelege,
Moartea nu mai știe mînile să lege.
În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă
Era adîncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in !



Fereastra-i deschisă : primăvara plină
Pătrunde printr-însa ; dar biata albină
În cîmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Înconjură capul și gurița moartă ;
Ea zboară aproape și tot mai aproape,
Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...



Deci cînd se întîmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”