Poezia Calul Troian de Mihai Eminescu

                 CALUL TROIAN



Și ascultînd așa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură
Pîn` ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură...
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliți în pîndă se strecoară ;
Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morții,
Ei gîtuie străjerii, ce stau lungiți la porți
Ș-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Și-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,
S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.
Cînd peste lumea toată domnea a nopții slavă
Ei prea cu molcomișul și fără de gîlceavă
Intrară în cetate... oricare repezi
Și începur-în toți a da și a snopi.
Tăiau bătrîni și tineri, din mic pînă la mare,
Ostași în floarea vîrstei și tinere fecioare...
Și[-s] chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porțile cetății curgeau pîn-în genunchi
Șiroaiele de sînge... pe prunci cei de țîță
Îi aruncau în flăcări, să ni rămîie viță
Și urmă de Troada... Și dînd în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea și olatul
Împlînd cu jale țara lui Priam-împăratul.
Cînd oamenii[-s] grămadă uciși în orice loc,
Elinii atunci dederă cetății mîndre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roșind bolta întreagă și crugul singuratec.
Ard turnurile-n vînturi - de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.